Istoria Romei

Tt *

<sup>PretUtindeni aU fost

PP</sup> la dizrdenţa din primăvara

' ?' ⁴⁾'

f _f ,' t' "î ^DC'

v" f Î ^î

° ^{rebelmne masiv}ă a pretorienilor (Tac,

_em ^ViaJa' ^m, d.verşi

de către senatorul Titus Vinius Rufus si d_P „" , ^{inflUenfa aSUpra lui Galba} 1, 6, 1). Şi chiar de libertul ZSc' * ^{trili CH} de pe Rin s-au răsculat la 1 _{ianuarie 6}o la mijlocul aceleiaşi luni.

' ^{OmeHUS LaC0} *'

r , ^{E lnSUr6Cîii militare ma}J^ore' ^Le§^iunile

' ^faV°^{area lui Vitellius}'^iar Ptorienii s-au răzvrătit

Galbf SS din punct de vedere juridic,

tive va fi preluată si va fi ĂSSS

pe Rin ÎI înspăimântase şi îl hotărâse î lotarase

^{mult CU Cât}'
nf ^{alta PaXte}' ^{§tirea răSCOalei de}

desemneze un succesor şi să-l adopte ca fiu.

Iuuo Claudienii şi Flavienii

319

Salvius Otho, care asistase pe Galba la declanşarea insurecţiei antineroniene, se aşteptase să fie el desemnat ca succesor al bătrânului cezar. Poate şi sub influenţa lui Laco, dar ţinând seama şi de aspiraţia de a asigura continuitatea strategiei tradiţionalist-augusteice şi a regimului prosenatorial, Galba l-a indicat ca urmaş pe tânărul de 31 de ani Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus, supravieţuitor al reprimatei familii a Pisonilor (Tac, H., 1, 14, 14-l7). Acest tânăr descindea, prin mama sa, Scribonia, din Pompei. Se contura oare o tentativă de revanşă iluzorie a pompeienilor asupra Miilor? Otho răscoală însă pretorienii şi, în 15 ianuarie 69 d.C, Galba este ucis în plin For (Tac, ., 1, 41; Suet, Galb., 20, l-5; Otho, 6-7). Au fost de asemenea omorâţi Vinius, Piso, prefectul Laco şi libertul Marcianus Icelus (Tac, H., 1, 42-46). Otho, devenit imperator şi principe, s-a reliefat ca un campion al neronismului moderat, fără Nero.

Tacit va opina că Sulpicius Galba ar fi părut „demn de imperium", capax imperii, dacă n-ar fi devenit niciodată principe (H., 1, 49, 4). Otho aparţinea unei familii care intrase în senat în vremea lui August. Fusese prieten intim al lui Nero, până când acesta îl forţase să divorţeze de Poppaea, ca s-o ia el în căsătorie. Apoi îl trimisese într-un semi-exil, ca guvernator al Lusitaniei. După uciderea lui Galba, senatul s-a grăbit să-i confere puterea tribuniciană, supranumele de Augustus şi toate onorurile Principatului, precum pontificatul maxim, consulatul şi imperiumproconsulare maius (I.L.S., 241; Tac, ., 1, 47, 1). Otho făgăduieşte senatului o gestionare ponderată a Imperiului, dar se înconjoară de foşti neronieni de marcă. Sunt restabilite, la locurile lor, statuile şi imaginile lui Nero şi se continuă construcţia parcului-palat-paradis a lui Nero, „casa aurită", domus aurea. Plebea romană aclamă pe Otho ca pe „celălalt Nero", alter Nero, ori Nero Otho, titluri care emerg şi în anumite proclamaţii ale noului cezar (Tac, H., 1, 78, 2-3; Suet., Otho, 7, 2; Plut., Otho, 2-3). Totuşi Otho preconizează o politică de echilibru social. Se sprijină pe pretoneni, pe cavaleri şi pe senatorii de recentă extracţie italică, precum Publius Galerius Trachalus, orator, însă şi consul (C.I.L., 6, 1884; 10, 5405). Militează pentru cooperarea cu întreg senatul şi pentru concepte de reconciliere generală (Suet., Otho, 10-l1), odinioară vehiculate în cercul cultural-politic al Annaeilor, frecventat de el. Evită elenizarea funestă lui Nero şi suprimă pe Tigellinus, detestat atât de antineronieni, cât şi de neronienii, care îi reproşau trădarea ultimului Iulio-Claudian (Tac, ., 1, 72; Plut., Otho, 2). Sunt totuşi rechemaţi la Roma senatori relegaţi sub Nero (Plut., Otho, 1) şi se acreditează versiunea că numai ultimii ani ai „domniei" acestuia fuseseră reprobabili. Sub presiunea invadării Italiei de către vitellieni, renunţă la titlul de Otho-Nero, blamat de antineronienii conservatori (Plut., Otho, 2), ca să asigure uniunea sacră a peninsulei. Otho fusese recunoscut ca împărat de legiunile din Orient şi de la Dunăre.

Dar armatele lui Vitellius, ajunse în peninsula italică, la 14 aprilie 69 d.C, zdrobesc la Bedriacum, lângă Cremona, forţele lui Otho, formate mai ales din pretoneni, cohorte urbane, marinari, alte trupe recrutate de Nero şi din avangarda legiunilor din Moesia. Vitellienii erau comandaţi de Gaius Fabius Valens, anterior legat al unei legiuni de pe Rin, provenit dintr-o familie de condiţie ecvestră, şi de Aulus Caecina Alienus, de asemenea la origine comandant de legiune. Născut în anul 12 d.C, Aulus Vitellius, după ce legiunile comandate de el pe Rin îl aclamaseră ca imperator, dobândise sprijinul întregii armate din zona germanică, al trupelor şi populaţiilor din Gallii, Britannia,