Istoria Romei

Eugen Cizek

Luptele fratricide au sfâşiat meleagurile provinciale. în Gallii, s-a manifestat discordia între cetăţile bogate, intens civilizate şi romanizate din sud, şi triburile mai puţin evoluate din nord, care au făcut cauză comună cu forţele militare romane de pe Rin. Militarii auxiliari germanici şi chiar cei din legiuni au prădat nemilos oraşe opulente nu numai din Gallii, ci şi din Italia. în Roma însăşi, la sfârşitul Principatului vitellian, s-au ciocnit violent plebeii nevoiaşi, care practic l-au constrâns pe Vitellius să continue o luptă pierdută, pe de o parte, şi senatorii, cavalerii, esenţialul „clasei politice", hotărâte să îmbrăţişeze cauza lui Vespasian. Facţiunea neronienilor fără Nero s-a divizat de asemenea ireversibil.

Unii neronieni au sfârşit prin a trece în tabăra lui Vespasian. Rezultatul a fost dispariţia completă a opţiunii şi facţiunii neroniene. Vespasian, în pofida obârşiei sale modeste, a emers, încă din Orient, ca exponentul moderaţiei antineroniene dar şi al vârfurilor societăţii şi al reinstaurării ordinii în Imperiu. Atât el, cât şi Mucianus au fost activ susţinuţi de mici monarhi clientelari ai Romei, de înalţii funcţionari provinciali, ca Iulius Alexander, de notabilii din Siria şi din Asia Mică, ostili lui Nero, şi de ofiţerii superiori, care le-au raliat armata Dunării. în Italia, Vespasian a dobândit iute sprijinul nu numai al senatorilor şi cavalerilor marcanţi, ci şi al burgheziei municipale. Cum am mai arătat, cumplitul război civil - dacă nu războaiele civile? - din 68-69 d.C. perturbase - sau perturbaseră - grav nu numai economia, ci şi climatul mental al Imperiului. Pentru prima oară în istoria Imperiului, armatele provinciale lăsaseră slab apărate graniţele statului roman. încât au fost favorizate rebeliuni antiromane ori atacuri ale populaţiilor învecinate teritoriilor romane. în drum spre Italia, unde legiunile din Illyricum au dus la bun sfârşit conflictul cu vitellienii, înainte de sosirea întăririlor trimise din Orient, Mucianus a respins o invazie la sudul Dunării a dacilor şi a sarmaţilor. Mucianus va deveni principalul sfetnic al lui Vespasian. Fără eforturi majore, el va anihila influenţa politică a lui Antonius Primus .

Vespasian (69-79 d.C.)

începuturile noului Principat, cel al lui Vespansian, au fost dificile, din mai multe puncte de vedere. între decembrie 69 şi octombrie 70 d.C, moment când Vespasian a sosit la Roma, Imperiul a fost guvernat de la distanţă, din afara Romei. Vespasian veghea din Orient, dar gestionarea cotidiană revenea lui Mucianus, care a trebuit să calmeze ambiţiile lui Antonius Primus şi aroganţa vădită de către Domiţian, fiul împăratului. Oraşul a fost totuşi bine aprovizionat, datorită grâului venit din Egipt, iar armata a fost trimisă la frontiere.

Legiunile, ale căror efective sporiseră excesiv în timpul conflictelor cetăţeneşti, au fost epurate, restructurate, supuse disciplinei riguroase şi redistribuite. Cei mai mulţi soldaţi ai lui Vitellius au fost trimişi la vatră. Propriilor militari, Vespasian le-a impus disciplină şi austeritate (Suet., Vesp., 8, 3). Numeroşi cetăţeni romani din provincii sunt recrutaţi în legiuni, unde italicii nu mai deţin un primat ostentativ. De altfel, Vespasian a trebuit să lichideze, în Imperiu, sechelele sfârşitului domniei lui Nero şi ale anilor 68-69 d.C, care favorizaseră mişcări secesioniste primejdioase. în zona renană, batavul Gaius Iulius Civilis, de altminteri cetăţean roman şi prefect al unei cohorte auxiliare, începe prin a sprijini pe Vespasian, ca ulterior să răscoale împotriva Romei pe compatrioţii săi, la care se asociaseră germanii liberi, de pe malul drept al Rinului, ca bructerii, stimulaţi de profeta Velleda, chattii şi alţii. Li se raliază şi triburi gallice, treverii lui Iulius Classicus şi Iulius
Iulio Claudienii şi Flavienii

323

Tutor, lingonii lui Iulius Sabinus. Trupe romane se revoltă şi se unesc cu rebelii, care obţin succese militare relevante şi ajung să controleze linia Rinului. Civilis începe prin a pretinde că întemeiază un „imperiu al Galliilor", imperium Galliarum, ca ulterior să declare că intenţionează făurirea unui regat barbar. Această veleitate, ca şi jafurile practicate de germanii liberi, resuscită în Gallii vechiul reflex antigermanic, generat încă în vremea lui Ariovist. Delegaţii cetăţilor şi triburilor gallice decid să rămână fideli Romei, care, în raport cu jugul germanic, constituia în ochii lor ceea ce francezii definesc ca „le moindre mal". La sfârşitul lui 70 d.C, armata romană comandată de Quintus Petilius Cerialis zdrobeşte şi lichidează rebeliunea lui Civilis, Tutor, Classicus şi Iulius Sabinus. Pe de altă parte, încă din 67 d.C, iudeii se revoltaseră. Vespasian comanda forţele romane trimise împotriva lor. în 70 d.C, în fruntea a patru legiuni, a asediat un Ierusalim apărat de o populaţie fanatizată, deşi divizată între facţiuni rivale. Templul a fost incendiat şi, la 8 septembrie, oraşul cade complet în mâinile romanilor. Ierusalimul a fost jefuit, incendiat, sistematic distrus. Rebelii au fost pretutindeni hăituiţi, ucişi sau vânduţi ca sclavi. Se opinează că, în acest război, ar fi pierit cel puţin un milion de iudei. Unele focare de rezistenţă au subsistat. Celebra fortăreaţă Masada nu a fost cucerită decât în mai 73 d.C, după ce ultimii săi apărători s-au sinucis.

Am relevat că Vespasian provenea din rândurile burgheziei italice relativ modeste. Vespasian străbătuse o carieră strălucită: fusese consul suffect în 59 şi proconsul al Africii în 62 d.C. Avea şaizeci de ani, era voinic, onest, puţin greoi, hotărât să servească statul. Nu numai prin origine, ci şi prin comportament, după părerea noastră, Vespasian ne aminteşte de un alt sabino-roman celebru, Cato cel Bătrân. Rămăsese fidel lui Nero în 68 d.C. îl trimisese însă pe Titus, fiul său, sâ-l salute pe Galba, la Roma (Suet., Tu., 5, 3).

Vespasian a început prin a reabilita şi venera memoria lui Galba. De fapt, Vespasian şi-a propus un Principat de inspiraţie augusteică. însă, cum a remarcat Paul Petit, modelul era August din ultimii ani ai vieţii acestuia. într-adevăr, s-a recurs la un autoritarism pregnant, energic conceput, represiv la nevoie, centrat însă pe efortul de a pune în operă o gestionare eficientă a Imperiului. în primul rând Vespasian concentrează în mâinile sale numeroase competenţe, deşi nu a asumat foarte rapid puterea tribuniciană şi titlul de „părinte al patriei" (Suet, Vesp., 12, 4). Cu excepţia anilor 73 şi 78 d.C, Vespasian asumă consulatul. în anii 73-74, după exemplul lui Claudiu, exercită demnitatea de censor. In această calitate lărgeşte limitele pomeriale ale Romei. De asemenea restructurează senatul şi ordinul senatorial. Elimină din curie pe indezirabili, inclusiv fii de liberţi, strecuraţi în senat sub protecţia tulburărilor din 68-69. Emerge un nou senat, mai auster, mai puţin aristocratic decât cel al lulio-Claudienilor. Sunt recrutaţi pentru senat cavaleri, ofiţeri şi notabili din Italia şi din provinciile occidentale. Aurelius Victor va susţine că, înainte de acea „alegere a senatului", lectio senatus, efectuată de Vespasian şi de Titus în 73-74 d.C, ordinul senatorial se redusese la două sute de familii, ca efect al masacrelor şi expulzărilor, sărăcirii anumitor familii, stingerii naturale a celor fără copii. După censura principelui, s-ar fi ajuns la o mie de familii senatoriale (Aur. Vict., Caes., 9, 9). Prin urmare, senatul a fost efectiv reînnoit. Printre membrii cei mai cunoscuţi ai acestei noi promovări sociale s-au numărat tatăl împăratului Traian, Iulius Agricola, socrul lui Tacit, şi bunicul viitorului principe Marcus Aureîius. Titulatura, formula imperială, dobândeşte acum o structură standardizată, canonică şi ilustrativă pentru potenţarea autoritarismului. Imperator, definitiv adoptat ca prenume, şi Augustus

324