Istoria Romei

Eugen Cizek

complete, tuturor cetăţilor peregrine din Hispanii. Cu sagacitate, Paul Petit nota că, între Augiist şi Hadrian, nici un împărat nu a cunoscut atât de temeinic provinciile ca Vespasian. Deşi personal sceptic, dar hotărât să potenţeze autocraţia, Vespasian a încurajat cultul imperial şi l-a organizat solid în provinciile senatoriale din Occident. Au fost instalate adunări provinciale şi flamini ai cultului în Gallia narboneză, Baetica şi în Africa proconsulară. Regimul politic al lui Vespasian nu s-a reliefat nici blând, nici tolerant, nici „liberal", dar s-a vădit eficient, capabil să redreseze şi să determine propăşirea Imperiului. în pofida arborării respectării senatului, Vespasian s-a bazat îndeosebi pe cavaleri. într-o dispută dintre un cavaler şi un senator, Vespasian a exclamat că nu se cuvine ca un senator să fie injuriat, însă orice cetăţean are dreptul să riposteze când este jignit (Suet., Vesp., 9, 3).

La 23 iunie 79 d.C, Vespasian s-a stins din viaţă, pradă unor accese de febră şi tulburărilor intestinale. S-a comportat demn, însă, când a făcut efortul de a se ridica din pat, a murit în braţele celor din jur. Stop cardiac? Oricum, i-a succedat Titus, care era de fapt coregent al Imperiului.

Titus (79-81 d.C.)

Titus avea aproximativ patruzeci de ani. Ca prefect al pretoriului se comportase cu deosebită asprime. Dusese o existenţă agitată în timpul Principatului lui Nero. Suetoniu observă că mulţi se temeau de moravurile lui disolute, de luxuria, atestată înainte de asumarea Principatului, de gustul lui pentru risipă şi rapacitate, ca şi de excesele lui pederastice. Bisexual, avea o legătură susţinută cu regina iudee Berenice, sora lui Herodes Agrippa II, în care mulţi întrevedeau o nouă Cleopatră (Suet., 77., 7, 1). încât opinia senatorială se întreba dacă Titus nu va fi un alt Nero. Dar, dimpotrivă, izvoarele consemnează că, după accesul la Principat, Titus ar fi făcut dovadă de toleranţă şi moderaţie. Nu ar fi adoptat măsuri represive şi, împotriva impulsului său, s-ar fi despărţit de regina Berenice, îndepărtată din Roma (Suet., Tit., 7, 2-6). încât Titus Flavius Vespasianus, cum se numea de fapt, ar fi fost calificat ca „iubirea şi desfătările speciei umane", amor ac deliciae generis humani (Suet., Tit., 7, 1). Regretatul Pierre Grimal remarca însă că împăraţii elogiaţi de sursele literare antice sunt tocmai cei care au „domnit" foarte puţin. Este şi cazul lui Titus. Se pare totuşi că Titus se străduia efectiv să fie popular şi că dorea să se facă iubit. Nutrea veneraţie pentru zeiţa egipteană Isis şi pentru boul Apis. De aceea se presupune că, pe termen lung, proiecta să pună în operă o politică orientalizantă, în opoziţie cu strategia italică şi occidentalizantă a tatălui său. Inscripţiile descoperite în Orient, mai ales în Asia Mică şi în Cipru - unde cultul lui Titus a fost corelat celui al Afroditei, patroana insulei - denotă popularitatea acestui principe în compartimentul elenofon al Imperiului.

în ultimă instanţă, Titus nu a diminuat în nici un fel autoritarismul imperial. Sau, cum reliefa Paul Petit, „despotismul paternalisr al tatălui său. Numeroase catastrofe au marcat scurta „domnie" a lui Titus: erupţia Vesuviului, la 24 august 79, care a distrus Pompei, Herculanum şi Stabiae, un grav incendiu şi o epidemie de ciumă la Roma, în 80 d.C. Măsurile adoptate de principe, cu aceste prilejuri, au contribuit la alcătuirea legendei favorabile a lui Titus. De altfel Titus a izbutit să golească trezoreria statului, sistematic umplută de către tatăl său. A cheltuit sume considerabile pentru construirea şoselelor, restaurarea apeductelor, începerea lucrărilor în vederea realizării termelor pe locul unde se afla domus aurea, parcul-palat-paradis al lui Nero, a arcului de pe uia
Iulio Claudienii şi Flavienii

327

sacra. Titus a inaugurat, în 80 d.C, prin jocuri somptuoase, celebrul amfiteatru, început de Vespasian. Ne referim la Flauium amphitheatrum, care avea o capacitate de 50.000 de locuri pentru spectatori (Suet., Tit., 7, 7). în Evul Mediu, acest amfiteatru a primit denumirea de Coloseu. Această prodigalitate, munificentia, era însă foarte costisitoare. S-a ferit să încredinţeze misiuni importante fratelui său Domiţian, deşi îl desemnase ca succesor. A murit pe neaşteptate la 13 septembrie 81 d.C, poate ucis de o viroză prost tratată (Suet., Tit., 10-l1).⁸