Istoria Romei

Eugen Cizek

Mult mai târziu, cu prilejul triumfului din 68 d.C, Nero va adopta veşmântul înstelat de kosmokrător, stăpân al lumii. Şi o inscripţie din Grecia îl proclamase kosmokrâtor (O.G.I.S., 668). După moartea lui Burrus, Seneca se retrage de la curtea imperială şi din viaţa publică. împăratul însuşi se produce pe scene ca „vizitiu" sau „conducător de care", auriga, şi „cântăreţ din cithară", cithamedus. Chiar iconografia monetară ilustrează cotitura operată de Nero în 61 d.C. Coroana civică dispare de pe aversul monedelor, fiind substituită de figuri alegorice şi de o exagerare pompoasă a titulaturii imperiale. Personalul politic al puterii este schimbat. Principele se bazează mai cu seamă pe oameni fideli unui absolutism cabotin, fără scrupule, precum Ofonius Tigellinus, prefect al pretorienilor, din 62 d.C, Petronius Turpilianus, Telesinus, Cocceius Nerva, viitorul împărat, libertul Epaphroditus. Spionii lui Tigellinus terorizează mediile politice tradiţionaliste. Seria consulatelor ilustrează cotitura survenită în strategia politică neroniană. Numărul consulilor, desigur suffecţi, diminuează. Sunt privilegiaţi tehnicieni şi comandanţi militari, câteodată „oameni noi", ca generalul Verginius Rufus, de regulă originari din Gallia cisalpină.

însă diverse medii sociale au sfârşit prin a reacţiona. Cabotinajul, reforma axiologică, crimele le exasperaseră. în iulie 64, un incendiu de proporţii devorase Roma. Cu siguranţă, nici Nero şi nici altcineva nu îl provocase. Totuşi Nero profitase de acest flagel ca să treacă la o reconstrucţie parţială, din punct de vedere arhitectonic, dar totală, în optică axiologică, a Romei ca „un oraş nou", noua urbs sau nea polis. Astfel s-a decantat o conspiraţie condusă de Gaius Calpurnius Piso. Aderaseră la complot cel puţin 51 de persoane: 19 senatori, 7 cavaleri etc. Printre conspiratori se aflau şi exponenţi ai neronismului, pe care însă îl voiau fără Nero. După modelul conspiraţiei din 41 d.C, braţul înarmat era asigurat de anumiţi ofiţeri şi centurioni pretorieni, în frunte cu unul dintre prefecţi, adică Lucius Faenius Rufus, fost partizan al Agrippinei. Seneca nu se afla printre conjuraţi, dar, probabil, era la curent cu planurile complotiştilor. Aceste planuri nu aveau, desigur, ca ţintă restaurarea republicii. Se urmărea doar înlocuirea lui Nero cu altcineva, eventual cu Piso. Din nefericire, la sfârşitul lui aprilie 65 d.C, conspiraţia este descoperită. Arestările, ancheta, teroarea fac ravagii teribile la Roma. Grupuri înarmate de pretorieni, amestecaţi cu mercenarii germani din garda personală, mai siguri, patrulează la Roma şi chiar în restul Italiei, în zona suburbană şi în muncipiile învecinate Oraşului (Tac, An., 15, 58, l-3). Au fost executaţi sau obligaţi să se sinucidă Piso, Seneca, poetul Lucan, Faenius Rufus şi ofiţerii pretorieni, adepţi ai complotului. Moartea Poppaeei însărcinate şi cea de a doua ediţie a jocurilor cvincvenale vor prilejui noi represiuni, continuate în 66 d.C. Sunt lichidate căpeteniile grupului Silanilor, rude ale cezarului, rămăşiţele grupului Annaeilor, şi este obligat să se sinucidă chiar Titus Petronius Niger, consilierul în materie de rafinamente, „arbitrul eleganţei", arbiter elegantiae (Tac, An., 16, 7-l7; Suet, Ner., 37, 2; DC, 62, 25; 27). Pe de altă parte, în 66 d.C, Nero primeşte solemn, la Roma, pe noul rege arsacid al Armeniei, Tiridates, căruia îi pune diadema regală pe creştet, ca semn al suzeranităţii romane. Nero şi consilierii săi concepuseră o politică externă semiexpansionistă, iniţial împotriva părţilor şi în vederea anexării Armeniei, ulterior în alianţă cu Arsacizii. Cezarul profită de prilej ca să dezvolte cultul adresat propriei persoane şi să reintroducă în formula imperială imperator ca prenume. Din 56 d.C, Nero acceptase titlul de „părinte al patriei", P.P. Concomitent este distrus ultimul focar de rezistenţă ideologică, profesată de senatorul

Iuuo Claudienii şi Flavienii

315

stoic Claudius Paetus Thrasea. Acesta şi adepţii săi dezaprobau de multă vreme nu numai represiunile brutale şi potenţarea autoritarismului, după model elenistic, ci şi reforma mental-axiologică, impusă de Nero şi de acoliţii lui.

Thrasea este constrâns să se sinucidă (Tac, An., 16, 34-35). După aceea Nero începe pregătirea propriei călătorii triumfale în Grecia. Pe de altă parte, pe măsură ce Nero era mai de temut, se dorea tot mai intens lichidarea sa fizică. La începutul deplasării spre Grecia, este descoperită şi distrusă la Benevent o conspiraţie, condusă de Annius Vinicianus (Suet., Ner., 36, 2). Conjuraţii intenţionaseră să profite de faptul că Nero era în plină călătorie şi deci mai vulnerabil. Este probabil că ei proiectaseră să-l substituie cu cel mai performant general al Imperiului, Gnaeus Domitius Corbulo, rudă îndepărtată a cezarului. în orice caz conjuraţia avea ramificaţii în armatele provinciale. Fapt care prefigura evenimentele din 68 d.C. Cezarul înţelege primejdia şi, după reprimarea imediată a conjuraţilor nemijlociţi, de la Roma, inclusiv a doi consulari (Marcus Licinius Crassus Frugi şi Quintus Sulpicius Camerinus) şi a lui Vinicianus însuşi, cheamă în Grecia pe Corbulo şi îi cere să se sinucidă. Generalul exclamă „am meritat-o", âxios, sau „sunt demn" (DC, 63, 17, 4-6). Pentru ce demn? De moarte, deoarece se implicase în conjuraţie şi în trădarea cezarului sau fiindcă se separase de trupele sale şi dăduse curs convocării lansate de către Nero, în loc să se revolte în fruntea legiunilor? Sunt convocaţi în Grecia şi constrânşi să se sinucidă fraţii Scribonius Rufus şi Scribonius Proculus, comandanţi ai forţelor romane de pe Rin. Un moment decisiv în implantarea proiectuluipolitico-estetic-axiologic al lui New a fost călătoria întreprinsă în Grecia. Proiect delirant, dar înzestrat cu o logică proprie, intrinsecă. Totodată această călătorie a contribuit fundamental la eşecul lui Nero. Cezarul începuse prin a călători în sudul elenofon al Italiei, în 64 d.C, unde, la Neapolis (azi Napoli), urcase pentru prima oară pe o scenă publică, spre a-şi demonstra talentele histrionice. După primirea lui Tiridates, nu numai împăratul, ci şi Grecia preparau călătoria lui Nero. Principele a purces spre Grecia la sfârşitul lui septembrie 66 (C.I.L., 6, 2044; E.M. Smallwood, nr. 6). Nero rămâne în Hellada până în decembrie 67. Era însoţit de o numeroasă suită, din care făcea partea cea de a treia soţie a cezarului, Statilia Messalina, favoriţii acestuia, suporteri specializaţi ai împăratului citared, cum erau augustianii. în Grecia, principele ia parte la toate concursurile naţionale importante, olimpice, nemeene, isthmice, pythice, unde este proclamat învingător (Suet., Ner., 22-24). Se instalează la Corint, unde inaugurează săparea unui canal de legătură între Marea Adriatică şi Marea Egee. La 28 noiembrie 67, înainte de a părăsi Grecia, pe urmele lui Flamininus Nero proclamă libertatea Greciei (S.I.G.³, 814; I.L.S., 8794; E.M. Smallwood, nr. 64). în cuvântarea sa, împăratul declară că grecii vor fi liberi şi afirmă, în plus, înfăptuirea vechiului vis, adică unitatea Helladei. în realitate, nu se acorda independenţă Greciei, însă Hellada nu mai avea statut de provincie senatorială. Grecii nu primesc cetăţenia romană, însă dobândesc imunitatea fiscală, căci nu mai achită impozite directe. Apelul la solidaritate, la unitate, avansat de Nero, are conotaţii politice. Este anunţat acest apel în numele elenismului şi în cadrul unui imperiu roman, de asemenea propus spre elenizare. Opinăm că astfel Nero nu intenţiona să făurească un al doilea pol politic al Imperiului, ci un nou centru axiologic, menit să diminueze ponderea zonelor mentale unde absolutismul său solar era respins. Grecii i-au fost recunoscători. O monedă de aur din Corint, pe avers, îl prezintă pe Nero încununat cu lauri iar pe revers figurează Iupiter, aşezat pe tron. Legenda este revelatoare; „Iupiter eliberatorul", IVPITTER LIBERATOR (B.M.C., Imp., nr. 110; E.M. Smallwood, nr. 66).

316