Istoria Romei

Eugen Cizek
aveau excelente raporturi cu Decebal şi se schiţa chiar o tentativă de alianţă daco-partică în timpul războaielor dacice. încă din 99 d.C, s-a realizat un schimb de ambasade între Roma şi regatul indo-scitic al kusanilor, din Asia centrală şi din nordul Indiei. în timp ce, în 100 d.C, romanii au anexat Imperiului statul parapalestinian clientelar, după moartea lui Herodes Agrippa II. Se urmărea astfel consolidarea poziţiilor antipartice ale romanilor. în plin război dacic, adică în 105-l06 d.C, armata lui Traian a anexat, în Iordania actuală, regatul arabilor nabateeni. S-a constituit provincia Arabia. O a doua cauză rezidă în faptul că regatul dacic centralizat - şi inspirat de modele elenistice - al lui Decebal intrase în lumea civilizată, în oikoumene. Or romanii voiau ca Imperiul să echivaleze cu această oikoumene. O a treia cauză trebuie căutată în reputaţia de bogăţie substanţială, pe care o avea Dacia. O a patra cauză, reliefată de Roberto Paribeni, consta în năzuinţa lui Traian de a făuri o romanitate orientală puternică, pan-dant al elenismului din Est. Traian dorea să creeze, la nord de Dunăre, o nouă Gallie. O a cincea cauză a fost pusă în evidenţă de Emil Condurachi. Traian intenţiona să ofere Imperiului o apărare eficientă împotriva undei de şoc a mişcărilor şi atacurilor întreprinse de seminţiile barbare din Asia şi Europa central-nordicâ, resimţită în sud datorită culoarului furnizat de Moravia actuală. Părerile cercetătorilor în privinţa eficacităţii defensive oferite de Dunăre sunt împărţite. în orice caz Traian a creat în Dacia, transformată în provincie romană imperială, un „meterez al Imperiului", un propug-naculum Imperii. în sfârşit, am propune o a şasea cauză. Ne referim la amenajarea, pe un spaţiu geografic de dimensiuni modeste, a unui teren de antrenament, de verificare a eficacităţii mijloacelor militare, în vederea desfăşurării, pe dimensiuni geografice mult mai ample, a războiului pârtie. Nu insistăm deocamdată asupra operaţiilor militare. în orice caz Traian a implantat în Dacia un număr neobişnuit de mare de cetăţeni romani. Aici, ca şi în Africa, spre deosebire de alţi cezari, Traian s-a preocupat nu numai de o romanizarea urbană, ci şi de colonizarea şi romanizarea rurală.

Războiul pârtie a fost minuţios pregătit. Pe lângă anexiunile teritoriale mai sus consemnate, în 112 d.C. Traian a trimis în Siria ca guvernator pe nepotul său Hadrian, considerat de mulţi ca succesor probabil al împăratului. Ţinta era pregătirea războiului pârtie, declanşat în 113 d.C. A fost cucerită Armenia, încât majoritatea teritoriului acestui regat a devenit provincie romană. La comanda trupelor romane, Traian a desfăşurat operaţii militare rapide şi extinse pe vaste zone geografice. Ce urmărea de fapt Traian, care erau cauzele războiului pârtie? Este greu de crezut că împăratul voia să anexeze integral regat-imperiul arsacid, deşi o asemenea ipoteză nu poate fi total exclusă. Voia el să încorporeze Imperiului partea vestică a acestui regat, adică Irakul actual, şi să transforme restul în stat clientelar Romei? Sau să împartă teritoriul pârtie în mici formaţiuni statale dependente de Roma şi slăbite? In orice caz, la obârşia războiului par-tic s-a aflat nu numai dorinţa de glorie a lui Traian (DC, 68, 17, 1), ci şi cea de consolidare a frontierelor Imperiului, de înfăptuire a izomorfismului complet între lumea locuită şi statul roman, de protejare a comerţului cu India şi Extremul Orient, întrucât căile de acces spre aceste meleaguri treceau prin regatul arsacid. în 116 d.C, Traian a ajuns până la Golful Persic. însă, în spatele său, s-au revoltat părţii din Babylonia, sprijiniţi de războinici coborâţi din Iranul actual şi de o insurecţie aproape generală a iudeilor din Orientul Imperiului, în rândurile cărora se propagase o mentalitate mesianică,

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

397

exploatată abil de emisarii părţilor. Contraofensiva partă a putut fi jugulată, iar, cu preţul unor masacre sângeroase, iniţial declanşate de rebeli şi ulterior practicate de romani, a fost zdrobită insurecţia iudeilor. Dar Traian nu putuse reglementa eficient problema partică. A purces spre Italia, de unde spera să aducă noi forţe militare proaspete. Lungile campanii în deşert, sub soarele torid, în care Traian mărşăluia pe jos şi cu capul gol, alături de soldaţi, i-au zdruncinat sănătatea. La 9 sau 10 august 117 d.C, la Selinus ori Selinont, în Cilicia, Traian, care avea sensibil peste şaizeci de ani, a murit crunt lovit de o congestie cerebrală. El nu aflase o soluţie definitivă pentru războiul pârtie şi nu îşi reglementase succesiunea decât în ultimul moment. Dacă reglementarea succesiunii a fost efectiv opera lui Traian. Ceea ce nu este sigur.

Politica internă a lui Traian s-a vădit a fi complexă, multipolară, activă, dinamică. Nu poate fi tratată în puţine rânduri. S-a încercat implantarea unei gestionări eficiente, care îşi propunea impulsionarea prosperităţii, preconizate de o propagandă ilustrată de legendele monetare (R.I.C., II, 249-250; 298; 336; 619; 643 etc). Incontestabil, la nivelul propagandei oficiale, strategia internă a lui Traian s-a întemeiat pe toleranţă şi pe un liberalism de suprafaţă, care, de altfel, nu costau nimic. S-a opinat chiar că Traian a recurs la un anumit umanism, inspirat de virtuţi tradiţionale, parţial de inspiraţie stoică şi menite a acţiona pretutindeni, inclusiv în domeniul religiei. Unde Traian admite reprimarea creştinilor, dar în condiţiile respingerii denunţurilor anonime. In definitiv, acest „liberalism" deghiza potenţarea absolutismului imperial. Cu siguranţă, s-au evitat reprimările brutale şi adesea capricioase, însă absolutismul imperial nu a scăzut, ci a crescut. Această toleranţă limitată s-a manifestat în multe domenii. încât efectiv Traian încearcă sâ preconizeze un anumit umanism de inspiraţie stoică. în definitiv, el încearcă să statueze un absolutism deloc estompat şi întemeiat pe o gestionare minuţioasă, excesiv de meticuloasă, evident paternalistă, a Imperiului. Paternalismul lui Traian se baza pe sprijinul şi promovarea cavalerilor, ca şi pe unii senatori. Traian a fost copios slujit de senatori originari din Gallia cisalpină, ca şi de clanul celor hispano-romani, cum erau Licinius Sura, principalul său consilier, şi Ursus Servianus.

Legislaţia paternalistă a lui Traian se releva concomitent umanitară, însă şi destinată potenţării autoritarismului. Sunt protejate bunurile minorilor. Totodată, mai mult ca oricând anterior, administraţia centrală se amestecă în viaţa oamenilor şi dirijează precaut, dar autoritar, sistemul social. Xiphilin va nota că Traian împărţea personal dreptatea când se afla în Capitală (DC, 69, 10). Corespondenţa cu Pliniu cel Tânăr, guvernator al Bithyniei, revela preocuparea constantă a gestionarilor Imperiului de a reclama directive ale centrului puterii statuie. Traian răspunde aproape plictisit, dar hotărât să rezolve dificultăţi de amănunt. Neîndoielnic, Traian a renunţat la confiscarea consulatului. Nu a exercitat decât de şase ori mandate consulare, dintre care trei plasate în momente-cheie ale Principatului său: în 101, anul primului război dacic, în 103, când pregătea a doua campanie împotriva lui Decebal, şi în 112, moment care indica în acelaşi timp întărirea absolutismului şi pregătirea marelui război purtat împotriva părţilor. Pe de altă parte, Traian s-a proclamat proconsul, ca să-şi sublinieze puterea activă, constrângătoare, cu ţintă militară, pe care o exercita în afara Romei. Formula imperială dă seama de plurivalenta tacticii politice traianeice. Astfel Traian se prezintă ca IMP(erator) CAESAR, DPVI NERVAE FILIVS, NERVA TRAIANVS, OPTIMVS AVGVSTVS, GERMANICVS, DACICVS, PARTH1CVS, PONT (ifex) MAX(imus), TRlBVN(icia) POTEST(ate) XX, IMPERATOR XIII, PROCONSVL, CO(n) S(ul) VI,

398