Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
| Eugen Cizek
la cea în Orient, mai agresivă şi desfăşurată pe mari suprafeţe, marca o nouă etapă a Principatului traianeic. Cercetătoarea spaniolă atrage atenţia că, după 112 d.C, „pacea", Pax, aproape dispare din iconografia monetară. Dar, în realitate, cotitura a fost bidimensională. De altfel, expansionismul agresiv avea nevoie de suportul absolutismului teocratic, iar acestuia din urmă îi erau necesare cuceriri în Orient, pe urmele lui Alexandru, în virtutea tradiţiei despotice. De altminteri, cotitura cu două ţinte a întâmpinat o anumită împotrivire, este adevărat ponderată, limitată. Dacă Hadrian, nepotul lui Traian, susţinea ereditatea dinastică şi pontenţarea absolutismului, el nu aproba, probabil, ampla expansiune în Orient. Ceea ce explică, după opinia noastră, de ce Traian a ezitat să-l desemneze oficial ca succesor. în schimb, oameni ca Avidius Nigrinus, în care mulţi întrevedeau pe cel ce ar fi trebuit să-i succeadă lui Traian, şi Tacit, mentorul acestuia, puteau aproba expansiunea orientală, însă respingeau potenţarea teocratică a autoritarismului. în schimb, ambele mişcări ale lui Traian întruneau susţinerea unor oameni ca Decimus Terentius Scaurianus, fost guvernator al Daciei, însărcinat de Traian să organizeze şi să guverneze provincia Mesopotamia, şi mai ales Lusius Quietus, braţul drept al cezarului în războiul pârtie. De altfel, numai în condiţiile acuzării absolutismului teocratic Traian a putut să propulseze pe acest general barbar, un maur, în senat şi pe deasupra, prin adlecţie, printre foştii consuli. Căci adlecţia printre consulari era foarte rar practicată de împăraţi. Traian a determinat de asemenea conferirea consulatului, în 116 d.C, lui Terentius Gentianus, fiul fostului guvernator al Daciei. Gentianus nu avea decât treizeci de ani, vârstă la care, numai în condiţiile consolidării unui autoritarism, se putea accede la consulat. în orice caz atât opoziţia, cât şi reprimarea sa au fost prudente, circumscrise. Avidius Nigrinus şi Tacit au fost momentan îndepărtaţi din Roma. Avidius Nigrinus a fost trimis să guverneze Dacia, iar Tacit a fost, între 112 şi 114 d.C, proconsul-guvernator al provinciei Asia, situată de fapt în spatele frontului pârtie. Iar Laberius Maximus, performant general al lui Traian în cursul războaielor dacice, ostil potenţării teocratice a absolutismului şi, probabil, unor foarte ample operaţii militare în Orient, a fost exilat. Pe de altă parte, neadoptarea oficială a lui Hadrian a putut fi determinată şi de dorinţa împăratului de a nu exagera, de a nu irita excesiv pe senatorii care nu vedeau cu ochi buni inaugurarea unei mistici teocratice, organic prielnică resuscitării eredităţii de facto a Principatului. în orice caz, în 117 d.C, Traian a părăsit lumea muritorilor. Până la 6 august 117, el nu îl adoptase oficial pe Hadrian. Se gândea el oare, cum crede autorul Historiei Auguste, să-l adopte mai degrabă pe juristul şi senatorul „civil", Neratius Priscus, personaj de reputaţie ireproşabilă? Nu s-a produs niciodată o adoptare iniţiată de Traian, ci doar simularea ei de către Plotina, ajutată de Publius Acilius Attianus, prefectul pretorienilor, cum afirmă unele izvoare literare (DC, 69, 1, 1; Hist. Aug., Hadr., 1, 4)? Attianus fusese tutore al lui Hadrian, alături de Traian. Nu vom şti niciodată adevărul, dar Hadrian a devenit principe după decesul lui Traian3.
Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 401 Publius Aelius Hadrianus. Acesta era fiu al Ulpiei, sora tatălui împăratului. Mai mult decât atât, Hadrian se căsătorise cu Vibia Sabina, fiica Matidiei. Or Matidia era fiica Marcianei, sora lui Traian, care, astfel cum am constatat mai sus, fusese îndrăgită de optimul principe (Hist. Aug., Hadr., 1,2; 10; Oros., Hist., 7,13,1; Hier., Chron., p. 197, CCXXXI Olymp., an I, 117; Jord., Rom., 269 etc). încât principiul adoptării celui mai bun cetăţean, preconizat în mediile senatoriale, mai cu seamă de Pliniu cel Tânăr şi de Tacit, era ignorat. Se statua insidios ereditatea de facto a Principatului si constituirea unei noi dinastii. Indiferent dacă a falsificat sau nu ultima voinţă a lui Traian, Plotina susţinuse stăruitor încredinţarea Principatului încă tânărului Hadrian. Pe 12 august 117 d.C, murise, în condiţii suspecte, influentul libert imperial Marcus Ulpius Phaedimus (C.I.L., 6, 1884; 8762; 6773; I.L.S., 1792). Era la curent Phaedimus cu o falsificare a testamentului lui Traian ori numai se împotrivea cu înverşunare succesiunii lui Hadrian la cârma Principatului? Hadrian avea nu numai sprijinul Plotinei şi al lui Attiannus, ci şi al unor foşti adepţi ai lui Pliniu cel Tânăr. Cu toate că, înainte de moarte, acesta reprobase o eventuală adoptare a rudei lui Traian. îl susţineau pe Hadrian mulţi tineri ambiţioşi şi, cândva, îl sprijinise chiar Licinius Sura. Se opuneau senatori tradiţionalişti, unii fiind stoici, grupaţi în jurul lui Avidius Nigrinus. De asemenea îl detestau pe Hadrian anumiţi generali ai lui Traian. Protejat de Traian şi de Plotina, Hadrian parcursese o carieră politico-militarâ rapidă şi strălucită. Servise ca tribun militar, nu chiar zece ani ca Traian, dar cinci, în Pannonia, Moesia şi Germania Superioară. Devenise quaestor al împăratului în 101 d.C, tribun al plebei în 105, pretor ulterior, legat-guvemator al Pannoniei Superioare, consul suffect în 108 şi era desemnat consul ordina-rius pentru 118 d.C. Era de asemenea membru al mai multor colegii sacerdotale şi arhonte la Atena. în cursul expediţiilor din Dacia, comandase ca legat legiunea I-a Minervia Pia Fidelis şi practic fusese şef al statului major imperial. Traian îl decorase, îl desemnase drept comes al său şi îl introdusese în consiliul principelui. Cum am semnalat mai sus, în 117 d.C. era legat-guver-nator al provinciei Siria, însărcinat cu misiunea de a comanda armata romană în retragere. Ştirea morţii lui Traian şi a desemnării ca principe i-a parvenit în 11 august 117 d.C. îndată soldaţii l-au aclamat ca împărat, ignorând complet necesitatea confirmării senatoriale şi populare. Este adevărat că ulterior Hadrian se va scuza că nu a aşteptat legitimarea senatorială, dar şi-a sărbătorit întotdeauna aniversarea „întronării" la 11 august, dies imperii. în pofida onorurilor postume decernate lui Traian, inclusiv a unui triumf, Hadrian a pus imediat în practică o ruptură neostentativă faţă de strategia politică a antecesorului său. El a abandonat toate cuceririle orientale ale lui Traian, cu excepţia Arabiei romane. S-a gândit chiar şi la părăsirea Daciei, însă a fost convins să renunţe la o asemenea iniţiativă de consilierii săi: colonizarea Daciei fusese intensivă şi nu puteau fi abandonaţi Barbarilor atât de mulţi colonişti romani (Eutr., 8, 3). Hadrian a preconizat o strategie relativ pacifistă, de revenire la defensivă pe frontierele naturale ale Imperiului, sprijinite de capete de pod, de dimensiuni mai reduse sau mai mari, ca în cazul Daciei. Nu este însă imposibil ca Hadrian să fi abandonat şi aici teritorii, eventual adăugate Imperiului de către Traian, ca Moldova, între Şiret şi Carpaţi, precum şi o mare parte din Muntenia. A fost lăsată în desuetudine nu numai fortitudo, ci şi ciuilitas, în ciuda deferentei afişate faţă de senat de către Hadrian. După lichidarea lui Casperius Aelianus, Traian, nici înainte şi nici după 112 d.C, nu mai recursese la represiuni sângeroase împotriva exponenţilor „clasei politice". în schimb, Hadrian nu a ezitat să omoare ori să încurajeze, direct sau indirect, uciderea anumitor senatori şi generali. Astfel s-a pus pe seama unor foşti generali ai lui Traian, efectiv nemulţumiţi că se renunţase la strategia militară expansionistă, un complot care ar fi vizat asasinarea lui Hadrian, în timpul unui sacrificiu religios. Complotul ar fi fost condus de Avidius Nigrinus, secondat în primul rând de Lusius Quietus si, în al doilea rând, de Cornelius Palma şi de Publilius Celsus (Hist. Aug., Hadr., 7, 1). Gaius Avidius Nigrinus avea reputaţia integrităţii morale impecabile, atestate ca tribun al plebei în 105 d.C, consul suffect în 110 şi guvernator al Daciei. Frecventase cercul lui Pliniu, care l-a caracterizat ca „cel mai bun bărbat", optimus uir (Ep., 7, 6, 2), şi deci cel mai capabil sâ asume Principatul. Hadrian încercase să-l atragă de partea sa, dar îl înlocuise în Dacia prin Gaius Iulius Quadratus Bassus şi apoi cu Marcius Turbo, omul său de încredere. Hadrian îi propusese să-l adopte, dar Avidius Nigrinus refuzase. Pe de altă parte, dacă Hadrian păstrase în anturajul său pe Lusius Quietus, lăsase în semidizgraţie pe generalii consulari Celsus şi Palma. Desigur, nu este imposibil ca Lusius Quietus, condotier impetuos, coleric şi crud (reprimase brutal revoltele antiromane din 116-l17 d.C), să fi intenţionat să-l ucidă, în 118 d.C, pe Hadrian. Totuşi ceilalţi consulari, inclusiv Avidius Nigrinus, nu avuseseră cum să fie la curent cu eventualele planuri fanteziste ale fostului general maur. Trabanţii lui Hadrian, inclusiv şi mai ales Marcius Turbo, au putut profita de aşa-zisele intenţii criminale ale lui Lusius Quietus. Ei au exercitat puternice presiuni asupra senatului şi l-au silit să condamne la execuţia capitală pe Aulus Cornelius Palma Frontonianus, consul ordinarius în 99 d.C, creatorul provinciei Arabia, în 105-l06, şi pe Lucius Publilius Celsus, de două ori (102 şi în 113 d.C.) consul suffect sub Traian. Ambii se bucuraseră de stima lui Traian. Aceeaşi soartă au împărtăşit-o Lusius Quietus şi Avidius Nigrinus, retras pe moşia sa de la Faventia (azi Faenza), în Etruria. Au fost executaţi toţi în locuri diferite (Hist. Aug., Hadr., 7, 2). Desigur, Hadrian aprobase jugularea sângeroasă a principalei forţe opoziţioniste, deşi a pus totul pe seama lui Attianus {Hist. Aug., Hadr., 9, 3). A fost ucis şi vlăstarul vechii aristocraţii, Calpurnius Frugi Crassus Longinus, exilat nu doar de Nerva, ci şi de Traian, după opinia noastră odată cu Laberius Maximus (Hist. Aug., Hadr., 5, 6). A fost omorât tocmai când se întorcea din surghiun. A pierit probabil şi Laberius Maximus. De asemenea a fost constrâns să se sinucidă filosoful stoic Euphrates din Tyr, probabil doctrinar al grupului lui Nigrinus, sub pretext că era bolnav şi bătrân (DC, 69, 8, 3). Nu ştim ce a suferit Tacit, dar n-a murit în 118 d.C, deoarece, după opinia noastră, ca într-un palimpsest, el a strecurat de fapt elogiul şi moartea lui Avidius Nigrinus, sub finalul Analelor, teoretic hărăzit narării sinuciderii lui Thrasea (An., 16, 34-35). A fost lichidat şi celebrul arhitect al lui Traian, Apollodor din Damasc, de asemenea fidel memoriei fostului princeps şi poate grupului consularilor. Pe de altă parte, Hadrian s-a debarasat rapid de clanul senatorial hispano-roman, deoarece l-a ţinut în umbră pe fostul secondant al lui Traian, Lucius Iulius Ursus Servianus. Iar în 119 d.C, el l-a înlăturat de la conducerea gărzii pretoriene pe Attianus, căruia îi datora prea mult. Attianus era încă prea legat de strategia politică traianeică. în plus, el recomandase lui Hadrian reprimări sângeroase, în lanţ. Dar Hadrian le refuzase şi simula toleranţă faţă de senat (Hist. Aug., Hadr., 5, 5; 9-l0; 6, 1; 3; 5; DC, 69, 2, 2). Momentan au fost răsplătiţi plinienii, care îl sprijiniseră pe noul suveran. Septicius Clarus a devenit prefectul pretorienilor, în 119 d.C, iar Gaius Suetonius Tranquillus, biograful, a fost promovat printre marii procuratori imperiali şi membri ai consiliului principelui. în 118 d.C, Suetoniu a primit misiunea de a dirija corespondenţa în limba latină a împăratului, ca procurator ab epistulis latinis. Totuşi, în 122 d.C, Septicius şi Suetoniu au fost Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului 403
înlăturaţi, dizgraţiaţi, îndepărtaţi din Roma (Hîst. Aug., Hadr., 11, 3). Este probabil că nu au jignit-o pe Sabina, soţia lui Hadrian, de altminteri dispreţuită de principe, în principal pederast. împreună cu împărăteasa mai degrabă ei au încercat sâ modereze acutizarea ostentativă a autoritarismului imperial şi filoelenismul monarhului; Marcius Turbo, fidelul lui Hadrian, a devenit prefect al pretoriului. într-adevăr, fără întârziere, Hadrian a inaugurat o strategie politică de autocraţie, care se voia luminată. Cum o va caracteriza Paul Petit, această strategie se reliefa adesea ca dogmatică şi provocatoare. Hadrian era înzestrat cu o personalitate complexă. El era un bun militar, un gestionar minuţios, un om de acţiune, pregătit să adopte decizii brutale, crude şi irevocabile. însă se revela de asemenea ca un om cultivat, un intelectual, mai mult ori mai puţin diletant, un fel de estet şi de artist, un filosof - din care pricină purta barbă - , un amator pasionat de literatură şi de ştiinţă, un spirit curios, profund elenizat, pasionat de Orient şi de cultura greacă. Era de altfel calificat ca un „grecotei", Graeculus. A favorizat intelectualii, dar a îndepărtat din Roma pe Suetoniu şi pe Iuvenal. îndrăgea discuţiile cu literaţii, schimba epigrame cu istoricul şi poetul Florus, care de altfel îi susţinea necondiţionat strategia politică. Practica cu plăcere sportul şi vânătoarea. Iubea pătimaş călătoriile. Pe lângă turneele de inspecţii de la începutul Principatului său, când a vizitat Asia Mică, Moesia şi, probabil, Dacia, a consacrat călătoriilor în provincii doisprezece din cei douăzeci şi unul de ani ai „domniei" sale. S-au decelat trei serii de asemenea călătorii, hărăzite inspectării Galliilor, Britanniei, Africii şi Orientului, desfăşurate între 121 şi 125, 128 şi 129, 132 şi 133 d.C. De fapt, Hadrian inspecta îndeosebi forţele militare din provincii, preocupat de sporirea capacităţii lor de luptă, dat fiind politica sa externă defensivă, de stopare a atacurilor provenite din Barbaricum. De altfel, rafinatul Hadrian, când se afla printre soldaţi, ducea acelaşi mod de viaţă ca şi ei. S-a hărăzit fortificării frontierei întărite, limes, încât în Britannia a construit un imens zid de apărare împotriva celţilor cale-donieni. Hadrian a apelat la recrutarea exclusiv locală a legiunilor. Nu se mai aduceau de regulă soldaţi de pe alte meleaguri la frontiere, ci militarii erau recrutaţi în zona pe care o apărau. Au fost augmentate privilegiile oştenilor, inclusiv ale aşa-numiţilor ex castris, născuţi chiar în timpul serviciului militar al părinţilor. S-a dezvoltat recrutarea şi instruirea auxiliarilor barbari sau aproape barbari. Mai ales a petrecut mult timp în Grecia, la Atena. A unificat Hellada, desigur sub egida Romei, şi a concentrat aici elitele intelectuale ale Orientului în Panhellenion, înfiinţat în 13l-l32 d.C. A înfrumuseţat Atena, unde a avut în vedere agora, biblioteca, terminarea Olympeion-ului. Atenienii l-au adorat ca pe un Zeus Olympios. Hadrian a acordat numeroase privilegii cetăţilor greceşti, multiplicând dreptul lor la emisii monetare, şi a întărit prestigiul sanctuarului de la Eleusis. De altminteri, cum a continuat politica instituţiilor alimentare publice, le-a extins şi la Hellada. De fapt, Hadrian a renunţat la politica mai degrabă filoitalică a lui Traian. Spirit cosmopolit, Hadrian preconiza un Imperiu multipolar, cel puţin din punct de vedere cultural. Mai cu seamă Hadrian a consolidat sistematic puterea imperială şi birocraţia în plină expansiune şi în detrimentul a ceea ce mai rămăsese din influenţa senatului, unde, de altfel pe urmele lui Traian, a introdus substanţial greco-orientali. Leon Homo estima că patru ar fi fost reformele fundamentale ale lui Hadrian: dezvoltarea funcţionarismului 404 Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|