Istoria Romei

Eugen Cizek

Neînţelegând pericolul creat de marile mişcări de populaţii din Barbaricum, unde seminţii îndepărtate de Imperiu, sălbatice, le împingeau spre limes pe cele învecinate teritoriilor romane, Antoninus Pius a detaşat mari unităţi din forţele militare de la frontiere, mai ales din zona balcanică şi de pe Rin, ca să înăbuşe sediţiuni din Britannia, Mauretania şi din Orient. în Mauretania, răsculată în 144-l45, s-a restabilit pacea, de altfel îndeosebi datorită unei diplomaţii iscusite. In Palestina a survenit o ultimă răscoală importantă a iudeilor, sprijinită de ţăranii egipteni. Aceştia refuzau o fiscalitate oneroasă, o gestiune opresivă, şi fugeau de pe pământurile lor spre a practica un brigandaj pricinuitor de insecuritate. Antoninus Pius a decedat la 7 martie 161, în vila sa de la Lorium. Nori negri se adunau deasupra Imperiului⁵.

Marcus Aurelius (16l-l80 d.C.)

La cererea expresă a celui pe care îl vom numi Marcus Aurelius, senatul şi probabil ceea ce mai rămăsese din adunările populare au hotărât instaurarea unui Principat bicefal. Marcus Aurelius urma să împartă puterea cu Lucius Verus. Voia astfel să facă respectate deciziile lui Hadrian. Pe de altă parte, Marcus Aurelius a resimţit, în tot cursul „domniei" sale, nevoia să fie intens sprijinit, secondat de unu sau chiar mai mulţi susţinători, cărora să le confere puteri foarte largi. S-a afirmat odinioară că Marcus Aurelius nu s-a putut lipsi de suportul unor oameni mai puţin virtuoşi decât el, dar care erau înzestraţi cu unica virtute pe care nu o poseda: forţa liniştită, absenţa îndoielilor şi a neliniştii, caracterul viril. în sfârşit, începând cu August, aproape toţi principii cedaseră puteri unor „adjuncţi", în general adoptaţi de ei. Am semnalat mai sus diverse exemple, inclusiv pe cel al lui Traian, devenit practic coregent al lui Nerva. Era necesar un „adjunct al Imperiului'", adiutor imperii, ori un „coleg", consors imperii, care adesea dispunea de un imperium proconsular şi de putere tribuniciană. Desigur, până atunci, adjuncţii nu fuseseră învestiţi ca augustus şi nu deţinuseră auctoritas completă. Lucius Verus era vânjos, vesel, juisor înveterat, pasionat de circ, amfiteatre, ospeţe copioase şi dansatoare frumoase. Uneori s-au ivit şi tensiuni între el şi Marcus Aurelius. Căci Lucius Verus era mai mult decât un simplu adiutor. el poseda puterea tribuniciană, un imperium complet şi chiat titlul de augustus. Era primul Principat colegial din istoria Romei. Totuşi, doar Marcus Aurelius era pontif maxim şi dispunea de o auctoritas superioară celei a colegului său. Marcus Aurelius avea treizeci şi nouă de ani.

Ca principe, Marcus Aurelius se va numi Imperator Caesar Marcus Aelius Aurelius Antoninus Augustus (C.I.L., 6, 1012 = I.L.S., 360), iar Lucius Verus, care abandonase Commodus drept cog-nomen, era Imperator Caesar Lucius Aelius Aurelius Verus Augustus (C.I.L., 6, 1021). Marcus Aurelius se născuse la Roma la 26 aprilie 121 d.C, într-un'parc care aparţinea mamei sale Domitia Lucilla II. Aceasta nu descindea din celebra gintă a Domitiilor, în sânul căreia se născuse Nero, ci din oratorul Domitius Afer, sosit, sub Tiberiu, din Gallia narboneză. Verii, familia tatălui, aparţineau de asemenea unei aristocraţii recente, sosite din Baetica hispanică şi parvenite la patriciat abia în 73 d.C. Marcus Aurelius se numise iniţial Catilius Severus. In jurul anului 130 d.C. i-a murit, încă tânăr, tatăl, Marcus Annius Verus, care abia urcase treapta senatorială a preturii, încât Marcus Aurelius, numit el însuşi pe viitor Marcus Annius Verus, a fost crescut în continuare de oameni foarte vârstnici, în primul rând de bunicul său după tată, prestigiosul Marcus Annius Verus, şi de mama sa, o femeie severă, ambiţioasă, acaparatoare. Sănătatea tânărului

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

409

Marcus Aurelius a fost totdeauna deficitară. A suferit toată viaţa de o cumplită maladie gas-trointestinală. Ulcer cronic, cum opinează unii cercetători moderni? Sau gastroenterocolită, boală ce afectează şi azi 80% dintre intelectuali? Această suferinţă şi presiunile frustrante ale mediului familiar explică de ce Marcus Aurelius a devenit un introvertit, un veşnic neliniştit, înclinat spre pesimism, chinuit de îndoieli, de angoase şi de sfâşieri lăuntrice. Şi de ce a recurs de tânăr la armele unei filosofii intransigente, cum era stoicismul. încă din copilărie, Marcus Aurelius luase totul în serios. A primit de altfel o educaţie deosebit de aleasă, sub îndrumarea anumitor profesori şi sofişti reputaţi, ca Herodes Atticus, în materie de elocinţă greacă, şi Cornelius Fronto, pentru cea latină. A studiat de asemenea dreptul, cu Volusius Maecianus. Nu l-au atras autorii latini clasici. Nu îl aprecia pe Horaţiu, dar îl pasiona Cato cel Bătrân. A aprofundat de asemenea filosofia. îndeosebi Iunius Rusticus, rudă cu una dintre victimele lui Domiţian, el însuşi fost prefect al Romei, l-a convins să adopte stoicismul. Ca şi Apollonios din Chalcedon. Spre disperarea lui Fronto. Marcus Aurelius a devenit discipolul stoicului elenistic Ariston, care nu aprecia decât etica. Timp de doisprezece ani, Marcus Aurelius a îmbrăcat mantia filosofului şi a vrut să se culce pe pământul gol. Lucius Verus primise o educaţie similară, dar era un extravertit. Marcus Aurelius nu dobândise experienţă militară, însă, la Roma, se familiarizase cu activitatea birourilor imperiale, a senatului şi a magistraţilor. în 139 d.C., devenise quaestor al principelui, adică intermediar între Antoninus Pius şi senat, purtător de cuvânt al principelui. Sărind treptele intermediare ale carierei senatoriale, în 140 d.C. asumase un prim consulat ordinar-eponim, iar în 145 devenise consul pentru a doua oară şi se căsătorise cu Faustina II, fiica lui Antoninus Pius. La 10 decembrie 146 d.C, Marcus Aurelius va primi putere tribuniciană şi imperium proconsular, în afara Romei. în 161 d.C, Marcus Aurelius va deveni împărat. Totodată el va fi scriitor şi filosof până la moarte. Pe lângă o bogată corespondenţă cu Fronto, el ne-a lăsat un impresionant ansamblu de reflecţii stoice, de dialog cu propriul eu, dar şi cu problematica etică, „Către sine însuşi", Eis heautân, redactat în limba greacă. De altminteri, Marcus Aurelius şi Lucius Verus au preluat cârmuirea unui stat pe care regretatul Pierre Grimal l-a caracterizat ca „imperiul sofiştilor".

Foarte grave s-au dovedit a fi problemele apărării Imperiului. Statul roman nu mai avusese de înfruntat dificultăţi externe de asemenea proporţii din vremea invaziei cimbrilor şi teutonilor ori a primului război purtat împotriva lui Mitridate. în primul rând Imperiul a fost atacat de părţi. între 161 şi 165, Lucius Verus a trebuit să poarte un greu război împotriva părţilor, încheiat cu rezultate relativ modeste pentru romani. Vor urma alte grave conflicte militare, care vor perturba, până la sfârşit, Principatul lui Marcus Aurelius. începând din 167 d.C. se propagă în Imperiu o epidemie cumplită. Principatul lui Marcus Aurelius a fost urmărit de „ghinion", de felurite şi complicate tribulaţii, de vicisitudini surprinzătoare, pe toate planurile: intern, inclusiv medical-demografic, extern - militar. Din fericire, Imperiul avea încă mult prea numeroase şi solide resurse ca să nu le depăşească. Deşi semne neliniştitoare de recesiune începuseră să emeargă în economia şi în viaţa internă a Imperiului.

Marcus Aurelius însuşi a atestat un remarcabil simţ al datoriei, o năzuinţă sinceră de a-şi îndeplini conştiincios, exemplar, îndatoririle, până Ia sacrificiul propriei persoane. Aspira să-şi conserve „demnitatea", dignitas, şi mai ales „rolul" său, persona. Yves Roman consideră edificatoare comparaţia între invocarea propriului suflet de către Hadrian, în clipa morţii, şi consideraţiile avansate de Marcus Aurelius asupra spiritului. Elevul imperial al stoicilor îşi întreabă sufletul

410