Istoria Romei

Eugen Cizek

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

411

când va fi bun, simplu, ferm, transparent, mai vizibil decât trupul care îl înconjoară? Când va trăi alături de zei şi de oameni fără să se plângă de ei şi fără să fie învinuit de ei? Marcus Aurelius, tolerant, a iertat, a preferat să ignore infidelităţile Faustinei II, intrigile ei politice, inclusiv urzeli complotiste, presiunile exercitate de împărăteasă asupra sa. Faustina n-a fost o soţie de nădejde.

Ceea ce nu echivalează cu punerea în practică a unui regim politic de sorginte stoică. Nu se afla în cauză doar cascada de renunţări, la care adesea a recurs Marcus Aurelius, semnalată de Jean Sirinelli, ca şi cum împăratul ar fi năzuit să se desprindă de vicisitudinile cotidianului, care să nu pună stăpânire pe el. Şi nici schimbările sale de atitudine, îndeobşte prescrise de mutaţiile rapide ale evenimentelor vremii. în orice caz străine de fermitatea şi constanţa stoicului autentic, deşi, în opera sa literară, împăratul opinează că suveranul trebuie adesea să-şi modifice atitudinea. Marcus Aurelius a utilizat o strategie politică în parte inspirată de tradiţii romane, ca şi de precedentele oferite de predecesorii săi. întrucât el a încercat să împletească paternalismul lui Traian şi al lui Antoninus Pius, cel dintâi ofensiv, celălalt defensiv, cu autocratismul potenţat al lui Hadrian. Desigur, a respectat senatul, a cărui competenţă în calitate de curte de apel judiciară a fost sporită. A crescut de asemenea numărul senatusconsultelor. însă ca şi Hadrian, chiar Traian, a introdus în senat numeroşi orientali şi africani cultivaţi. Au fost promovaţi în senat, prin adlecţii, şi în cele mai înalte funcţii din stat ofiţeri capabili, de obârşie modestă, provincială, precum Claudius Pompeianus, ginerele său, şi Avidius Cassius, fiii unor cavaleri din Siria, afro-romanul Antistius Burrus, ligurul Helvius Pertinax, fiu de libert, propulsat consul în 175 d.C, şi alţi senatori proveniţi din provinciile danubiene. Dintre cei cinci gineri ai săi, trei proveneau din familii provinciale, de puţină vreme intrate în aristocraţie. Se baza mai ales pe sfaturile ginerilor Claudius Severus şi Claudius Pompeianus. însă noii senatori au fost obligaţi să investească în domenii italice un sfert din averea lor. Ordinul ecvestru a fost favorizat şi ierarhizat. Competenţele prefecţilor pretoriului, în privinţa salvgardării ordinii publice în Italia, sunt consolidate. Membrii consiliului principelui, amici, dobândesc titlul oficial de „consilieri", consiliaţii, şi constituie un personal politic stabil. Şeful finanţelor imperiale, anterior calificat ca procurator a rationibus, primeşte titlul de rationalis şi este tricenarius, adică retribuit anual cu 300.000 de sesterţi. Are în subordine un „procurator pentru cele mai importante acte contabile", procurator summarum raţionam, care primeşte un salariu de 200.000 de sesterţi. Pe de altă parte, nu a putut face plăcere multor senatori măsura lui Marcus Aurelius, care a revenit la acapararea gestionării Italiei de către puterea imperială, iniţiată de Hadrian. Italia a fost divizată în cinci mari circumscripţii. Roma şi districtul urban întins dincolo de Capitală pe o rază de 150 de km se află sub oblăduirea prefectului Romei, dotat cu drept de coerciţie şi de jurisdicţie. Se adaugă însă alte patru circumscripţii, cele ale lui Hadrian, plasate sub controlul unor veritabili guvernatori. Ei nu mai sunt consulari, ci iuridici, foşti pretori, cu puteri mai mici decât consularii lui Hadrian. Se dădea astfel o satisfacţie aproape iluzorie senatorilor. Cu siguranţă, diverse măsuri legislative conotau o factură prosenatorialâ. Dar ele nu diminuau un autoritarism, de fapt augumentat sub Marcus Aurelius.

Desigur, împâratul-filosof a fost un scrupulos în materie de justiţie. Calendarul împărţirii dreptăţii a fost mărit până la 230 de zile pe an. Adesea împăratul prezida personal tribunalele, unde • se afla în joc viaţa acuzatului. A fost moderată fiscalitatea, sporită asistenţa acordată celor săraci,

reglementată mai strict aprovizionarea Romei, uşurate poverile ce apăsau pe umerii decurionilor, reduse simţitor cheltuielile publice, impuse de organizarea luptelor dintre gladiatori şi de alte spectacole; s-a statornicit o stare civilă a locuitorilor Imperiului şi a copiilor acestora, au fost înlesnite eliberările de sclavi. Unii sclavi nedreptăţiţi cu prilejul eliberării pot chiar să intenteze procese stăpânilor. Sclavii sunt protejaţi împotriva abuzurilor comise de stăpânii lor, iar condiţia lor socială rezultă ameliorată. Totuşi nu s-a acţionat, în această privinţă, în temeiul ideilor filosofice, ci al unui evident pragmatism. Instituţiile tradiţionale nu sunt perturbate, ci mai temeinic orânduite, desigur sub controlul imperial. Fără îndoială, birocraţia imperială a continuat să progreseze. Marcus Aurelius a creat optsprezece noi posturi procuratoriene şi a adăugat înalţilor funcţionari senatoriali adjuncţi cavaleri.

în februarie 169, Lucius Verus a decedat. Marcus Aurelius a devenit suveran unic, însă ulterior a procedat la o nouă împărţire a puterii imperiale. Copilul Lucius Aurelius Commodus, primul fiu al principelui, este proclamat Caesar, în 166 d.C, cu prilejul triumfului pârtie. Avea numai cinci ani. Era oare aceasta o măsură tradiţională şi de inspiraţie stoică? Despotismul îşi revela adevărata înfăţişare. Iar, în 176 d.C, când acelaşi Commodus nu avea decât cincisprezece ani, poate şi speriat de uzurparea încercată în 175 de către Avidius Cassius, Marcus Aurelius îi conferă puterea tribuniciană, titlul de pater patriae, pentru ca, în anul următor, adică în 177 d.C, Commodus să primească un prim consulat şi chiar, la 27 noiembrie, o asociere în regulă la Principat, ca imperator şi augustus. Se încearcă, în chip absurd, scuzarea acestei politici ostentativ şi aproape stupid dinastice, aplicate de Marcus Aurelius. Se invocă afecţiunea reliefată de Marcus Aurelius pentru un fiu care, poate, nici nu era al său, ci rezultatul unul adulter. Se evocă de asemenea presiunea exercitată de către Faustina, în favoarea lui Commodus. Cu toate acestea Faustina II decedase în 175. De moarte naturală ori „aranjată" ca atare din pricina implicării sale masive în dizidenta lui Avidius Cassius? Cu sau fără ştirea tolerantului împărat-filosof? Se opinează de asemenea că Marcus Aurelius nu a preferat lui Commodus pe unul dintre ginerii săi, mult mai destoinici, ca să evite un război civil, pe care l-ar fi putut provoca impetuosul Commodus şi partizanii acestuia, de multă vreme deprinşi cu ereditatea puterii imperiale. Efectiv principiul adoptării celui mai bun senator nu mai avea decât o valoare doctrinar-ideologico-propagandistică. De fapt, Principatul se convertise în monarhie autoritară consolidată. în legătură cu dificile campanii în Orient, se situează rebeliunea şi tentativa de uzurpare a puterii imperiale romane, întreprinsă de către Avidius Cassius. Gaius Avidius Cassius, mai sus menţionat, era fiu al lui Avidius Heliodorus, probabil descendent al regelui Antiochos IV al Commagenei. Avidius Heliodorus fusese cavaler, între altele prefect al Egiptului între 137 şi 142 d.C. Născut spre 120 d.C, Avidius Cassius intrase în ordinul senatorial, fusese quaestor în 154 d.C, pretor ulterior, consul după 161 şi comandant valoros de trupe romane în timpul lungului război pârtie. Ajunsese guvernator al Siriei, în 166, ca apoi, în 168, să primească comandamentul forţelor romane din întreg Orientul şi deci un imperium maius, pe aceste meleaguri. Repurtase victorii strălucite asupra Arsacizilor. Cum remarcă Yves Roman, regionalizarea armatei purta şi asupra cadrelor ei de comandă cele mai importante. în aprilie 175 d.C, Avidius Cassius se revoltă împotriva lui Marcus Aurelius şi determină trupele sale să-l proclame împărat. Se pare că totul a pornit de la Faustina, aflată împreună cu soţul său la Sirmium.

412