Istoria Romei

Eugen Cizek

soţia lui Hadrian. Pentru a consolida şi mai simţitor o asemenea ereditate complicată, Hadrian l-a constrâns pe Antoninus, care nici el nu avea fii, să-i adopte pe Lucius Verus Commodus (fiul defunctului Ceionius Commodus), copil în vârstă de şapte ani, sub numele de Lucius Aelius Aurelius Commodus, şi pe Marcus Annius Verus, viitorul Marcus Aurelius, care avea şaptesprezece ani. în orice caz ereditatea era întărită, deoarece Marcus Aurelius era şi el nepot prin alianţă al lui Antoninus. Ca fiul, al altui Marcus Annius Verus, fratele Faustinei I. în acelaşi timp Marcus Annius Verus-Tatăl se înrudea prin sânge cu Traian şi Hadrian, dat fiind că era fiul Rupiliei Faustina. De altfel, Marcus Aurelius se va căsători cu vara sa primară Faustina II, fiica Faustinei I şi a lui Antoninus. In plus, Marcus Aurelius descindea din Annius Verus, care fusese de trei ori consul şi prefect al Romei (Hist. Aug., Hadr., 24, l-3; DC, 69, 17, 21). Se pare că Hadrian îl privilegia în mod deosebit pe Marcus Aurelius, numit ulterior şi Antoninus, din pricina vârstei, fermităţii morale pe care o atesta şi a înrudirii de sânge cu el însuşi. Pasionat amator de jocuri de cuvinte, Hadrian îl numea în glumă, cu un superlativ fabricat de la adjectivul corespunzător cognomen-ului anterior adopţiunii, „cel mai adevărat", Verissimus (DC, 69, 17, 21). Acest complicat sistem de adopţiuni, subordonate în fapt eredităţii dinastice, a provocat nemulţumiri. I s-a opus mai ales Catilius Severus, prefectul „Oraşului", adică al Romei, care spera să devină el însuşi împărat, după sfârşitul lui Hadrian. A fost imediat destituit (Hist. Aug., Hadr., 24, 6-7). Relativ mulţi senatori refuzau o ereditate, chiar complicată, şi voiau încă triumful criteriului adopţiunii pure. Oricum lupta pentru putere se menţine crâncenă şi în acest „secol liniştit" al Antoninilor. Senatorii se temeau de un nou val de teroare, declanşat de Hadrian, însă împăratul a decedat la 18 iulie d.C, având pe buze o epigramă frivolă, care ilustra nostalgia vieţii care se încheia⁴. Antoninus Pius a devenit princeps.

Antoninus Pius (138-l61 d.C.)

Hadrian fusese un fel de paranoic deosebit de inteligent. Sau, altfel formulat, un despot, capabil însă de o creativitate notabilă. Succesorul său se va comporta altfel. Ca împărat, s-a numit, cum demonstrează formula imperială, Imperator Caesar Titus Aelius Hadrianus Augustus Pius, fiu al divinului Hadrian, nepotul divinului Traian, Particul, strănepotul divinului Nerva (CIL., 6, 1002). Conserva astfel prenumele său, dar adopta gentiliciul lui Hadrian.

Epitetul „pios", Pius, îl datora probabil fie comportamentului său în familie, fie faptului că smulsese vieţile multor senatori represiunii ordonate de către Hadrian, fie onorurilor decernate tatălui său adoptiv (Hist. Aug., Hadr., 24, 4-5). într-adevăr, s-a luptat din greu cu senanil, care refuza să decidă zeificarea lui Hadrian, din motive mai sus consemnate. A obţinut apoteozarea lui Hadrian, după şase luni de presiuni exercitate asupra senatorilor. A rămas cunoscut în istorie ca Antoninus Pius. în momentul accesului la Principat, împlinise cincizeci şi doi de ani. Se născuse la Lanuvinum, în Laţiu, într-o familie foarte bogată, originară din Gallia narboneză. Parcursese o notabilă carieră juridică şi administrativă sub Hadrian, dar nu avea o autentică pregătire militară. De altfel nu s-a preocupat să prilejuiască fiilor săi adoptivi o formaţie militară. Suveran profund civil, Antoninus Pius n-a îngăduit uciderea nici unui senator, în cursul Principatului său. Nici măcar a unui senator dovedit de paricid. Soţia sa, Faustina, cum am arătat mai sus, era nu numai un vlăstar al ginţii Ulpiilor, prin mama sa, ci şi fiica unui important

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

407

prefect al Oraşului. Ca să dea satisfacţie senatului, a desfiinţat instituţia celor patru consulari ai Italiei, redată gestionării curiei. Profund ataşat Italiei, Antoninus Pius nu a călătorit niciodată şi nu a părăsit peninsula nici pentru scurtă vreme. Era înalt, frumos, perfect echilibrat din punct de vedere psihic. îi plăcea să ducă existenţa unui vechi roman. Participa personal la culesul viilor, îşi tundea oile, ducea o viaţă de familie simplă, în cadrul căreia singurele tribulaţii constau în calitatea slabă a unor vinuri şi în întâlnirile cu scorpioni! Yves Roman îl compară cu faimosul Cato cel Bătrân, desigur adaptat secolului al II-lea d.C.

Strategia politică internă şi externă preconizată de Antoninus Pius rezida în moderaţie şi în defensivă. Practica moderaţia, în chip ostentativ, şi viza o stabilitate cu sagacitate considerată de mulţi cercetători moderni ca imobilism. Paul Petit caracteriza secvenţa istorică a lui Antoninus Pius ca „victoriană", conformistă. Se promovau virtuţi umanistice şi universalizante şi s-au dezvoltat justiţia şi legislaţia, care se voiau umane, ale lui Hadrian. Consecinţele imobilismului se vor manifesta mai târziu, căci, pentru moment, romanii sperau să trăiască pentru totdeauna în pace şi prosperitate. Propaganda oficială, ilustrată de numismatică, relua stăruitor temele reîntoarcerii vârstei de aur, aurea aetas. în 148 d.C, s-a celebrat cu fast a noua sută aniversare a întemeierii Romei. Cu acest prilej s-au distribuit 800 de denari pentru fiecare locuitor al Oraşului. A fost subvenţionat la Roma şi în provincii învăţământul retoricii. De altfel nici un alt împărat anterior nu a beneficiat de un sprijin aproape unanim al intelectualilor şi scriitorilor Imperiului, romani şi greci. L-au susţinut nu numai exponenţii aticismului arhaizant la modă, ca Fronto şi Aulus Gellius, ci şi Pausanias. Iar în 143 Fronto şi Herodes Atticus exercitaseră consulatul. Aelius Aristide înalţă nu doar panegiricul Romei, ci şi pe cel al împăratului, într-o cuvântare rostită în Capitală, la 1 aprilie 143. Administrarea Imperiului s-a reliefat ca minuţioasă, scrupuloasă. înalţii funcţionari erau menţinuţi mult timp în posturi (nu se inventase încă „rotirea cadrelor"!).

Gavius Maximus, prefect al pretorienilor, a înregistrat chiar un record: şi-a conservat postul preţ de douăzeci de ani. S-au redus substanţial anumite impozite, s-au practicat reeşalonâri ale taxelor încă neachitate, s-au extins „bursele" instituţiilor alimentare la fete, la aşa-numitele „copile faus-tiniane", puellae Faustinianae, au fost reparate infrastructuri rutiere şi construcţii publice, au fost sprijinite financiar oraşe ruinate de cutremure, dar s-a practicat o gestionare severă a finanţelor, încât, la moartea sa, Antoninus Pius a lăsat în bugetul public un excedent de 675 milioane de denari. Personal, Antoninus Pius era avar. împăratul a întreprins insistente eforturi în vederea restaurării unor foarte vechi culte şi rituri religioase din Laţiu şi din Italia. Dar, deşi conservator, Antoninus Pius era deschis ideilor ecumenizante, chiar orientalizante. De aceea a favorizat cultul Cybelei, a oficializat sărbătorile lui Attis şi a tolerat pe sacerdoţii eunuci ai acestuia; a protejat difuzarea mithraismului şi a teologiei solare, utilizate de propaganda oficială.

Totuşi substanţa reală a autoritarismului nu a fost cu nimic diminuată, cu toate că prospera societatea civilă. Aproape top cercetătorii moderni reproşează lui Antoninus Pius şi regimului tui politic lipsa de imaginaţie. Este adevărat că s-au întreprins strădanii pentru a se consolida limes-ul. Cel britann a fost dublat de un zid de apărare ridicat în partea cea mai îngustă în lărgime a vârfului insulei britannice. Dar interiorul Imperiului a fost agitat de mişcări insurecţionale simptomatice, din nefericire nepercepute de Antoninus Pius ca avertismente ale unor turbulenţe majore, care se anunţau.

408