Istoria Romei

Eugen Cizek
inovează în trei privinţe. în primul rând efectuează fragmentarea şi deci multiplicarea substanţială a provinciilor. Când a devenit împărat existau 48 de provincii. în 305, când a abdicat, existau 100 de provincii, pentru ca, ulterior, numărul lor sâ sporească la 113 şi chiar 120. Această „mărunţire" a provinciilor a fost dictată de raţiuni militare şi financiare. Se urmărea o mai bună apărare a frontierelor şi a interiorului Imperiului. însă şi o mai eficace percepere a impozitelor, în primul rând necesară întreţinerii armatei. Ca şi birocraţia palatină, cea provincială este complet separată de comandamentele militare. Forţele armate, din fiecare provincie, sunt comandate de un militar de carieră, „duce", dux. Sub tetrarhie, guvernatorii de provincii erau cavaleri corectori sau „cei ce prezidează", praesides. Totuşi, în Africa, Asia şi Achaia, funcţionează trei proconsuli. Cei mai mulţi guvernatori sunt, începând de la Constantin, „consulari", consulaves, chiar dacă nu fuseseră niciodată consuli. Ei sunt superiori în rang consulilor suffecţi. In sfârşit, câteva provincii sunt guvernate de praesides, încă perfectissimi. Guvernatorii provinciilor Arabia, Mauretania şi Isauria deţin, în mod excepţional, şi competenţe militare, fiind respectiv duces et praesides, comiies şi duces. în sfârşit, în fostele provincii pretoriene ale Principatului funcţionează correctores.

Guvernatorii împart dreptatea în primă instanţă, veghează asupra perceperii impozitelor şi întreţinerii edificiilor, care aparţin statului, ca şi asupra desfăşurării lucrărilor publice (drumuri, construcţii, apeducte, poduri). Ei se deplasează frecvent în provincie, unde au loc audienţe, desfăşurate în conformitate cu o ordine ierarhică fixă. Personajele oficiale se prezintă lor în funcţie de această ordine, ordo salutarius (C.I.L., 8, 17896). Se înfăţişează succesiv senatorii şi comiţii, funcţionarii birourilor centrale, sacerdoţii cultului provincial, şefii birourilor provinciei, consiliul municipal etc. în fiecare provincie, chiar sub împăraţii creştini, funcţionează o adunare, un conciliu, concilium, prezidat de marele sacerdot al cultului imperial, coronatus ori sacerdos prouinciae. Din conciliu fac parte delegaţi ai cetăţilor provinciei. Conciliile trimit petiţii cu doleanţe specifice curţii imperiale, adresează blamuri ori felicitări, după terminarea mandatului lor, guvernatorilor. Ele au existat în tot cursul secolului al IV-lea şi s-au menţinut în Africa în plină epocă vandală. în Gallii, Italia, Hispanii şi în Orient, conciliile au supravieţuit până spre mijlocul secolului al V-lea d.C. Cum am semnalat mai sus, Roma şi Constantinopolul nu depind de guvernatorii de provincii.

O a doua inovaţie a lui Diocleţian a rezidat în provincializarea Italiei, complet integrată administrării restului Imperiului. Locuitorii Italiei plătesc impozite directe şi contribuie la acumularea annonei, aprovizionării. Privilegiaţi rămân doar cei din districtul urban. In sfârşit, a treia inovaţie consistă în subsumarea provinciilor unor structuri administrative noi, cu întindere teritorială mult mai amplă, aşa-numitele dioceze, douăsprezece la număr, înfiinţate în 297 d.C., şase în Răsăritul Imperiului şi şase în Apus. Anumite dioceze erau mai întinse, altele mai reduse ca suprafaţă. Dioceza Orientului comportă 16 provincii, cea a Galliilor, 8, cea a Africii, 6. Cea mai mică este dioceza Britanniei, care se suprapune numai a patru provincii. Diocezele sunt gestionate de vicari, uicarii, cavaleri sub Diocleţian, clarissimi din 326 d.C, spectabili mai târziu. Dioceza Orientului este gestionată nu de un vicar, ci de un comite, comes Orientis, iar cele trei provincii din Egipt, guvernate de praesides, sunt subordonate unui prefect, calificat ca augustal, începând de la domnia lui Theodosius. La rândul său, acest prefect este subordonat vicarului Orientului. Cavaler sub Diocleţian, el devine clarissim

sub Constantin. Italia este transformată în dioceza, gestionată de doi vicari; unul pentru nordul peninsulei, cu reşedinţa la Mediolanum, altul pentru sud. Până în 326, vicarii au beneficiat de drept de jurisdicţie în primă instanţă, în anumite procese, şi de cel de apel. Constantin îi cantonează în supravegherea guvernatorilor şi în colectarea veniturilor provenite din impozite, care sunt trimise curţii imperiale. Decuparea Imperiului în dioceze, fireşte, fără intenţia lui Diocleţian, prefigurează alcătuirea statelor europene de mai târziu: Spania, Franţa, Italia etc. Guvernatorii trebuie să se adreseze vicarilor dio-cezelor, ca intermediari în ierarhia administrativă, ca să poată să ajungă mai sus, adică la prefecţii pretoriului.

într-adevăr Constantin, după ce, în 312 d.C, a desfiinţat garda pretorienilor, transformă prefecţii pretoriului, foarte importanţi sub Diocleţian, în înalţi funcţionari civili, illustres, destinaţi să guverneze ample circumscripţii teritoriale. Aceste mari circum-•Scnpţii prefectoriale se suprapun diocezelor, astfel încadrate în prefecturi ale pretoriului. Trei la număr până în 337, ele sunt patru mai târziu. Emerge o prefectură pretoriană comună Galliilor, Hispaniilor şi Britanniei, pe când o a doua înglobează Italia, Sicilia şi Ulyricum occidental, iar o a treia încorporează Ulyricum oriental, Grecia, Macedonia, Moesiile, Pannoniile etc, pentru ca a patra să cuprindă întreg Orientul roman (Egipt, Libia, teritoriile asiatice ale Imperiului). Teoretic, prefecţii puşi în fruntea acestor supraprovincii alcătuiesc un colegiu unic, în slujba tuturor auguştilor şi cezarilor (Zosim, 2, 32-33). în practică, ei funcţionează ca adevăraţi vice-împăraţi regionali, suprapuşi vicarilor.

Prefecţii pretoriului judecă în apel, promulgă edictele imperiale sau adoptă ei înşişi edicte proprii, propun împăratului numirea sau revocarea vicarilor şi guvernatorilor de provincii, supraveghează poşta şi şcolile, gestionează veniturile supraprovinciei lor, achită salariile funcţionarilor civili şi soldele (reminiscenţă a atribuţiilor militare cândva deţinute de ei), asigură menţinerea ordinii publice şi răspund de prosperitatea oraşelor. Sunt slujiţi de birouri compuse din „exceptori", exceptores, omologi ai notarilor împăratului, şi dintr-un serviciu de curieri".