Istoria Romei

Eugen Cizek

pentru cei bogaţi. Există încă destul de numeroşi oţioşi, oameni fără profesie precisă, otiosi sau uacantes. Sub Constantin şi îndeosebi sub Constanţiu II numeroşi sunt curialii, care evadează din statutul lor datorită monahismului, anahorezei (care furniza şi ţăranilor mijlocul de a fugi în deşert). Până la urmă o legislaţie severă a îngreunat infiltrarea curialilor printre cadrele Bisericii.

La baza edificiului social se află sclavii şi colonii. Orice s-ar spune, nu s-a ajuns niciodată la un izomorfism perfect între coloni şi sclavi. Numărul sclavilor descreşte sensibil. Mulţi sclavi profitaseră de anarhia militară a secolului al III-lea d.C. spre a se elibera. Prizonierii de război barbari nu mai sunt reduşi automat la condiţia servilă, din punct de vedere juridic. în rândurile personalului minelor şi carierelor de piatră numărul muncitorilor liberi depăşeşte simţitor pe cel al sclavilor. Rentabilitatea scăzută a muncii prestate de sclavi este serios luată în consideraţie. îndeosebi sclavajul rural comportă un declin manifest. Dispar marile „familii" de sclavi. Am semnalat, în alt capitol, că, după modelul colonilor, primesc o bucată de pământ, lucrată împreună cu familia lor, acum tolerată şi chiar recunoscută pe plan juridic. Utilizarea intensivă a morii cu apă a contribuit la dispariţia turmelor nerentabile de sclavi-ocnaşi. Creştinismul contribuie la diminuarea sclavajului, deşi Biserica nu îl condamnă. Constantin interzice marcarea cu fierul roşu a sclavilor, înlocuită cu o plăcuţă purtată la gât de sclav, pe care se înregistra numele proprietarului căruia trebuia să i se restituie sclavul fugar. Ponderea socială a liberţilor se află în cădere liberă. La ţară, pe lângă micii proprietari, coloni, sclavi, continuă să lucreze ogoarele şi lucrători liberi sezonieri, care se deplasau dintr-un loc în altul. în oraşe subsistă o plebe foarte nevoiaşă, care munceşte în condiţii deosebit de penibile. Aceşti săraci trăiesc adesea din expediente: servesc uneori drept curieri ai oamenilor bogaţi sau vând produse câteva ore pe zi în anumite galantare din pieţe. Se gândesc mai ales la jocurile şi la spectacolele văzute anterior de ei şi speră în altele. Sunt abundent subvenţionaţi de statul totalitar-dirigist, la Roma şi Constantinopol. în alte oraşe, curialii sunt nevoiţi să asigure acestei plebe semiparazitare o existenţă suportabilă, descurajatoare a perturbărilor sociale. De altfel, şi în Imperiul tardiv survin tulburări sociale. în 376 d.C. a trebuit să fie rechiziţionată recolta Italiei septentrionale. Chiar între creştini au loc ciocniri sângeroase. Alegerea lui Damasius ca papă în 366 a generat înfruntări prelungite câteva zile. într-o singură zi s-au înregistrat 137 de morţi într-o basilică. Totuşi din plebea urbană fac parte şi comercianţi avuţi, mici funcţionari, meşteşugari productivi, preoţi creştini şi profesori.

Din rândul celor definiţi ca honestiores făceau parte veteranii şi decurionii, acum denumiţi mai ales curiali, curiales, mai sus consemnaţi în mai multe rânduri. Desigur, honestiores erau de asemenea cavalerii şi senatorii. De fapt, la obârşie, curialii sunt acei decurioni care beneficiază de un loc în consiliul municipal. Când condiţia de curial devine ereditară, nu se mai utilizează decât termenul de curialis pentru a desemna un membru obligat al elitei municipale. Adevăratul primar al oraşului devine curatorul, începând cu domnia lui Diocleţian, el nu mai este numit de împăraţi, ci ales de curiali din rândurile lor. îl secondează duoviri, analogi consulilor de la Roma, doi edili şi doi quaestori.

Magistraţii municipali intră în funcţie la 1 ianuarie, în fiecare an. După modelul senatorilor, curialii sunt divizaţi între foştii duoviri, duouiralicii, foştii edili, aedilicii, foştii quaestori, quaestoricii. Curialii ajung să fie asimilaţi unui colegiu, alcătuind un „consorţiu", consortium, ca

i

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

593

brutarii şi navicularii. Bunurile lor constituie, cum am remarcat mai sus, o substantia blocată. Posedarea unei parcele din aceste bunuri ori primirea zestrei fiicei de curial, care este luată în căsătorie, implică asumarea statutului de membru al curiei municipale. Rezultă scăderea valorii pământurilor curialilor şi dificultăţi pentru fiicele de curial, care vor să se mărite. Am constatat două tendinţe în ce priveşte curialii. în primul rând evitarea condiţiei de curial, „fuga" de ea, dezertarea curiilor. Şi, în al doilea rând, efortul deznădăjduit al puterii imperiale de a le stopa, de a completa, prin toate mijloacele, rândurile curiilor municipale. însă de ce se evita statutul de curial, care asigura un prestigiu incontestabil? Mulţi curiali se ruinaseră în cursul secolului al III-lea d.C. Totuşi motivaţia esenţială a „fugii" din curiile municipale trebuie identificată în poverile exorbitante din punct de vedere financiar, pe care le reclama statutul de curial.

Care sunt aceste poveri, aceste „liturgii?" în cea mai mare parte ele coincid cu „liturgiile" decurionilor secolului al III-lea d.C. Curia, după dispariţia adunărilor populare, alcătuieşte un corp constituit care gestioneazjKetatea şi bunurile ei, răspunde de aprovizionarea acesteia şi de ordinea publică, trimite delegaţii-solii, desemnează profesorii şi medicii orăşeneşti, asumă toate responsabilităţile cetăţii. Unele „liturgii" sunt inerente carierei municipale, deci fiind summae honorariae: exercitarea de puteri judiciare, organizarea jocurilor şi spectacolelor, mai ales a luptelor dintre gladiatori, construirea şi repararea edificiilor publice, întreţinerea apeductelor şi căilor de comunicaţie, dar şi a termelor urbane (furnizarea lemnului pentru încălzirea lor şi a uleiului necesar băilor, luminarea lor adecvată), aprovizionarea congruentă a.oraşului cu grâne şi alte produse alimentare, supraveghere» preţurilor, a pieţelor, a greutăţilor şi măsurilor. în caz de penurie alimentară, curialii furnizează cetăţenilor grâu propriu sau îl cumpără din banii lor. La acestea se adaugă „liturgii", angaretai în greceşte, impuse de statul imperial, foarte împovărătoare. Comportau o responsabilitate totală faţă de Imperiu, pecuniară şi individuală. Curialii trebuiau să facă faţă nenumăratelor rechiziţii practicate de administraţia imperială şi de forţele militare în marş (furajau, de pildă, animalele armatei), supravegherii fabricilor de arme, care lucrau pentru stat, şi a serviciului poştal imperial, multă vreme întreţinut de ei pe plan local, şi prin excelenţă colectării impozitelor, recuperării arieratelor fiscale. Astfel s-a ajuns la pauperizarea a numeroşi curiali, în pofida redresării economice a Imperiului şi a oraşelor lui, în secolul al IV-lea. Pe lângă aceasta, curialii erau detestaţi de contribuabilii cărora le percepeau impozitele. Viaţa municipală devenise din nou înfloritoare îndeosebi în anumite zone ale Imperiului. Tocmai spre a evita abuzurile funcţionarilor imperiali şi chiar ale curialilor şi a ameliora gestionarea oraşelor, Valentinian I a creat funcţia de „apărător al plebei", de fapt al „cetăţii", defensor plebis sau ciui-tatis. în orice caz recrutarea curialilor nu mai rezultă din exercitarea unei demnităţi municipale, în urma alegerilor uneori foarte competitiv desfăşurate. Ea este automată, datorită eredităţii calităţii de curial, sau forţată. Guvernatorii, împinşi de „foamea" de noi curiali, înrolează în curii pe toţi cei ce posedă o avere şi o educaţie cât de cât decente. Le era greu să găsească oameni care să nu fie nici comercianţi, nici membri ai colegiilor, nici funcţionari, nici liberţi şi nici profesionişti ai unor meserii apreciate ca umilitoare. Există totuşi şi curiali bogaţi, precum existaseră anterior decurioni bogaţi, care sunt capabili să reziste cheltuielilor excesive, necesitate de atât de oprimanta condiţie de curial. Mai ales în Orient, se degajă o categorie de curiali bogaţi sau îmbogăţiţi dintr-o producţie redresată, din speculaţii, din corupţie. Sunt aşa-numiţii „principali", principales. Ei domină întreaga viaţă municipală, unde îşi impun influenţa în cadrul consorţiului curialilor. Aceşti principales susţin activ renaşterea vieţii municipale, a ever-getismului. Desigur, ei fac o figură mediocră în raport cu funcţionarii superiori ai statului, offi-ciales, bine retribuiţi şi ocrotiţi de imunitâţile asigurate lor. Cu toate acestea, principales, califi-

594