Istoria Romei

Eugen Cizek

câţi în Africa drept „cei dintâi", priores, beneficiază de o popularitate ilustrată de inscripţiile gravate în onoarea lor de populaţiile locale.

Deasupra curialilor se situează ordinul ecvestru, care îşi conservă coerenţa şi se îndeletniceşte mai cu seamă cu gestionarea civilă şi militară a Imperiului. Prevalează în continuare perfectissimatul. Sub Diocleţian şi în perioada tetrarhiei, perfectissimii ocupă toate funcţiile de impact decisiv asupra evoluţiei statului imperial: în armată, ca şi în administraţia civilă. Dar, între 312 şi 326 d.C, Constantin cel Mare operează o reformă a categoriilor sociale, care dobândeşte o incidenţă hotărâtoare. Chiar după această reformă perfectissimii continuă să deţină poziţii subordonate, însă nu total irelevante, în armată şi în administraţia civilă. într-adevăr Constantin lansează un proces care, printr-o „adlecpe" de mari proporţii, absoarbe ordinul ecvestru şi chiar o parte dintre notabilii municipali în cadrele clarissimatului. Sau, altfel spus, în rândurile senatului de la Roma şi ulterior ale celui de la Constantinopol. Se pare că împăratul Constantin a vizat unificarea aristocraţiei de viţă şi a noii „clase politice", în rândurile clarissimatului. Cum am mai arătat, prefecţii pretoriului devin clarissimi încă din 324 d.C. Apoi acced la clarissimat prefecţii annonei, din 328, cei ai vigiliilor, spre 330, vicarii, şefii birourilor cancelariei imperiale şi, spre 335-340, prefecţii Egiptului. încât senatul de la Roma îşi vede efectivele crescute de la 600 la 2.000 de membri. Devin clarissimi şi cei mai importanţi comandanţi militari, inclusiv „ducii" din provincii. însă, la dezbaterile senatului de la Roma, participă cel mult 50% dintre clarissimi. Desigur, destul de mulţi clarissimi exercită o intensă activitate în gestionarea civilă şi militară a Imperiului. Totuşi numeroşi sunt şi cei care nu trec aproape niciodată prin capitalele Imperiilor şi trăiesc în oraşe importante din provincii.

Periodic îşi vizitează conacele de la ţară, unde se dedică vânătorii şi pescuitului, ca şi supervizării gestiunii domeniilor lor (Amm., 14,6, 10-l3). în locuinţa de la oraş, aceşti clarissimi organizează banchete somptuoase (Amm., 14, 6, 16-l8). Sunt îndeobşte educaţi, roade ale unei temeinice formaţii retorice şi filosofice. în situaţii dificile sau cu ocazia anumitor procese importante, cetăţile îi aleg ca patroni, ca apărători ai lor. In contrapartidă, le oferă onoruri şi statui. Există însă şi un nucleu senatorial asiduu la Roma. Aceşti aristocraţi se vor comporta la fel de sârguincios, în senarul Romei, de asemenea sub regii ostrogoţi. Incontestabil, ei nu aparţineau vechilor familii ale Principatului timpuriu şi ale Republicii, eliminate de represiunile imperiale şi de denatalitate. Aceşti seniori ai secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C, Symmachii, Anicii Probi, Nicomachii Flavii, Vettii Agorii etc, nu aveau străbuni senatori decât din secolul al III-lea d.C. îşi însuşiseră totuşi o autenticâovna mentis senatorial-aristocratică. Exercită magistraturi tradiţionale, guvernări ale provinciilor Italiei sau ale celor proconsulare - Africa, Achaia - câte un consulat şi în special prefectura Romei. îi animă orgoliul de castă, fidelitatea faţă de tradiţii, ostilitatea latentă nutrită funcţionarilor. împăraţii pendulează, în raport cu ei, între condescendenţă şi un autentic respect. Sub Graţian, se schiţează chiar un fel de reacţie senatorială. Ia naştere un „clivaj" între prestigiul social şi servirea concretă, eficace, a statului imperial. Aceşti aristocraţi sunt îndeobşte bogaţi. Ei trebuie totuşi să plătească impozitul funciar, pentru domeniile din exteriorul zonei urbane, şi chiar o taxă specială, în aur, instituită de Constantin. Clarissimii înalţi funcţionari sau militari se diferenţiază în parte de această aristocraţie senatorială. Dispun de asemenea de un „stahding" ridicat, de privilegii, imunităţi etc. Nivelul averilor îi apropie de aristocraţi, însă cultivă o mentalitate diferită. Obţinuseră clarissimatul numai prin muncă, merit sau intrigi. Nu aveau arbori genealogici.

Printre „cei puternici", potentes, şi clarissimi, se numără, cum am arătat, şi comandanţii militari. Puţini sunt romani de viţă, ca Aetius. Cei mai mulţi au origine barbară, adesea francă, dar şi sar-matâ, vandală etc. Multă vreme, aceşti comandanţi barbari au slujit cu fidelitate Imperiul, ca francii Dagalaifus, Nevitta, Merobaud, Arbogast sau sarmatul Victor. Ei constituie de asemenea o castă ereditară; mai puţin în Occident şi mai acut în Orient, la Constantinopol, emerge, mai cu seamă în secolul al V-lea d.C, o reacţie antigermanicâ, de regulă civilă.

Legislaţia din 359 d.C. atestă că senatul îşi alege el însuşi magistraţii {Cod. Th., 6, 4, 14-l5). Adlecţii sunt de asemenea cooptaţi prin deciziile senatorilor, încă din 336 d.C. O inscripţie a unui prefect al Romei din această vreme proclamă că, datorită intervenţiei sale, senatul îşi redobândise o auctoritas de care îl privase cândva Iulius Caesar (C.I.L., 6, Î708 =IL.S., 1222)! Paradă vanitoasă, găunoasă, sau inconştienţă? în definitiv, propunerile supuse deliberărilor senatului emană de la împărat, al cărui mesaj era citaâe preşedintele-prefect. Senatorii puteau formula de asemenea propuneri, dar ele nu purtau decât asupra anumitor probleme de interes local. Cum am mai remarcat, spre a avea forţă de lege senatusconsultele trebuiau ratificate de împărat. Trezoreria senatorială se transformă în casieria municipală a Capitalei. La Roma, după 360 d.C, ea nu se mai numeşte aerarium, ci arca publica sau quaestoria. Senatul nu mai deţine competenţe relevante, fie financiare, fie juridice. Numai în împrejurări cu totul excepţionale, senatul mai poate funcţiona ca o curte de justiţie. Jurisdicţia senatorială poartă exclusiv asupra proc'eselor de lezmajestate, încredinţate ei de împărat. Resursele financiare ale senatului, foarte modeste, sunt utilizate numai pentru spectacole de divertisment şi pentru serviciile publice ale capitalelor. Senatelor le rămâne mai ales calitatea de pol de atracţie pentru clarissimi şi potentes. Emerg diferenţe substanţiale între vechiul senat al Romei şi cel nou, de la Constantinopol. Senatul Romei a rămas multă vreme păgân, pe când cel de la Constantinopol a fost creştin de la început. Acest nou senat nu a beneficiat niciodată de prestigiul ce revenea celui de la Roma. Funcţionarii şi comandanţii militari preferau adesea să facă parte din acest senat. Sub Constanţiu, acest nou senat număra 200 de membri, ca să ajungă, în 358 d.C, la 300 de senatori. Constanţiu II, cum am reliefat mai sus, face efortul de a urca numărul senatorilor Orientului la 2.000. A obţinut această cifră prin redistribuirea clarissimilor în funcţie de domiciliul lor curent. Clarissimii Orientului, Traciei, Egiptului, Asiei Mici, Siriei au fost automat transferaţi din senatul Romei în cel al Constantinopolului. Totuşi în Constantinopol nu există quaestori şi nici consuli suffecţi. Cariera senatorială debuta cu tribunatul plebei, în general, magistraturile tradiţionale nu mai dispun decât de competenţe strict limitate la capitalele Imperiului şi chiar aici fără impact major. Ele sunt onorifice, formale, căi de acces la senate, de altfel costisitoare, dat fiind că se cheltuia mult pentru organizarea jocurilor şi spectacolelor. Cum remarca Marcel Le Glay, quaestorii şi pretorii sunt oameni foarte tineri, care servesc mai ales ca evergeţi, dat fiind că organizează jocuri fastuoase la intrarea lor în funcţiune. Adesea ei se ruinează, încât împăratul a trebuit să le tarifeze cheltuielile. Consulatul suffect devine practic facultativ chiar la Roma. Consulii suffecţi orânduiesc şi ei jocuri, la 21 aprilie, data întemeierii Romei. Pe când consulii ordinari iau parte la ceremoniile solemne, cu prilejul accesului la demnitatea lor, când rostesc cuvântări de mulţumire adresate împăratului. La Roma, funcţionau quaestori, ca şi tribuni ai plebei, dar accesul la senat implica exercitarea preturii. Cariera tradiţională (cursus honorum) se menţine aproape neschimbată la Roma. Dânfl în «"mini *;

596