Istoria Romei

Eiiveir Ci:ek

d.C. Era completată de curatele ale Romei (lucrări publice, canalizări, apeducte etc.) şi uneori de funcţii în serviciul împăraţilor. O încununau aşadar consulatul ordinar şi prefectura Oraşului. Dominatul a făurit şi o carieră birocratică relativ standardizată, în care se puteau insera şi magistraturi tradiţionale. Totuşi un clarissim gallo-roman, după 361 d.C, a funcţionat succesiv ca guvernator al Aquitaniei, „magistru al memoriei", comite în consistoriu, proconsul al Africii, comite „al primului ordin" din consistoriu, quaestor al palatului, prefect al pretoriului {C.I.L., 6, 1764 =.L.S., 1255).

Cum am mai arătat, redresarea vieţii economice, până spre sfârşitul veacului al IV-lea d.C, este însoţită de o pregnantă renaştere a oraşelor. în veacul anterior, numeroase centre urbane se închiseseră, pe o suprafaţă redusă, între incintele lor fortificate, adesea rapid construite cu materiale provenite din demolarea monumentelor publice. Acum, când se asigura o relativă pace a Imperiului, ele depăşesc incintele, în jurul cărora renasc suburbii înfloritoare şi locuinţele fastuoase ale aristocraţilor, ca la Burdigala (azi Bordeaux). Viaţa municipală reînvie şi se dezvoltă universităţi dinamice. Un rescript al lui Constantin cel Mare, descoperit în actuala Umbrie italică, afirmă că principala preocupare a suveranilor rezidă în redresarea şi înfrumuseţarea oraşelor; ele trebuie să-şi regăsească vechea strălucire şi chiar să dobândească o situaţie mai bună (I.L.S., 705). Regenerarea vieţii urbane se generalizează. Declinul politic al Romei nu determină decadenţa ei în multiple domenii. Populaţia Romei număra încă 350.000 de oameni în secolul al IV-lea. Chiar după incursiunea dezastruoasă a lui Alaric, în secolul al V-lea d.C, Roma comportă 200.000 de locuitori.

Cum de fapt am arătat, rivala Romei, Constantinopolulul comportă nu numai rol politic relevant, ci şi creştere economică, industrială şi comercială. Dezvoltarea Orientului, inclusiv a capacităţii sale de a rezista cu succes crizei finale din secolul al V-lea d.C, se datorează îndeosebi forţei stimulatoare a Constantinopolului. în acelaşi Orient prospera Antiochia, oraş întins pe o suprafaţă apreciabilă, în centrul căreia se afla o imensă stradă mărginită de colonade. Acest bulevard avea o lărgime de 27 de metri, iar porticurile îi erau somptuoase. Prosperă toate oraşele din Siria, ca şi oraşele-port din nordul Africii: Cartagina, Hippona, Lepcis Magna. Se dezvoltă focarele citadine hispanice, ca şi cele din Gallii. Acestea iau numele populaţiilor pe teritoriul cărora se ridică. Astfel Luteţia, oraş foarte prosper, devine „cetatea parisiilor", ciuitas Parisiorum, Parisul de astăzi. Se dezvoltă concomitent anumite centre citadine din Italia. Dacă Bononia (azi Bologna) declină, se dezvoltă Ravenna, devenită ultimă reşedinţă imperială; şi Aquileia, Mediolanum, mult timp de asemenea reşedinţă imperială, comportă comerţ şi industrie prospere, lux şi desfătări somptuoase. Oraşele de pe limes beneficiază uneori de o dezvoltare notabilă. Treveri, cândva Augusta Treverorum, cunoaşte vârsta sa de aur. De asemenea reşedinţă imperială din 293, ajunge un activ centru economic, întins pe 285 de hectare, în inima unei zone prospere. Străluceşte nu numai prin funcţiunile sale administrative, ci şi prin multiple ateliere industriale. Constantin privilegiază Treveri, unde ridică o basilicâ dublă şi o impozantă sală a tronului, aula palatina, rectangulară, pe 67 m în lungime şi 33 m în lăţime. După cele ale lui Caracalla şi ale lui Diocleţian, termele construite de Constantin la Roma sunt cele mai mari din Imperiu. în apropiere, împăratul a înălţat un amfiteatru ce adăpostea 18.000 de spectatori. Luxuriante mozaicuri ilustrează somptuozitatea decorurilor. Este celebru pavimentul

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

597

care figurează pe Castor, Pollux şi Elena, sora lor. Pe lângă ridicarea arcului său de triumf, Constantin a terminat basilicâ lui Maxenţiu, a început clădirea catedralei Sfântului Petru (San Pietro), a înălţat biserici şi a reconstruit din nou Marele Circ. Treveri decade vertiginos după ruptura frontului renan al Imperiului la începutul secolului al V-lea d.C. în general, după invadarea Romei în 410 d.C. şi îndeosebi după declanşarea în 412-413 a invaziilor barbare masive, oraşele Occidentului au tendinţa să se prăbuşească. Prosperitatea citadină dispare în cele mai multe centre urbane din Apus, sub impactul încleştărilor militare şi al dezagregării economice¹⁵. în secolul al V-lea devine foarte pregnant dezechilibrul economico-social dintre cele două Imperii romane. Orientul dobândeşte supremaţia economică. Marile centre industriale şi comerciale subsistâ ca stabile în Orient. Diferenţierea socio-economică între cele două Imperii se adânceşte progresiv.

Armata şi conflictele militare

Armata romană este profund restructurată. Sunt continuate, de fapt considerabil adâncite, dezvoltate la nivelul unor noi exigenţe, profund diferite de cele anterioare, reformele întreprinse în secolul al III-lea d.C. Mutaţii radicale afectează toate dimensiunile forţelor militare: efectivele lor, sensibil sporite, amplasarea geografică, structura internă, armamentul, caracterul etnic al oştenilor. Armata Dominatului şi a celor două Imperii, născute în 395 d.C, nu mai seamănă în nici un fel cu aceea a primelor veacuri ale statului roman imperial. Vocaţia profesionistă a armatei se accentuează. Ea constituie acum o veritabilă categorie socială, distinctă de altele. Impactul politic al militarilor, pregnant încă în secolul al III-lea, subsistă, chiar sporeşte. Uzurpările, loviturile de stat sunt adesea opera comandanţilor militari şi a soldaţilor acestora. Funcţionarii civili, îndeosebi palatinii, curtenii ţes frecvent intrigi tenebroase şi cel mult sprijină anumite urzeli ale comandanţilor militari. Ei contribuie la dizgraţierea unor generali competenţi, ca Stilicho şi Aetius. Dar nu prea pot „monta" direct lovituri de stat şi mai ales uzurpări. Reformele militare au fost inaugurate de către Diocleţian. Dar adevărata armată a Dominatului a luat naştere sub Constantin şi urmaşii lui. Totuşi mutaţiile operate de „dinastiile" constantiniană, valentiniană şi theodosianâ nu ar fi fost posibile, dacă nu le-ar fi precedat inovaţiile relevante ale tetrarhilor. Diocleţian a operat modificări profunde ale dispozitivului militar, augmentarea efectivelor, care pun în mişcare o armată formată din aproape de 450.000 de soldaţi. Constantin şi alţii vor schimba total dimensiunile fundamentale ale forţelor militare romane.

Sub tetrarhie, efectivele militare au crescut cu 25 până Ia 50% faţă de cele ale sfârşitului Principatului. Numărul legiunilor a sporit de la 39 la 60, însă personalul militar al unei legiuni a fost diminuat. Trupele auxiliare au ajuns mai puţin numeroase, deoarece multe unităţi ajutătoare au devenit legiuni. A crescut importanţa cavaleriei, dezvoltate încă de Gallienus şi de Aurelian. Recruţii proveneau prin excelenţă din mediile sociale rurale, mai ales din Balcani şi din zonele celto-romane. S-a recurs substanţial la fiii de militari, la cei născuţi în tabere soldăţeşti, la ex castris. Tetrarhii au apelat numai pe scară redusă la înrolări de Barbari. încă Probus acordase legionarilor şi călăreţilor de la frontiere loturi agricole în calitate de coloni şi cu obligaţia ca fiii lor să rămână tot soldaţi-agricultori. Iau naştere autentice miliţii teritoriale. Acest segment al forţelor militare se dezvoltă sub Diocleţian, deşi prestaţiile sale combatante sunt foarte modeste. Proprietarii

598

Eugen Cizek