Istoria Romei

Eugen Cirek

Populaţia urbană, chiar creştinată, nu renunţa uşor, prin urmare, la vechiul stil de viaţă şi la aspectele exterioare ale oraşelor. Cum reliefează acelaşi Peter Brown, orăşenii voiau stăruitor să se conserve uriaşele terme - băi publice, circul, teatrul, ceremoniile tradiţionale. împăraţii creştini sunt obligaţi să păstreze, să amelioreze celebrul hipodrom de la Constautinopol. Chiar în secolul al V-lea d.C. locuitorii anumitor centre urbane, râvnite de Barbari, ca Treveri, Cartagina şi Roma, erau convinşi că îndeplinirea constantă a jocurilor solemne de la circ avea capacitatea de a chezăşui, datorită misterioaselor puteri oculte, pe care le comportau, supravieţuirea oraşelor. Permanenţa moravurilor tradiţionale nelinişteşte pe Părinţii Bisericii. înainte de creştinarea Imperiului, prevalase, în comunităţile creştine, antinomia între morala lor şi cea păgână. Părinţii Bisericii sunt obligaţi să constate că nu se ajunsese, prin conversiunea lumii romane, la abandonarea vechilor cutume, a modalităţilor consacrate de a gândi lumea. De altfel, ei renunţă la refuzarea lumii tradiţionale, căreia vor acum doar să-i insufle virtuţi specifice creştinismului. Utilizează pârghiile unei legislaţii adecvate, unei pedagogii congruente, spre a transforma codurile de conduită ale omului public, spre a inculca austeritatea compensată de trăiri interioare efervescente. Căpeteniile Bisericii luptă din greu ca să întemeieze ceea ce Peter Brown defineşte ca un nou „spaţiu public'", în rândurile creştinilor, fundat pe celibatul practicat de exponenţii principali ai noii religii. Acest celibat adoptă forma abstinenţei sexuale, însuşite îndeobşte la o vârstă matură de oamenii căsătoriţi. El este impus preoţilor care depăşesc vârsta de treizeci de ani şi devine norma eclesiaştilor orăşeni de condiţie medie. Celibatul se transformă în semnul unei categorii de persoane aflate în centrul vieţii publice a Bisericii, întrucât cei ce îl practică se sustrag unei activităţi considerate ca factor intim din viaţa laicului obişnuit. Origene îl compară pe omul căsătorit cu lemnul solid, dar sterp, în jurul căruia se încolăceşte via bogată a Bisericii. Desigur, celibatul este cu totul insolit printre oamenii publici romani. Fericitul Augustin declară că propriul său celibat este dificil de suportat. Mentalul colectiv tradiţional era greu de clintit. Totuşi aceşti celibatari promovaseră doctrina păcatului. Moravurile disolute şi concepţii religioase dizidente pot fi judecate de cler şi considerate păcate, aspru pedepsite, până la excluderea din comunităţile creştine. Ia naştere pocăinţa publică. Excomunicarea, pronunţată de Biserică, determina excluderea publică de la împărtăşanie şi reclama, pentru iertare, penitenţa în public, împărtăşania se converteşte într-o ceremonie publică spectaculoasă. Păcătoşii, îmbrăcaţi mult mai modest decât le permitea averea lor, aşteptau în faţa mulţimii gestul de iertare al episcopului.

Anumite familii clarissime posedau domenii foarte întinse. Cum de fapt am remarcat în alte subcapitole, proprietatea privată latifundiară atinge apogeul său în secolul al IV-lea d.C, mai ales în Occident şi în Egipt, unde se dezvoltă în detrimentul domeniului public. Pretutindeni categoriilor tradiţionale de mari proprietari de pământ - senatori romani, italici imigranţi, notabili indigeni - se adaugă înalţii funcţionari imperiali, care alcătuiesc o „aristocraţie" rurală influentă, în special în Gallii, unde adaugă prestigiului clarissimatului o putere economică relevantă. Oprimaţi de fiscalitatea exorbitantă, micii proprietari cedează vecinilor latifundiari ogoare ale lor. Familia Vălenilor, clarissimi ai Italiei, posedă domenii întinse în sudul Italiei, în Sicilia, Hispanii, Britannia, Africa proconsulară, Numidia, Mauretania. în vreme ce Ausonii erau mari proprietari în Gallii, iar Symmachii aveau domenii funciare în Italia şi în Mauretania. Sfânta Melania,
creştină ferventă, şi Pinarius erau moşieri în Italia. Sicilia, Africa, pe când Paulinus din Pella deţinea latifundii în Gallii şi în Grecia. Latifundiarii nu puteau administra amplele lor domenii decât prin intermediul intendenţilor. Pauperizarea unei mari părţi a populaţiei sporise simţitor, în ciuda inţerventionismului şi evergetismuluî local. Peter Brown a reliefat că, în mentalul curialilor, modelul parităţii, vehiculat în secolul al II-lea d.C, este înlăturat de cel al ambiţiei. Curialii, adesea de asemenea strâmtarăţi, se concentrează asupra vieţii lor private, patronării propriilor clienţi, acaparării de noi venituri şi tind să neglijeze evergetismul. Biserica ocrotea numai limitat anumiţi nevoiaşi, cărora le acorda caritate, „pomană", şi le sancţiona gândurile păcătoase. „Pomana" este închipuită ca un epifenomen al relaţiei lui Dumnezeu cu oamenii păcătoşi. Episcopii stăruiau asupra faptului că fiecare membru al comunităţii creştine, oricât de bogat şi de important, este un păcătos şi că „pomana" acordată săracilor este bine venită. Sub uşile bisericilor, în porticurile adiacente, vegetează nenumăraţi sâraci-păcătoşi, care au nevoie zilnic de iertarea ceres£iLDar majoritatea celor impilaji trebuie să apeleze la patronare de către potentes. în pofida legilor promovate de Valentinian şi de Theodosius, se dezvoltă, după 360 d.C, patronarea anumitor sate întregi. în Occident şi în Egipt această patronare de colectivităţi se intensifică, mai cu seamă în secolul al V-lea d.C. Când, cum am notat mai sus, ţăranii au tendinţa să se solidarizeze cu potentes stăpâni de uillae, de conace fortificate, împotriva năvălitorilor, autorităţilor imperiale şi chiar a oraşelor învecinate. Romanizarea se orientează acum spre ruralizare; proliferează târgurile din jurul „vilelor" (în franceză utila va da naştere la „viile", oraş) şi forme de ecdnomie autarhică. Fireşte, „patronajul", patrocinium, inclusiv cel al satelor, patrociniwn uicorum, nu se acorda gratuit. Cei patronaţi, clienţi de tip nou, îl recompensau cu daruri în bani, cu prestări în muncă, cu pierderea propriei independenţe. Emerge şi un patrocinium militar, exercitat de mari comandanţi, de ofiţeri şi subofiţeri asupra sătenilor din împrejurimi. Săteanul, hărţuit de curiali şi de funcţionarii statului, se pune sub protecţia unui militar, răsplătit prin cadouri şi diverse sume de bani. Cu siguranţă, patronii deturnează spre profit personal o parte din autoritatea de care dispun. Ei ocrotesc pe ţăranii care fug de pe pământurile lor, chiar colonii, împotriva marilor proprietari, dacă nu sunt ei înşişi latifundiari. Patronii răspund de ocrotiţii lor, care îi plătesc. „Patronajul" individual şi colectiv aduce grave prejudicii statului imperial, oraşelor, ai căror curiali nu mai pot percepe anumite impozite (sunt nevoiţi să le plătească din veniturile proprii), chiar ocrotiţilor, întrucât mulţi patroni abuzează de calitatea lor. Sub Theodosius şi fiii săi aceste prejudicii se agravează, dat fiind că potentes îşi sporiseră influenţa asupra statului. Totuşi, în 415 d.C, o „constituţie" situează definitiv colonii sub responsabilitatea fiscală a proprietarilor de pământ.

Aşadar „patronajul" emerge ca o consecinţă a evaziunii sociale. Fiscalitatea excesivă, blocarea ereditară a statutului socio-profesional, devenite insuportabile, stimulează forţele centrifugale ale Imperiului. Exasperaţi, cetăţenii săraci ori pauperizaţi caută refugiu unde îl pot afla. în primul rând, cum am mai arătat, în Biserică, în condiţia de cleric ori de călugăr, eventual de anahoret. Pe lângă cei ce le aleg din sinceră vocaţie, le îmbrăţişează şi inşi dornici să evadeze din condiţia lor împovărătoare. Iau naştere insurecţii sociale, adesea de asemenea antiromane. Câteodată ele asumă şi o conotaţie religioasă. Refuzul veacului, erezia, destul de răspândită, se conjugă adesea cu revolta socială, cu aspiraţii separatiste, secesioniste. Texte ale vremii explică uzurpările puterii imperiale prin nemulţumirea provocată de strategia economică şi fiscală a statului imperial. Violenţa generată de oprimarea celor nevoiaşi devine endemică în provinciile orientale, însă şi în Occident. Pirateria renaşte pe coastele Asiei Mici, în special în Isauria, care furnizează atât soldaţi eficienţi, cât şi piraţi cutezători. Mnin »' «

604