Istoria Romei

Eugen Cizek

Dar mai mulţi sunt cei motivaţi din punct de vedere social şi „naţional". Galliile continuă să fie agitate de revolta bagauzilor, care se prelungeşte până la mijlocul veacului al V-lea d.C. Pe lângă criminali şi dezertori din armată, aderă la mişcarea acestor „rătăcitori", uagi, şi alţii. Termenii care îi desemnează sunt elocvenţi. Mărturiile timpului se referă la „plugari" şi la „păstori", ara-tores şi pastores. încât bagauzii nu sunt atât coloni, cât mici proprietari de pământ ruinaţi, hotărâţi să nu îşi slujească creditorii, ca şi foşti lucrători agricoli salarizaţi. Bagauzii au operat îndeosebi în centrul şi nord-estul Galliilor. Mişcarea lor trebuie pusă în legătură şi cu fenomenul renaşterii celtice, pregnante mai ales în Britannia. Să observăm că în Dacia traianâ, după retragerea efectuată de Aurelian, nu se produsese nici o renaştere dacică. însă acolo Imperiul, încă neîmpovărâtor socialmente, lăsase o bună amintire. Tâlhăria emerge şi în Italia, unde masivul Apenninilor devine o regiune nesigură, adăpost al briganzilor. în diverse zone ale Imperiului, revoltaţii se upasc chiar cu Barbarii, dând astfel curs orientărilor antiromane. Barbarul esta sărac, înlă mândru şi străin de orice fiscalitate exorbitantă. Tema preferării Barbarilor apare în discursul lui Themistios, în homeliile Părinţilor Bisericii. în secolul al V-lea, Salvianus, preot roman din Gallii, incriminează Imperiul şi elogiază virtuţile Barbarilor. Chiar în vremea dezastrului de la Adrianopol, asocierea cu Barbarii este atestată în Pannonii, Moesii, Tracia. Minerii din Balcani sprijină pe năvălitorii germanici (Amm., 31, 6, 6). Fără îndoială, cazurile de trădare a Imperiului nu sunt excesiv de numeroase. Totuşi curiali din Siria, copleşiţi de impozite şi „liturgii", ca şi negustori din Nisibis, precum un anumit Antoninus, se refugiază la perşi; acţionează ca transfugi tmpotriva Romei. Mai complex este cazul unor mişcări contes-tatare din Africa romană. Aici se revoltă caizi locali, ca Firrnus, sub Valentinian, şi aspiră la separarea de un Imperiu considerat injust şi împovărător. Pe lângă aceasta, se declanşează sedijiunea aşa-numiţilor circumcelioni, circwnceltiones, călugări vagabonzi, rătăcitori, susţinuţi de populaţii locale. De fapt, în provinciile africane bântuia de multă vreme o nesiguranţă cronică. Domeniile latifundiarilor şi chiar cetăţile trăiau sub ameninţarea aproape permanentă a nomazilor deşertului şi a unor nesupuşi adăpostiţi în munţii provinciilor. Rezistenţa la romanizare, împotrivirea faţă de statul imperial deveneau relativ puternice. Circumcelionii, monahii vagabonzi, recrutează adepţi ai rebeliunilor, lucrători agricoli şi desigur tâlhari. Grupurile de lucrători agricoli migrau anual din domeniu în domeniu, în vremea recoltelor, suscitând grave probleme de poliţie interioară. Pe de altă parte, în Africa romană se răspândise schisma donatistă teologică în jurul botezului şi relaţiilor cu Biserica Romei. Donatiştii considerau că nu era valid botezul acordat de un episcop nedemn, din punct de vedere moral-religios. Numeroşi episcopi şi un segment relevant din populaţie aderă la donatism. Sărăcimea satelor şi antiromanii au aflat în donatism, combătut de Constanţiu II, însă reanimat sub Iulian, un mijloc eficace de contestare socială şi naţională, îndreptată mai cu seamă împotriva marilor latifundiari. S-a realizat o alianţă între contestarea religioasă, cea socială şi cea antiromană. Circumcelionii s-au aşezat în fruntea unei mişcări însufleţite de ideile vane ale dreptăţii sociale. Adesea căpeteniile rebelilor se recrutau din medii indigene, „berbere", ostile civilizaţiei romane. Paul Petit a asemuit această mişcare cu bandele justiţiare ale lui Mandrin din Franţa secolului al XVIII-lea. Circumcelionii eliberează cu forţa sclavi, maltratează pe stăpânii lor, ard registrele creditorilor, iau partea săracilor şi indigenilor neromanizaţi. Mărturii creştine, oferite de Fericitul Augustin şi de Optatus din Milevum, dau seama de obiectivele sociale, justiţiare, ale circumcelionilor. Circumcelionii, a căror răscoală a fost de lungă durată, au sprijinit nu numai pe Firmus, ci, începând din 397, şi pe maurul rebel Gildo. De altfel şi în alte părţi ale Imperiului se agită monahi înfometaţi, devoraţi de intense trăiri interioare, de o febră spirituală violentă. Ei constată că modul de viaţă tradiţional nu se schimbase

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental „„.,

fundamental, că mutaţia mentalităţilor era prea lentă. Ei părăsesc deşertul, unde se retrăseserâ ca anahoreţi, predică în oraşe împotriva moravurilor laxiste, împotriva injustiţiei sociale. Distrug cu fervoare aşezăminte religioase iudaice ori păgâne, tulbură o ordine statală, detestată de ei. Ceea ce explică măsurile lui Theodosius I, din 390, însă abolite în 392, care interziceau monahilor şi anahoreţilor deşertului accesul încă somptuoaselor oraşe imperiale.

Vechile forme de microsolidaritate socială subsistă, însă fie statizate, fie riguros controlate de funcţionarii imperiali ori de mediile sociale ale clarissimilor. In jurul lui Iulian s-a constituit un puternic cerc, circulus, cultural-politic-religios, care îi va venera memoria. La curţile lui Graţian, Theodosius şi Honorius emerg cercuri cultural-politice fervente, dirijate de un Ausonius sau de un Ambrosius. Asemenea cercuri trebuie să fi emers şi la curţile de la Ravenna şi Constantinopol, Foarte activ se va manifesta, sub Theodoric, un cerc patriotic roman, dirijat de Sympfathus, de Boethius şi de un Nicomachus Flavianus, fiul învinsului de la râul Frigidus. în acest cerc se conjugau un creştinism „soft", năzuinţa spre restaurarea Imperiului roman şi valorificarea intensivă a culturii profane tradiţionale. în modalităţi adaptate dirigismul totalitar al Dominatului rezistă şi chiar se dezvoltă colegiile. Colegiile se transformaseră în corporalii, în adevărate ghilde sau bresle, în „ consorţii", consortia.

încă din vremea Severilor şi mai ales sub Aurelian se manifestase pregnant tendinţa înregimentării membrilor colegiilor, definiţi drept collegiati sau corporati. In timpul Dominatului, colegiile se convertesc în corporaţii profesionale riguros structurate şi permanent controlate de birocraţia imperială. Lista „colegiaţilor" este afişată îri curiile municipale. într-un orăşel din Italia meridională, lista acestor collegiati se afla pe aceeaşi piatră cu aceea a curialilor (C.I.L., 9, 2998 = I.L.S., 6112 b). Anumite colegii corporative dobândesc un mare număr de privilegii. Ghildele importante pentru stat, precum cea a brutarilor, capătă monopolul fabricării şi vânzării pâinii în marile oraşe. Brutarii sunt slujiţi de un personal numeros, format îndeosebi de sclavi. Nu numai că fiii de brutari sunt obligaţi să practice meseria părinţilor, dar bunurile lor sunt blocate. Ele nu pot fi vândute sau înstrăinate în nici un fel. Pentru ca un cetăţean să fie înscris pe lista brutarilor, el trebuie să posede o avere socotită suficientă de fruntaşii corporaţiei, în diverse centre urbane, şi de prefectul Romei, în Capitală. Valentinian I reglementase minuţios cadrele de organizare ale „consorţiilor". Negustorii de carne de porc, suarii, primesc carnea livrată, sub formă de impozit, de crescătorii de animale, precum şi amfore de vin, furnizate de „visteria vinului", arca uinaria, numai sub controlul birourilor prefectului Romei. Nu se lasă corporaţiilor marje libere de manevră, încât creativitatea socio-economică a fostelor colegii, cândva foarte dinamice, nu mai este performantă¹⁷.