Istoria Romei

Barbarizarea armatei se reliefează mai cu seamă ca opera lui Theodosius II. Chiar dacă mai numără generali de origine romană, ca Timasius şi Promotus, Theodosius recurge îndeosebi la militari barbari, ca francii Bauto, Ricomer, Teutomer, ca iberul Bacurius şi gotul Gainas. Numeroase seminţii barbare, unele neînvinse, se instalează pe teritoriile Imperiului. Multă vreme locuitorilor creştini ai Imperiului le-a repugnat serviciul militar. Flavius Vegetius Renatus, sub Theodosius, în breviarul său, Epitoma rei militaris, reprobă degradarea legiunilor şi recomandă intensificarea înrolărilor de rurali, care, deşi el nu o recunoaşte, erau mai cu seamă Barbari (1, 3; 2, 3). Armamentul, tehnologia armelor de luptă sunt sensibil ameliorate. Procesul barbarizârii cadrelor ofiţereşti şi soldaţilor se accelerează în secolul al V-lea d.C, îndeosebi în Occident. De altfel, aşa-numitele invazii barbare sunt adesea insurecţii ale aliaţilor militari germanici, sarmatici, mongolici etc. ai Imperiilor ori chiar răscoale ale forţelor regulate, alcătuite preponderent din Barbari. Asedierea Imperiului de către perşi şi populaţii din Barbaricum, încetinită după 297 d.C, se intensifică, în stadii acute, înainte de 378 şi îndeosebi după 401 şi 412 d.C. Am consemnat instalarea substanţială de formaţiuni prestatale ori chiar statale în perimetrul Imperiului roman occidental. Limes-ul practic a dispărut.

600

Eugen Cizck

Am menţionat mai sus cum s-a desfăşurat. în mod concret, asaltarea străină, în special barbară, a Imperiului şi Imperiilor. Până la moartea lui Shapur II, foarte puternică s-a dovedit presiunea exercitată de perşi. Francii, alamanii, populaţiile gotice, vandalii au asaltat Occidentul roman. Seminţiile germanice alcătuiau un ecran între romanitate şi lumea stepelor, care nu mai era scito-iraniană: a fost împinsă spre sud de migraţia turco-mongolicâ, de o amplitudine plurisecularâ. Hunii nu au constituit decât avangarda acestei masive invazii a Europei. încât germanicii, prin diverse mijloace, au forţat frontierele Imperiilor, mai ales a celui occidental, şi au pus în cauză sistemul defensiv roman, credinţa în eternitatea statului roman şi perenitatea civilizaţiei de tip clasic. Atacul hun masiv a pus capăt statului ostrogot al lui Ennanaric, din Ucraina actuală. Ostrogoţii şi vizigoţii, mai apropiaţi de Imperiu, de care îi lega un foedus, datând din 332, au fost mânaţi spre Imperiu. Vizigoţii lui Frithigern au cerut azil în Imperiu, unde revoltaţi au repurtai victoria de la Adrianopol şi tratatul din 382, care le-a îngăduit implantarea la suâde Dunăre. Germanii şi hunii au dislocat ulterior Imperiul roman occidental¹⁶.

Viaţa cotidiană şi privată

Trei fenomene de importanţă cardinală au marcat în profuzime viaţa cotidiană şi privată a Dominatului secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C. Ne referim în primul rând la redresarea Imperiului, a economiei lui, a vieţii municipale, sub impactul noilor structuri politice şi al unui climat mental transfigurat. în al doilea rând trebuie luat în consideraţie triumful creştinismului, care a acţionat pregnant asupra modului de trai al romanilor, în locuinţele lor şi în afara acestora. în al treilea rând ne gândim la dezastrele politico-militare din secolul al V-lea d.C, când Roma este cucerită şi jefuită de Barbari de trei ori. După care a urmat înglobarea Oraşului în regatul ostrogot. Desigur, cum am relevat în alt subcapitol, locuitorii Romei şi ai diverselor zone ale Imperiului roman occidental se obişnuiseră cu invazile şi cu noile state barbare. Cu toate acestea - şi deşi ei încercau sâ-şi conserve cutumele, vechile deprinderi cotidiene şi private - existenţa lor a fost simţitor stânjenită, în secolul al V-lea d.C.

Diversele categorii sociale, urbane şi rurale, îşi păstrează, practic până în 529 d.C, ritmul tradiţional de existenţă cotidiană şi privată. Persistă, deşi reprobat de mulţi Părinţi ai Bisericii, gustul pentru divertismente, pentru spectacole şi jocuri, preluat de foarte mulţi creştini. De fapt, subsistă vechile cutume ce ritmau viaţa zilnică a romanilor. Desigur dispar până la urmă unele desfătări ale oraşelor şi obiceiuri ţărăneşti ancestrale. Dispar însă lăsând urme puternice în viaţa oamenilor epocilor posterioare antichităţii. Fără îndoială, se destrămaseră, de mult timp, anumite obiceiuri pendinte de viaţa politică liberă a forurilor republicane. Cu toate acestea romanilor le place în continuare să frecventeze tribunalele, să converseze îndelung între ei, să apeleze la acel „dolce far niente" mai sus consemnat. El este chiar încurajat de strategia intervenţionistă în favoarea celor nevoiaşi, utilizată de Dominat. Mult timp se conservă percepţia statului providenţialist, „subvenţionist' care trebuie mereu „să dea". Oare în vremurile noastre nu se întâmplă ca atâţia oameni să vrea să li „se dea", şi nu „să facă ceva'"? Evergetismul continuă să se manifeste în secolul al IV-lea d.C. Notabilităţile, chiar atunci când preconizează un cod puritanist în familiile lor, unde persistă totuşi banchetele somptoase, împart cu generozitate desfătările vieţii urbane celor inferiori lor, din punct de vedere

social. Se menţine mult timp şi tolerarea nudului în societatea romană. Indubitabil, îşi face loc o teamă faţă de anumite plăceri, faţă de homosexualitate şi, în grupuri limitate, fanatizate, chiar faţă de heterosexualitate. Nu este mai puţin adevărat că „îngheţarea ereditară" a condiţiei sociale, pietrificarea societăţii, apasă asupra ritmului existenţial al romanilor. Numeroşi cetăţeni romani nu visau decât să emigreze, nu din Imperiu, ci din propriul statut social. Fiscalitatea copleşitoare împovăra de asemenea atât viaţa cotidiană, cât şi pe cea privată a cetăţenilor. Structurile mentale ale Dominatului şi progresele creştinismului impun însă cultul disciplinei. Ea nu este uşor de respectat, îndeosebi în casele mai puţin înstărite nu pot fi uşor controlaţi sclavii şi femeile. în afara familiei, continuă să se amplifice în schimb solidarităţi de toate tipurile. Pe de altă parte, se preconizează norme morale riguroase. Creştinii practică, în aparenţă, o morală austeră. Neîndoielnic, nu puţini erau cei care, după creştinizarea Imperiului şi chiar înainte de producerea acestui ferjjOWÎen, încalcă normele de conduită prescrise de Biserică. Deşi creştinismul lansează o autentică „revoluţie sexuală". Se preconizau virginitatea, văduvia celibatară, abstinenţa în afara căsătoriei. Trupul omenesc începe să se convertească în sursă de anxietate.

Cei mai mulţi potentes, oamenii foarte bogaţi, nu erau supuşi servitutilor prescrise de statutul social. Mulţi acceptau însă constrângerile religios-morale, dictate de fervoarea creştină: şi le autoimpuneau cu pasiune. Chiar unii păgâni, ca însuşi împăratul Iulian, animaţi de o ardentă opusă, recurgeau la o austeritate morală voluntară. Disjuncţia între honestiores şi humiliores opera pregnant în societate, inclusiv în viaţa cotidiană şi privată. Altfel decât cei mai mulţi locuitori ai statului roman îşi duceau existenţa honestiores sau potentes, eventual definiţi şi drept „mai puternici", potentiores. Aceşti potentes apar rar în foruri şi preferă să trăiască în palatele lor. luxuriant împodobite cu mozaicuri sofisticate, sau în conace. Cum remarcă Peter Brown, palatele şi conacele, de unde ei domină oraşele şi satele, nu funcţionează ca adăposturi retrase, ci drept foruri private. încăperile rezervate femeilor sunt mărginite de săli vaste, menite primirilor de ceremonie. Comportă adesea la un capăt o absidă, în care au loc ospeţe intime. Ele sunt rezervate iniţiaţilor care monitorizează oraşele. Capodoperele sculpturii clasice sunt adesea mutate din foruri în vastele curţi interioare şi la intrările palatelor opulente. Indiferent de opţiunile lor religioase, opulenţii sunt animaţi de o reală apetenţă pentru cultura clasică. Deşi nu prea au răgazul să citească opere literare ample. Mai ales în secolul al V-lea d.C, ei trebuie să-şi apere de năvălitorii barbari, ca şi de tâlhari sau de rebeli sociali ori de etnico-secesionişti, conacele, împreună cu şerbii şi ţăranii mici proprietari, de care îi leagă o solidaritate strânsă. Emerge o nouă vestimentaţie. Nu ne referim exclusiv la uniformele impuse de autorităţi. Veşmântul uniformizat al Republicii şi Principatului, toga - desigur, mai elegantă pentru unii - este înlocuită cu haine închipuite în funcţie de anumite diferenţieri ierarhice. Această nouă vestimentaţie se întinde de la roba de mătase unduitoare a clarissimilor şi de la hainele slujitorilor Imperiului, abundente în broderii, la tunica simplă a episcopilor creştini. îndeobşte veşmintele sunt greoaie şi foarte ajustate pe corp, împodobite astfel încât să ilustreze rangul social. Oraşele Imperiului, cândva oglindă sclipitoare şi autonomă a energiilor locale, se orientează către statutul de microcosmos al ordinii statale. Cu toate că ele nu îşi pierd total autonomia. Populaţiile urbane reclamă în continuare jocuri, spectacole, festinuri colective. Fireşte, texte relativ recent descoperite ale Fericitului Augustin, reliefează degradarea progresivă a echilibrului socio-institurional din Africa romană, în pragul invaziei vandale. Dar, cum am semnalat anterior, Antiochia îşi păstrase splendorile, iar Alexandria numărase 300.000 de locuitori, aproape cât Roma (Amm., 22, 16, 7).

602