Istoria Romei

Lumea elenistică şi Hispania

Flamininus a orânduit temeinic problemele suscitate în Thessalia şi a obţinut de la un congres panelenic declanşarea unui război împotriva Spartei, în urma căruia Nabis, înfrânt, a abandonat orice activitate militară. în 194, trupele romane au evacuat complet Grecia. însă au trebuit să se întoarcă în curând aici. Echilibrul de forţe se modificase în chip pregnant în lumea elenică. Roma încuraja principalii săi aliaţi, adică republica rhodiană şi regatul Pergamului. Rhodienii perfor-rnau în materie de comerţ înfloritor şi de flotă, pe când Attalos I al Pergamului, învingător al galaţilor din Asia Mică, năzuia sâ-şi dezvolte statul plasat la capătul drumurilor caravaniere, ce porneau din Asia Centrală şi din Mesopotamia. Pe de altă parte, aceste două state aveau litigii cu puternicul regat al Seleucizilor, cândva aliatul lui Filip V, peste care domnea Antiochos III, supranumit „cel Mare", ho megas. Acesta restaura influenţa Seleucizilor. Deşi, de pe la aproximativ 250 î.C, Arsakes condusese o rebeliune a triburilor iraniene împotriva Seleucizilor şi făurise statul part. Antiochos III, datorită unor campanii militare victorioase, între 209 şi 205 î.C, restaurase în parte puterea seleucidă. Având ca ţintă eliminarea unui vid pricinuit de înfrângerea aliaţilor săi macedoneni, Antiochos instalase garnizoane seleucide pe ambele ţărmuri ale strâm-torilor (Dardanele, Bosfor). Ameninţa pe rhodieni şi pe Eumenes I, noul rege al Pergamului. Antiochos III debarcă în Grecia în toamna anului 192 şi proclamă intenţia de a-i susţine pe

110

Eugen Cizek

etolieni şi o independenţă elenică autentică. încât Republica intervine din nou, bizuindu-se nu numai pe rhodieni şi pe Pergam, ci şi pe liga aheană şi chiar pe Filip V al Macedoniei. în iunie 191 Î.C., corpul expediţionar roman şi aliaţii săi înfrâng pe Antiochos III la Termopile şi îl alungă din Grecia. în anul următor, rhodienii i-au zdrobit flota în Marea Egee. Iar forţele romane debarcă în Asia Mică. Concomitent, în Grecia, liga etoliană pierde controlul exercitat asupra oraşului sanctuar de la Delphi şi al insulelor din Marea Ioniană.

Trupele romane erau comandate de Lucius Comelius Scipio, care va fi supranumit „Asiaticul", Asiaticus, asistat de fratele lui, celebrul învingător al lui Hannibal. Cei 80.000 de soldaţi din armata celor doi fraţi au biruit cu strălucire cei 70.000 de militari ai Seleucizilor, în decembrie 190 î.C, la Magnesia, din Lydia. Antiochos III obţine o pace care stipula abandonarea teritoriilor sale din Asia Mică, a grosului flotei sale şi a elefanţilor de luptă, ca şi achitarea unei indemnizaţii de război. Astfel se deschidea calea hegemoniei romane în Asia si în Orient. în plus, eşua proiectul unei mari coaliţii elenistice antiromane, la care visau unii istorici greci³. Hannibal, care acţiona în Asia Mică împotriva intereselor Romei, s-a sinucis în 183 î.C. Din nou romanii şi-au rechemat forţele din lumea elenistică, executând o parţială repliere tactică. Numai consulul Gnaeus Manlius Vulso întreprinsese operaţii militare împotriva Galatiei, la cererea lui Eumenes I, regele Pergamului, fără a avea aprobarea senatului. Acesta l-a blamat sever. Când a luat cuvântul în senat, Manlius Vulso a rostit prima cuvântare, unde se profila un program limpede, ostentativ proclamat, în favoarea hegemonismului, a aşa-numitului „imperialism", în senat (în 188 î.C). Manlius Vulso a insistat asupra necesităţii de a garanta pacea pe pământ şi pe mare şi de a supraveghea riguros Orientul.

Trebuie precizat că expediţiile transadriatice ale Republicii nu solicitaseră decât efective moderate, reduse, alcătuite din puţine legiuni, dar ferm sprijinite, este adevărat, de aliaţii Romei. Interesele imediate ale soldaţilor şi generalilor romani fuseseră din plin satisfăcute de o copioasă pradă de război. Luaseră naştere numeroase legături personale de clientelă, menite a înlesni deplasările în lumea elenistică ale nobililor romani. Primul patronat al unei cetăţi elenice fusese exercitat încă din 212 î.C. asupra Syracuzei de către Marcus Claudius Marcellus.

Dar replierea temporară a romanilor din Grecia şi din Orientul elenistic era prescrisă şi de alte considerente. Romanii se mulţumeau cu impunerea deliberată, după opinia noastră, a unei sfere de influenţe, a unui fel de protectorat, şi deoarece ei nutreau un autentic respect pentru Grecia şi cultura elenistică, superioară celei latine. Ei datorau Helladei multe bunuri spirituale şi materiale. Acest respect a devenit tot mai pregnant, în ciuda împotrivirii lui Cato cel Bătrân. Tutela romană se realiza deci după un model anterior experimentat în Sicilia. Aici toate oraşele greceşti, cu excepţia Messinei, fuseseră proclamate „cetăţi libere", ciuitates liberae, adică degrevate de poveri militare şi fiscale, ca şi de întreţinerea unor garnizoane romane. Libertatea conferită grecilor obliga mai ales la fidelitate morală faţă de Roma. Statele clientelare totuşi constituiau aici un prim pas spre cucerirea romană. Deocamdată ele erau doar supuse unei tutele, aşa-zisa „patronare a lumii greceşti" (patrocinium orbis graeci), asumată de către Republică în 196, când Flamininus proclamase libertatea Greciei. Prin urmare, grecii nu plăteau impozite Romei, nu erau spravegheaţi de garnizoane romane şi îşi păstrau structurile instituţionale tradiţionale.

Făurirea Imperiului Republicii Romane

111

Au intervenit însă şi alte raţiuni, care să explice retragerea temporară a Romei din lumea elenistică in schimbul unui protectorat. Forţele militare şi resursele Republicii erau intens solicitate în Occident, unde întâmpinau adesea rezistenţa anumitor populaţii mai puţin civilizate. A trebuit să se desăvârşească anexarea insulelor, a Sardiniei şi Corsicii, să fie complet supuse seminţiile din nordul peninsulei italice şi din Gallia cisalpină, care îl susţinuseră pe Hannibal: insubrii, ceno-manii, boienii, ligurii şi veneţii. între 190 şi 180 a fost pacificată Gallia cisalpină: s-au implantat colonii romane în mai multe locuri. în deceniul următor au avut loc dure campanii militare în Liguria. între Alpi şi Adriatica a fost creat avanpostul roman de la Aquileia, rămasă încă izolată până spre finalul secolului I î.C. în orice caz, Roma a izbutit să despartă câmpia Padului de Barbarii din masivul alpin şi să lichideze pirateria maritimă. îndeosebi Hispania a solicitat cu pregnanţă eforturile Romei. Aici o exploatare directă a teritoriilor era necesară, într-o arie geografică bogată în pământuri fertile şi în mine, care atrăgeau coloni şi oameni de afaceri romani. Operaţiile militare au fost îndreptate împotriva unor triburi războinice, deosebit de obstinate în refuzul pierderii independenţei lor. Cato cel Bătrân a asigurat controlul total al bazinului Ebrului şi al Cataloniei. El a făcut joncţiunea între cele două provincii romane prin bogata regiune minieră de la Castulo, înainte de a opera o demonstraţie militară pe platoul central al Hispaniei. în sud, adică în bazinul actualului Gualdalquivir, s-a efectuat stoparea presiunii exercitate de lusitani, care ameninţau Baetica. Calmul a domnit în această regiune, între 180 şi 155 î.C; însă Roma a fost nevoită să menţină aici importante efective militare. Cu toate acestea prosperitatea crescândă a celor două provincii romane hispanice a stimulat pe lusitani să atace Baetica în 154 Î.C, iar pe celtiberi să agreseze Hispania Citerior. în sud, trupele romane au suferit eşecuri în 154-l51; reprimarea brutală a lusitanilor a provocat răscoala condusă de Viriathus, care a fost complet lichidată abia spre 139 î.C. în zona actualului Aragon, operaţiile militare s-au concentrat în jurul aşezării Numantia. Aici celtiberii au opus o dârză rezistenţă; în 151 î.C, Quintus Fulvius Nobilor evocă grelele pierderi suferite de romani (Pol., 35, 1, 4). Scipio Aemilianus a fost obligat să recruteze un fel de armată privată spre a pune capăt asediului Numantiei, pe care a ocupat-o. în pofida maselor de coloni instalate în Hispania, în special în sudul acesteia, romanizarea s-a realizat oarecum lent.