Istoria Romei

Anexarea Macedoniei şi a Greciei

După 170 î.C. strategia politico-militară a Romei faţă de Macedonia şi de Grecia s-a modificat. Romanii considerau că au aşteptat suficient o integrare progresivă şi paşnică a Helladei în imperiul lor. Până atunci, Republica se străduise să conserve echilibrul de forţe între statele elenistice. Ea favorizase întrucâtva monarhiile, Pergamul, Macedonia, Siria seleucidâ, Egiptul, căci se mefia de cele două ligi, aheană şi etoliană. In Macedonia, simţitor slăbită după Kynoskephalai, domnea încă din 179 fiul lui Filip V, adică Perseus, care îşi consolidase regatul devenit prosper. Perseus ţesuse cu migală relaţii politice şi familiale, sortite a-i potenţa demersul orientat spre înlăturarea tutelei romane. Devenise, prin căsătorie, ginerele lui Seleucos IV şi cumnat al lui Prusias II, regele Bithyniei. S-ar spune că îl obseda visul lui Antisthenes din Rhodos. Voia să evite pentru moment războiul cu Roma, însă încheiase un tratat de alianţă cu Beoţia. Or un asemenea tratat încălca grav o condiţie a păcii acceptate de către

112

Eugen Cizek
Filip V cu Republica, adică neamestecul în problemele Greciei. în afară de acestea, urzelile lui Perseus printre vecinii Pergamului l-au neliniştit pe Eumenes, care a cerut intervenţia Romei. Senatul a trimis în Grecia pe consulul Marcius Philippus. Războiul a durat patru ani (172-l68). La Pydna, în 168 Î.C., armata romană comandată de Lucius Paulus Aemilius, fiul consulului mort la Cannae, a biruit cu greu pe Perseus. A urmat dezmembrarea Macedoniei.

Dând curs sfatului dat de Cato, senatul nu a anexat Macedonia, ci a abolit regalitatea şi a divizat-o în patru republici. A fost dezmembrată şi Illyria. Liga aheană, care a trimis la Roma 1.000 de ostateci, şi Rhodosul au fost slăbite. „Clasa politică" grecească a fost epurată. Tutela părintească a Romei se transforma inexorabil într-o suzeranitate foarte constrângătoare. Astfel, un senatus-consult somează pe Antiochos IV, regele seleucid, în 168, să se retragă din Egipt. Injoncţiunile senatului îi sunt aduse regelui de către generalul Gaius Popilius Laenas. Acesta citeşte tăbliţele care reproduceau ordinul senatului, dar regele seleucid ezită să răspundă. Atunci Laenas schiţează pe sol un cerc în jurul lui Antiochos şi îl somează să nu plece înainte de a da un răspuns (Pol, 29, 27). Tactica romană era uneori foarte brutală. Regatul seleucid s-a limitat practic numai la Siria. Intervenţionismul roman în Orient a prilejuit o întreagă reţea de suzeranităţi ale Republicii, ostentativ zămislite ca atare. Totodată, în Grecia, oraşul insular Delos devine un port liber, un portofranco, concurând cu succes Rhodosul şi îmbogăţind pe comercianţii romani. Dispăruse euforia difuzată printre greci în 196 î.C, când Flamininus proclamase solemn libertatea Helladei. A urmat o nouă etapă a expansiunii romane în lumea elenistică, ilustrată de anexarea directă a numeroase teritorii. După ce înăbuşă rebeliunea macedonenilor, raliaţi lui Andriskos, un pretins fiu al lui Perseus, în 148 î.C, Macedonia este transformată în provincie romană. Liga aheană atacase Sparta în 147 î.C. Senatul sprijinea însă pe spartani. Concomitent, spiritul de revoltă antiromană se propagase pretutindeni în Grecia. în 147-l46 î.C, profitând de faptul că grosul armatei romane era blocat de operaţiile din Hispania şi din Africa, strategul ahean Critolaos agită întregul Peloponez, făgăduind săracilor iertarea datoriilor. El se aliază cu beoţienii şi înaintează până la Termopile. Mai multe solii romane sunt rău primite şi chiar insultate în Corint. Senatul trimite în Grecia două legiuni, comandate de către Lucius Mummius, secondat de trupele din Macedonia. Critolaos este bătut şi ucis. Noul strateg ahean, în septembrie 146 î.C, se străduieşte să reziste romanilor în bătălia de la Leucopetra, adică la porţile Corintului. Grecii consideră această bătălie ca luptă decisivă pentru „eliberarea" Helladei. Dar ei sunt învinşi şi Mummius ocupă Corintul fără efort. Cum însă avea ordin de la senat să-l distrugă, lasă soldaţii săi să jefuiască oraşul cu o înspăimântătoare cruzime. Locuitorii sunt fie masacraţi, fie vânduţi ca sclavi, şi cetatea este incendiată din temelii. Deşi cercetările arheologice au demonstrat că distrugerea Corintului nu a fost totală. Ea asumă valoarea unui simbol, destinat anihilării complete a turbulenţei manifestate adesea în Grecia. Ligile sunt desfiinţate şi Grecia este anexată ca provincie romană, sub numele de Achaia. în Hellada nu subsistă decât mici oraşe dotate cu insti-tuţii oligarhice. Tot Orientul elenistic se află la picioarele Romei. Pe deasupra, 146 î.C. comportă şi un alt eveniment revelator pentru expandarea hegemoniei Romei în întreaga Mediterană.

Făurirea Imperiului Republicii Romane

113