Istoria Romei

Triumful hegemoniei romane

Efectiv, ca urmare a lichidării statului cartaginez, nimeni nu mai părea a contesta supremaţia absolută a Romei în zona Mediteranei. Or această mare va rămâne, până în secolul al XVI-lea d.C, principalul centru, cel mai relevant focar al civilizaţiei făurite în Europa, Orientul apropiat şi mijlociu, nordul continentului african. Teritoriile din jurul acestei mări erau fie gestionate direct de Roma, care le anexase, fie administrate de state vasale ca: Tracia, regatele microasiatice, Siria, Egiptul, Cipru, Creta, Numidia şi Mauretania. însă aceste state se aflau permanent la dispoziţia Romei, care le controla cu străşnicie. Ele nu mai aveau mijloace să se lanseze într-o iniţiativă majoră. Deciziile relevante, care le priveau, se luau la Roma. Totodată o politică mercantilă, focalizată pe progresele comerţului şi industriei, pe interesele negustorilor şi bancherilor, tindea să se schiţeze în interiorul imperiului Romei⁴.

Armonia, echilibrul intern al Republicii începeau totuşi să fie grav ameninţate. Extinderea enormă a imperiului, criza mentalităţilor, apărute după Pydna, distorsiunile socio-politice, prilejuiau tensiuni ineluctabil agravate. Ele vor izbucni la suprafaţa vieţii politice începând din 133 î.C.

Note

¹ Pentru vocaţia eminamente defensivă se declară, între alţii, E. Badian, Roman Imperalism in the Late Republic, Oxford, 1968, passim; Paul Veyne, „Y a-t-il un imperialisme romain?", Melanges de V Ecole Frangaise de Rome, 87, 1975, pp. 793-855; o opinie contrarie, a unui „imperialism" intenţional, a fost preconizată foarte limpede de W.V. Harris, War and Imperialism in Republican Rome, 327-70 B.C., Oxford, 1979. Ezitările apar la M. Le Glay, op. cit., pp. 8l-l00. Nu par a se pronunţa M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 62. Noi am arătat că ritualul practicat de pater patratus implica atât o componentă ofensivă, cât şi una defensivă: Mentalităţi, pp. 54-55. In legătură cu apariţia unei ţinte imperialiste, în vremea celui de al doilea război punic, vezi Jerome Carcopino, Etapes de V imperialisme romain, ed. a 2-a, Paris, 1961, passim. - Grecii au cântat, în cinstea romanilor, un cântec de elogiu, în care glorificau Buna Credinţă sau Loialitatea romanilor, atât de fideli jurămintelor lor. Adăugau: „cântaţi fecioare pe marele Zeus, Roma şi pe Titus [Flamininus] şi Loialitatea romanilor. O, Pean! O, Titus salva-

torule!" (Plut., Flam., 16, 7). Pentru bătălia de la Kynoskephalai, zdrobirea Macedoniei şi apoi a resatului Seleucizilor, a se vedea M. Le Glay, op. cit., pp. 9l-94; M. Christol-D. Nony, pp. 69-71.

³ Ne referim la Antisthenes din Rhodos, care, încurajat de o mică victorie navală a Bithyniei asupra Pergamului proroman, victorie orchestrată de către Hannibal, aspira la o mare coaliţie militară, care să distrugă pe romani şi pe un general al lor, numit Poublios, adică, fireşte, Publius Cornelius Scipio Africanul. Cel puţin aceasta rezultă dintr-unul din fragmentele conservate din opera acestui scriitor. Pentru Antisthenes, a se vedea Santo Mazzarino, Ilpensiero storico classico, 2 voi., 3 tomuri, Roma-Bari, 1973, II, 1, pp. 154-l60.

⁴ Pentru războaiele şi evenimentele din lumea elenistică, din vestul imperiului şi din Africa, vezi M. Le Glay, op. cit., pp. 78-98; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 69-71; 82-87. Relativ la o aşa-zisă politică mercantilă, vezi J. Hatzfeld, Les trafiquants italiens dans l'Orient hel-lenique, Paris, 1919, passim; dar şi G. Bloch, op. cit., pp. 184-l88.


VI.

VRIZA REPUBLICII ROMATCE (133 î.C. -70 Î.C.)

Cauzele crizei

într-adevăr, începând din 133 î.C, edificiul instituţional roman - construit cu atâta migală şi inspirat defides şi ăepietas, ca şi de pragmatismul, ritualismul, formalismul, constructivismul şi antropocentrismul naţiunii Republicii - intră într-o criză deschisă, ostentativ exprimată şi generatoare de sfâşietoare perturbări politice şi sociale. Veacul de aur al Republicii se încheiase. Economia, viaţa spirituală şi cotidiană a romanilor, mentalul lor, suferiseră mutaţii fundamentale, care se cereau a fi traduse în noi mecanisme de reglare a lor.

O cauză fundamentală a crizei trebuie căutată într-o transformare de care atâţia romani erau mândri. Căci se trecuse progresiv de la Roma cetate-oraş la Roma capitală a unui imperiu teritorial de mari proporţii. Imperiul teritorial a erodat şi ulterior a distrus Republica. Instituţiile Romei fuseseră făurite tocmai pentru o cetate şi nu pentru un imperiu. Mentalităţile, viaţa spirituală (auster şi riguros construită), moravurile sobre, economia de subsistenţă a Cetăţii primitive nu mai puteau funcţiona între noile cadre de dezvoltare. Imperiul ecumenic al Romei avea presantă nevoie de noi structuri. Ca o adevărată antistructură, în profunzimile mentalului cetăţenilor, germenii, încă foarte tineri, ai unei anticetăţi, a unei anticiuitas, încercau să destabilizeze structura Cetăţii, ciuitas. Tot ce ţinea de Cetatea-oraş devenise incompatibil cu imperiul teritorial ecumenic. „Clasa politică" oligarhică nu mai putea gestiona acest imperiu în noile circumstanţe istorice. în interiorul acestei „clase", unele familii de nobiles, ca Fabii, patricieni, intrau în declin. între 116 şi 45 î.C, Fabii nu au mai dat Romei nici un consul, încât monopolul puterilor reveneau acum Lentulilor şi Metellilor. In jurul acestora, Claudiilor şi Porciilor, oligarhia îşi strângea rândurile, într-o luptă pe care urma să o piardă. Sau, mai bine formulat, Republica va fi cea care va pierde lupta şi va pieri, între 133 şi 90 î.C, această Republică a cunoscut o viaţă politică febrilă, agitată de puternice distorsionări, ca şi de idei noi, menite transformării Cetăţii-stat într-un alt tip de Cetate. S-au produs accidente grave, cum ar fi uciderea unor tribuni ai plebei, consideraţi de oligarhia preeminentă ca periculoşi, şi recursul la omul excepţional, providenţial, convertit în arbitru politic. Problemele nesoluţionate se acumulau an după an. Chiar şi în timpul diverselor campanii militare, generalii se gândeau la alegerile care urmau să vină şi la conduita urmată de soldaţi când ar fi redevenit civili. Armata fusese o prelungire a Cetăţii. Soldaţi, în anumite segmente ale anului, civili, în altele, cetăţenii fuseseră loiali Republicii şi supuşi autorităţii senatului, a magistraţilor şi a adunărilor populare. Dar, începând din 107 î.C, se renunţă la recrutările teoretic obligatorii ale cetăţenilor-proprietari, care sunt substituite de înrolările voluntarilor, adesea foarte săraci, convertiţi în militari de profesie, angajaţi pe opt ori zece ani, câteodată

Criza Republicii Romane

117

chiar mai mult. Aceşti militari de meserie nu se mai simt legaţi de Republică şi de instituţiile ei, ci de generalii lor. Victoriile le erau necesare, întrucât le aduceau îmbogăţiri şi împroprietăriri. Dacă lipseau biruinţele în războaiele externe, le erau utile cele repurtate în cele civile. Generalii lor, marcaţi de modul de viaţă, de ideile întâlnite în Orientul elenistic, doresc şi ei înavuţiri, cuceriri şi o glorie făuritoare de putere personală. Individualismul se propagă masiv pretutindeni, îndeosebi printre generali. Cultura elenică şi mentalităţile individualiste, larg răspândite, pătrund ca o apă tare în interiorul vechilor tipare de gândire si de acţiune. Mos maiorum este subminat, chiar dacă mulţi continuă să-l afişeze.

Oligarhia economico-politică este tot mai opulentă, în vreme ce săracii devin tot mai săraci. Nu doar săracii, ci şi micii şi mijlocii proprietari de pământ constată că cei mai avuţi cetăţeni nu numai că se îmbogăţesc în provincii, dar că nici nu mai plătesc impozitul direct. Frustrările se acumulează în rândurile lor. Aliaţii necetăţeni râvnesc la avantajele conferite de cetăţenia romană. Nevoiaşii, înglodaţi în datorii şi dornici de pământurile cucerite de Roma în Italia şi în provincii, nu se mai simt nici ei dependenţi de structurile Cetăţii. Ei devin o masă de manevră la dispoziţia unor destabilizatori ambiţioşi, dar şi a celor ce aspiră să creeze noi tipare de dezvoltare instituţională.

Pe cale de consecinţă, cauzalitatea crizei Republicii este complexă: încorporează diferiţi factori, de regrupat în jurul disfuncţionalităţilor sistemelor sociale, incompatibilităţii între instituţiile caduce ale Cetăţii-stat şi întinderea imperială a teritoriilor romane. Esenţial ni se pare faptul următor: cetăţenii, locuitorii imperiului teritorial al Republicii, percep altfel lumea, bunurile materiale şi spirituale, realităţile politice, decât strămoşii lor¹. Totuşi nivelul de viaţă creşte, încât economia şi cultura prosperă în chip manifest, lată pentru ce criza Republicii nu este o criză crepusculară, ci o criză de creştere. Diversele mutaţii sau, altfel enunţat, prefacerile mentale, socio-politice, economice au loc în condiţiile în care echipa guvernamentală este îndeobşte incapabilă să se adapteze la oportunităţile vremii. De unde perturbarea gravă, violentă, a vieţii instituţionale, social-politice în general. De unde şi expansiunea unor noi ideologii, a unei noi filosofii, a unor noi proiecte politice. Salustiu ştia, cum am văzut mai sus, că anihilarea Cartaginei şi anexiunile din Orient prilejuiseră impasul instituţiilor politice (şi C, 10-l1). Roma avea tendinţa să devină un parazit. Sicilia, Macedonia, Asia, Siria, Sardinia produceau grâu şi îl furnizau sub formă de impozit. Apăreau ca indispensabile noi discursuri şi structuri mentale.