Istoria Romei

Dezvoltarea economică

Problemele economice devin complicate, mult mai complicate ca înainte de 133 î.C, şi dobândesc impact asupra soluţiilor politice preconizate. Economia Romei şi Italiei comportă o creştere aproape explozivă. Se dezvoltă comerţul, industria, desigur între parametrii obligatorii ai tehnologiei, producţiei şi productivităţii muncii, specifice antichităţii. învinge definitiv economia de piaţă, de tip capitalist. Aurul adus din teritoriile cucerite (în special din Orient), aproape sistematic jefuite, imprimă o influenţă imposibil de calculat asupra creşterii economice a Italiei. Se adaugă impozitele, percepute în provincii, şi produsele alimentare dobândite la un nivel fixat prin legea provinciei, lex prouinciae.

118

Eugen Cizek

Pe urmele legiunilor, se implantează în provincii, îndeosebi după 146 î.C, nego-tiatores italici, comercianţi, financiari, oameni de afaceri. Datorită acestor negotiatores italici, adesea proveniţi din sudul peninsulei, la Delos se instalează punctul de interfe- j rentă al comerţului occidental şi oriental, inclusiv al celui de sclavi. Sanctuar panelenic, Delosul devine o aşezare internaţională. După anexarea Pergamului, se constată un semnificativ aflux de negotiatores italici în Asia. Ei se organizează în puternice societăţi de oameni de afaceri. De asemenea, negotiatores sunt numeroşi în Hispania, în Africa romană, în sudul Galliei. în toate regiunile Mediteranei prosperă activitatea lor, mixtă ori strict specializată. Se detaşează angrosiştii, negustori de vinuri şi de ulei (uinarii, olearii), de grâne, de produse rare, importate din Orient, ca purpura de Tyr, tămâia, parfumurile, ţesături scumpe, opere de artă. Se constituie uneori companii de transportori, pe pământ şi pe ape. Frecvent, ei sunt în primul rând bancheri, a căror meserie este cea mai răspândită. Schimbă monedele diverse, mânuiesc mari fonduri numerare, împrumută, cu dobânzi înalte simpli particulari, oraşe, regi clientelari. Arendează perceperea de impozite indirecte, în condiţii avantajoase pentru ei. Aceşti arendaşi de impozite, publicam, constituie adevărate societăţi pe acţiuni.

Deoarece nu marii publicării, ci mărunţii lor funcţionari percepeau în porturi taxele vamale. Atelierele industriale, unde se fabricau obiecte de metal şi de piele, de construcţii, de ţesături, de ceramică, de obiecte de artă, de bijuterii şi de podoabe scumpe, prosperă şi nutresc, în mare parte, expansiunea acestor negotiatores. Se dezvoltă brutăriile, măcelăriile, magazinele de produse alimentare. Fără îndoială, mineritul şi carierele de marmoră prosperă în chip semnificativ.

Totuşi agricultura subsistă ca principală ramură a economiei. Se dezvoltă producţia de grâne şi de legume ori de fructe şi creşte spectaculos cea a viţei de vie şi a măslinilor. Odată cu o acuzată concentrare a proprietăţilor funciare se constată diversificarea culturilor agricole. Anumite latifundii ating dimensiuni insolite pentru antichitate, dacă exceptăm domeniile suveranilor elenistici, ale templelor şi oraşelor. Creşterea vitelor se dovedeşte a fi foarte lucrativă. Cu siguranţă, îndeosebi familiile care trăiau pe proprietăţi funciare modeste nu mai pot fi autarhice. Numeroase produse agricole şi mai cu seamă industriale trebuie cumpărate la piaţă. Pentru că subsistă în Italia şi pe alte meleaguri mica şi mijlocia proprietate de pământ. Totuşi, această mică şi mijlocie proprietate diminua, datorită fie ruinării unor mici exploataţii agricole, fie concurenţei produselor de import sau fabricate în mari întreprinderi, unde se folosea mână de lucru servilă, fie prin emigrare în colonii adesea exterioare Italiei. Pauperizarea îngroaşă, cum am arătat, rândurile plebei sărace.

„Foamea"' de pământuri bântuie în Italia. Desigur, situaţia agriculturii şi dezvoltarea economiei în general nu atingeau acelaşi nivel în toate regiunile Italiei. Astfel, populaţii de munteni, care trăiseră în condiţii mediocre şi în ţinuturile lor aride, au fost transferate în fertila câmpie a Padului şi în Gallia cisalpină, unde au practicat o agricultură şi un comerţ performante, în contrapartidă, oraşele şi satele din Etruria cunosc o situaţie degradantă, o deteriorare a economiei, inclusiv agrară. în Campania şi în Italia meridională se constată, în a doua jumătate a secolului al II-lea Î.C, o prosperitate urbană şi rurală pregnantă; deşi se reliefează un exod al ţăranilor şi o emigraţie masivă spre Gallia cisalpină şi spre provincii. în schimb, oraşele se împodobesc cu monumente impresionante, se dezvoltă centre industriale şi târguri comerciale, inclusiv în mediul rural. Campania îşi exportă vinurile în Africa².

Criza Republicii Romane

119

Poporul roman, ca efect al expansiunii în Italia, este proprietar al unei treimi din solul Italiei. Aceste soluri cucerite sunt în parte închiriate, dar mai ales acaparate de marii proprietari romani sau italici. întemeierile de colonii, care presupuneau automat distribuirea unor parcele agricole celor ce le populau, au fost abandonate de multă vreme în Italia propriu-zisă. De aceea, în 140 î.C, consulul Laelius se gândise la reluarea fondării {deductio) de colonii, dar renunţase la proiectul său. Plebea săracă, înglodată în datorii, revendică, din ce în ce mai stăruitor, o reformă agrară, o redistribuire a pământurilor italice posedate de Roma. Se pornea de la exemplul dat de Nabis, care, câteva decenii anterior, procedase la o redistribuire, între cetăţeni, a pământurilor Spartei.