Istoria Romei

Eugen Cizek

i

Sulla, războaiele civile şi conflictul cu Mitridate

în vremea Gracchilor, a lui Saturninus şi Glaucia şi chiar în alte situaţii surveniseră grave tulburări la Roma, entorse ale ordinii instituţionale şi acte de violenţă sângeroase. Este adevărat că războiul purtat împotriva aliaţilor, socii, fusese în mare măsură uri conflict civil. Pe deasupra, oferise un exemplu primejdios. Armata de profesie se „rodase" - sit uenia uerbo, între timp. Trecuseră aproape două decenii de la reforma lui Marius. Acum marea majoritate a soldaţilor din legiuni era alcătuită din capite censi sau proletarii (calificaţi astfel fiindcă singura lor avere rezida în copiii lor, în descendenţa or, proles). Proveneau îndeosebi din mediul rural. încă din secolul al II-lea î.C, oştenii, fie ei iuniores, reiterăm, între 17 şi 45 de ani, fie seniores, între 46 şi 60 de ani, efectuau, după înrolare, dilectus, 16 până la 20 de campanii de infanterie şi 10 campanii de cavalerie. Se realizaseră şi recrutăji-'o'bligatorii în cazuri de excepţie, de „tumult", tumultus, tulburare politică externă gravă. Mai mult ca oricând aceşti militari săraci, decişi să se îmbogăţească, nu mai erau soldaţii Republicii, ci ai Iui Marius, ulterior ai lui Sulla, Pompei etc. Ei au fost un instrument relevant al războaielor civile.

In 88 î.C, la Roma situaţia politică străbătea un moment dificil. Noii cetăţeni italici nu erau încă înscrişi în triburi, situaţia monetară era catastrofală: pierderea temporară a Asiei, menţionată de noi mai jos, lipsise trezoreria de venituri importante. Consulul Sulla nu iniţiase nici o reformă pertinentă. El obţinuse comanda trupelor de expediat în Orient. Tribunul plebei, Sulpicius Rufus, nu propusese doar repartizarea noilor cetăţeni în cele 35 de triburi. El prevăzuse şi rechemarea din exil a celor consideraţi complici ai italicilor revoltaţi. Se sprijinea, desigur, pe populares. Aceştia deveniseră o facţiune „marianistă". „Partidul", partes, cum îi califică Salustiu, adică popularii, se grupase în jurul lui Marius. în timpul războiului cu socii, Marius pierduse, la un moment dat, comanda unor trupe pe care le dirijase.

Atunci intervine Sulla. Publius Comelius Sulla era un patrician sărac. El aparţinea unei ramuri sărăcite a reputatei ginte Cornelia. în copilărie şi în adolescenţă trebuise să fi încercat 1 multe frustrări, pe care le refulase cu greutate. îşi petrecuse începutul tinereţii într-o lume interlopă, abundentă în bufoni, comedieni, curtezane. Păstra însă ţinuta de mare senior rafinat. Detesta oamenii banului, parveniţii mediilor de afaceri, încât nu a devenit niciodată exponent al popu- larilor. A rămas toată viaţa, inclusiv la bătrâneţe, un „juisor", un mare amator de plăceri, un gurmand, un iubitor de vin şi de femei (Plut., 5)7., 2). Cultivat, erudit, a scris comedii şi o bogată operă memorialistică. Totuşi acest intelectual, iubitor al voluptăţii, ascundea un psihic stăpânit de invidii, resentimente, complexul lui Iuda, pe scurt, ambiţii devorante, sete de glorie, în serviciul cărora şi-a pus o inteligenţă notabilă. în tinereţe, a dobândit o avere stranie, lăsată lui moştenire de o curtezană, al cărui amant fusese. Ceea ce i-a îngăduit să înceapă o carieră publică impor- ¹ tantâ. De altfel toată viaţa a izbutit să-şi sporească averea. Quaestor târziu, la treizeci de ani, în ; 108 î.C, excelează în Africa, sub comanda lui Marius, ca militar competent, foarte cutezător, şi ca negociator iscusit. Capturarea lui Iugurtha, la curtea însăşi al lui Bocchus, îi aduce glorie la f Roma (Plut., Syll., 4), dar şi resentimentele lui Marius, pe care Sulla se deprinsese să-l deteste, cu toate că se formase sub îndrumarea lui. Pretor în 97 î.C, a rămas celebru pentru dărnicia j revelată cu prilejul organizării jocurilor în cinstea lui Apollo. Pentru întâia oară, romanii au admirat o sută de lei trimişi de Bocchus, prietenul lui Sulla, în vederea luptelor din arenă. De

Criza Republicii Romane

143

altfel, Sulla şi-a luat supranumele de „binecuvântat de zei", felix, pe care grecii îl traduceau prin epaphroditos, protejatul Afroditei-Venus. în anul următor, Sulla a mers în Cilicia în calitate de propraetor. Aici a fos pus în situaţia de a reprima ambiţiile lui Mitridate, regele Pontului, care visa să constituie un mare imperiu elenistic, în dauna romanilor şi părţilor. Sulla îl restaurează, pe tronul lui, pe Ariobarzanes, regele Cappadociei. Sulla a înaintat până la malul Eufratului, unde, aşezat pe un fel de tron, a întâmpinat ambasada statului part al Regelui regilor, ori Marele rege, a doua superputere din „lumea locuită". El se afişa ca încarnarea maiestăţii Romei. Sulla încheie o alianţă cu părţii, al căror regat avea contacte cu India şi China. Concomitent, statul part exercita suzeranitate asupra Armeniei, unde romanii aveau interese pendinte de protejarea statelor clientelare din Asia Mică. Un ghicitor chaldean îi prezice că va deveni măreţ, primul dintre romani (Plut., Syll., 8). în fond sceptic în materie de religie, Sulla era superstiţios; se încredea în vrăjitori sau prezicători, mai cu seamă în propria sa stea.

Sulla a participat cu succes la războiul împotriva aliaţilor rebeli. în 89 î.Cîwmijlocul intrigiloradesea violente, Comelius Sulla se căsătoreşte cu Caecilia Metella, câştigând astfel ca suporteri pe optimaţii cei mai conservatori. Este ales consul, ca şi Quintus Pompeius Rufus. Iar, în 88 î.C, Comelius Sulla prezidează alegerile consulare pentru anul 87 şi se pregăteşte să ia comanda celor şase legiuni concentrate la Capua în vederea războiului iniţiat împotriva lui Mitridate. însă, în Roma, se acumulau tulburările sângeroase. Sulpicius Rufus, deşi înglodat în datorii, inserase în pachetul său legislativ şi o măsură prevăzând excluderea din senat a oricărui membru al curiei, care contractase datorii mai mari de 8.000 de sesterţi. Desigur, legea nu,putea să i se aplice lui însuşi. îşi alcătuise o gardă de 600 de tineri cavaleri, numiţi de el antisenat, şi plătea o trupă formată din 3.000 de spadasini profesionişti. întreprindea manevre ca să amâne plecarea lui Sulla în Grecia. Consulul Quintus Pompeius Rufus a trebuit să scape cu fuga; fiul său, pentru că încerca să reziste, a fost măcelărit. Sulla a trebuit să se refugieze în casa lui Marius, care i-a salvat viaţa. Marius era dezamăgit, amar şi ros de ambiţie, dar totuşi încă relativ fidel legalităţii republicane. Sulla a profitat de dezordinea care pusese stăpânire pe Roma şi s-a dus în Campania, la legiunile aflate încă sub comanda sa. în drum a aflat că Sulpicius Rufus, după ce obţinuse votarea celorlalte propuneri legislative ale lui, determinase conciliul plebei să voteze un plebiscit, care anula decizia senatului: i se lua lui Sulla comandamentul legiunilor menite să plece în est. Acest comandament era încredinţat lui Marius. A fost „picătura care a umplut paharul"¹⁰.

După ce organizase recrutări excepţionale, în vederea războiului cu socii, Marius fusese acuzat că simpatiza cauza italicilor şi că nu-i combătuse cu suficientă vigoare (cum am semnalat mai sus). îndeosebi se temea că va fi uitat complet. De aceea el, care combătuse pe Saturninus şi pe Glaucia, a acceptat să se alieze cu violentul şi destul de radicalul Sulpicius Rufus, în schimbul asigurării unei glorii militare reînnoite. Reacţia lui Sulla nu s-a lăsat aşteptată. A convocat cele şase legiuni şi le-a ţinut o cuvântare convingătoare. S-a referit desigur la încălcarea legalităţii republicane. Mai ales însă le-a revelat că Marius ar fi vărsat profitul războiului veteranilor lui. Apoi a pomit spre Roma în fruntea legiunilor sale. Cei doi tribuni ai plebei, expediaţi la Capua, ca să pună în aplicare plebiscitul iniţiat de Sulpicius Rufus, au fost masacraţi. Exemplul lui Marcus Livius Drusus îi demonstrase lui Sulla că statul nu putea fi renovat numai cu sprijinul forţelor politice cetăţeneşti, tradiţionale, divizate şi slăbite. împreună cu Quintus

Of 1 I

144