Istoria Romei

Arhitectura, cultura, literatura

Arhitectura romană se dezvoltă substanţial. Inovaţiile anterioare sunt valorificate pe scară mare. Se înmulţesc basilicile şi, cum am relevat mai sus, alte edificii publice. Foarte roman este edificiul arhivelor, Tabularium, menţionat într-un subcapitol anterior, ca o realizare a lui Sulla. Etajul acestei clădiri include arcade elegante. Arcada şi bolta sunt utilizate din abundenţă de către arhitecţii romani. Subsistă vechiul tip italic în structura clădirilor, dar se propagă influenţele greco-elenistice, sensibile în aspectul coloanelor şi porticurilor. Dezvoltarea urbanistică nu se mărgineşte la Roma, ci poate fi constatată în oraşele Italiei, la Tibur, Praeneste, Pompei etc. şi chiar în provincii. Tribulaţiile politice au putut stânjeni temporal' această expansiune urbanistică, însă nu au blocat-o. Dimpotrivă, în anumite situaţii, au impulsionat-o.

La Roma, Forul dobândeşte o înfăţişare monumentală. Continuă să se dezvolte sistemul apeductelor, în 125 î.C, ca nou apeduct, menţionăm aqua Tepula. Iar, în secolul al II-lea î.C,

158

Eugen Cizek

pătrunde în Italia „ordinul corintian", considerat mai decorativ. Capitelul corintian va elimina -: progresiv modelele anterioare, doric, ionic, etrusc. La sfârşitul secolului al II-lea î.C, se importa căpiţele greceşti corintiene pentru templul rotund din Forul Boarium. Cum am consemnat mai sus, înfloreşte şi arhitectura locuinţelor particulare. în casa Faunului, de la Pompei, apare un al doilea atriu, cu patru coloane, încadrând un bazin, care aminteşte de peristilul locuinţelor din' insula Delos. Se înmulţesc încăperile casei romane. Lângă atriu, se foloseşte un salon, oecus (traducere a cuvântului grec oi'kos), care separă atriul de unul ori două peristiluri-grădini, moştenitoare ale vastelor periboluri sacre din Orientul elenistic. „Paradisurile" regale elenistice aii * putut genera ideea grădinilor romane, care vor transforma în adâncime stilul de viaţă al,¹; cetăţenilor. în Roma însăşi, peristilurile nu au încă dimensiuni impresionante. Casa patronilor, a oamenilor importanţi, domus, nu este numai o locuinţă privată, ci şi centrul de primire şi găz-l duire a clienţilor şi aliaţilor social-politici, amici. Ea începe să fie împodobită cu nişte coloane şi cu operele de artă ale proprietarului. în conacele de la ţară, uillae, porticurile-grădini sunt mult j mai ample. Se schiţează un anumit program decorativ, căruia i se imprimă o conotaţie filosofică, în vila sa de la Tusculum, Cicero va ridica un „gimnaziu", gymnasium, sortit exerciţiilor fizice; dar acest edificiu formează şi adăpost al discuţiilor filosofice, desfăşurate între prieteni. Cicero îl va „boteza" Academia. în vila de la Arpinum, Cicero va amenaja o grotă artificială, numită Amaltheum, ca să evoce nimfa sau capra ce, potrivit mitologiei, alăptase pe Zeus-Iupiter sugar. I La Roma, ca şi în alte oraşe, prosperă băile publice, termele, însă emerg şi somptuoase băi private. Romanii se spală frecvent: baia este unul din locurile lor privilegiate.

Materialele de construcţie sunt îndeobşte tot cărămida, piatra poroasă, adusă din carierele de calcar, lutul ars şi lemnul; cu toate acestea începe să se difuzeze utilizarea marmorei, îndrăgite de Sulla. Din ateliere specializate, parfumerii, bijuterii, provin vesela de lux, argintăria, pietrele preţioase, parfumurile acum larg difuzate în casele, la mesele şi în vestimentaţia celor opulenţi. Se răspândeşte ornamentaţia confecţionată din bronz sau din metale preţioase. Cicero va cumpăra o masă foarte elegantă cu un milion de sesterţi, adică reprezentând un sfert din valoarea totală a somptuoasei sale locuinţe de pe Palatin (Plin., 13, 29-30)¹⁶.

Avântul culturii şi al învăţământului ni se pare incontestabil. înfloreşte arhitectura, dar se dezvoltă şi artele plastice. Sculptura şi pictura, ilustrate adesea de artişti greco-orientali, cultivă portretul „realist", relativ exact, cum demonstrează imaginile şi busturile lui Sulla, Pompei şi Cicero. Pe lângă o artă a imitaţiei realităţii şi îndeosebi a modelelor greceşti, de inspiraţie clasicizantă şi aristocratică, se manifestă o orientare populară, „plebeiană", italică şi tradiţional expresionistă. Se strecoară privilegierea expresionismului şi a unor reprezentări simbolice, chiar '■ în arta oficială. Ne referim în special la altarul lui Domitius Ahenobarbus, datat cu aproximaţie în 100 î.C, pe care este figurat un sacrificiu. Proporţiile normale sunt modificate. Taurul dus la sacrificiu are o talie uriaşă în comparaţie cu personajele din jurul său. Concomitent, în pictura parietală, emerge o anumită tendinţă spre o graţie rafinată, „alexandrină". Prin 80 î.C, apare al doilea stil al picturii parietale romane. El traduce, de fapt, tendinţe exprimate anterior la Delos şi în Etruria. Se deschid pereţii despărţitori ai încăperilor, practic suprimaţi prin utilizarea perspectivelor în tehnica „trompe l'oeil". Ia astfel naştere o iluzie completă, întemeiată pe descoperirea perspectivei, mult mai devreme decât s-a crezut, şi pe figurarea unui univers mitologic graţios, focalizat pe o lume a visului, care va fi cultivată de poeţii neoterici, prezentaţi în capitolul subsecvent.

Criza Republicii Romane

159

Continuă să progreseze învăţământul roman, predat la nivel elementar de litterator, învăţător (el deprinde pe elevi mai ales să scrie, să citească şi să socotească), la nivel mediu de grammaticus (învaţă pe elevi arta gramaticii, adică a interpretării complexe, plurivalente a textelor literare; nu se limitează la explicaţiile lingvistice, ci recurge şi la discipline de cultură generală) şi cel superior, unde cursurile sunt organizate de un retor, rhetor, sau de un filosof, philosophus. Nu există deocamdată decât învăţământ privat, căci profesorii continuă să fie plătiţi de părinţi. Cursurile, îndeosebi în învăţământul elementar şi mediu, încep dimineaţa, la ivirea zorilor. Iarna, copilul merge la şcoală la lumina unui felinar, purtat de un pedagog, sclav al părinţilor. Educaţia fizică se desfăşoară la sfârşitul dimineţii. Acasă, copilul pregăteşte şi repetă lecţiile, sub îndrumarea pedagogului. Retorica este foarte importantă, căci datorită exerciţiilor impuse de profesorii lor, se formează oratori remarcabili, ce îşi vor desfăşura talentele în For, în viaţa politică şi în feluritele procese. Intre retori şi profesorii de filosofie emerg tensiuni destul de acute. Educaţia devine practic bilingvă, însuşirea culturii greceşti apărând ca indispensabilă. Adesea tinerii romani se deplasează în Grecia, unde, la Rhodos şi la Atena, studiază atât filosofia, cât şi arta elocinţei. Cum am mai arătat, emerg la Roma şcoli de retorică latină, temporar suprimate, ca ulterior să prospere. Genul rege al literaturii latine este cel oratoric. Se manifestă oratori şi avocaţi străluciţi, ca Marcus Antonius, Aurelius Cotta, Lucius Licinius Crassus, Hortensius. Pe prima scenă a elocinţei latine tinde să se impună stăruitor verbul avântat, talentul încă tânărului Cicero.

Foarte revelatoare pentru zămislirea retoricii latine ca disciplină specializată este „Retorica adresată lui Herennius", Rhetorica ad Herennium, scrisă aproximativ în 86-85 î.C, de un autor anonim, mai degrabă exponent al popularilor. Acest tratat-manual împleteşte mentalitatea şi experienţa oratorică romană cu erudiţia greacă. Anonimul cunoaşte solid retorii greci şi întocmai ca ei insistă asupra tehnicilor elocinţei, diviziunilor şi subdiviziunilor genurilor, speciilor, cazurilor particulare. îşi propune să furnizeze reguli pentru orice tip de subiect abordat de un orator. Prin toate acestea, cum se străduieşte să adapteze discursului mental roman parametrii retoricii greceşti, pentru selectarea argumentelor de tratat în cuvântări, uzitează exemple extrase din operele lui Ennius şi Plaut, ca modele ale figurilor de stil. Concomitent se dezvoltă filologia latină. Aelius Stilo studiază cu asiduitate comediile latine şi statorniceşte autenticitatea celor efectiv compuse de Plaut.

Acceptată greu la Roma, în secolul al II-lea î.C, se dezvoltă acum filosofia, după modelul şcolilor care propăşesc la Atena: stoicismul, predat în Porticul multicolor, platonismul transformat, evoluat, deprins în parcul lui Akâdemos, peripatetismul, de sorginte aristoteliciană, epicureismul, cândva propovăduit de Epicur în Grădina sa. Multă vreme, la Roma şi în Italia, corifeii şcolilor filosofice sunt greci. Am constatat că stoicismul beneficiază de eforturile urmaşului lui Panaetius, adică Posidonius, filosof şi istoric cu preocupări etnografice şi geografice. Platonismul se difuzează masiv sub egida şcolii Noii Academii, care privilegiază probabilismul, punerea la îndoială şi în controversă a unor puncte de vedere contrarii. Pe urmele lui Carneade, probabilismul este preconizat de gânditori ca Philon din Larissa şi Antiochos din Ascalon (exponent al unui academism foarte specific). Oricum, antidogmatismul Noii Academii, dialectica probabilistă şi pragmatică, antifilosofia astfel practicată seduc cu pregnanţă pe scriitorii latini. O asemenea metodologie convenea perfect spiritualităţii romane. Totuşi se află în
-

plină expansiune şi epicureismul, atractiv pentru tinerii romani nonconformişti, tot mai numeroşi şi mai detaşaţi de vechiul mos maiorum. Se dezvoltă în special un epicureism campanian, înfloritor în Italia meridională, unde este practicat de un distins poet, estetician şi filosof, ca Philodem din Gadara, în aşteptarea expansiunii unui epicureism senatorial. Lucretiu va fi un fervent adept al epicureismului. De asemenea, se difuzează pitagorismul.

Scepticismul religios, chiar agnosticismul înregistrează adepţi printre aristocraţii şi intelectualii Romei. Totuşi impactul său se vădeşte a fi foarte limitat. Am consemnat cazul lui Sulla. Masa populaţiei rămâne fidelă religiei tradiţionale, inclusiv şi mai cu seamă cea domestică şi „populară", în rândurile plebei încep să câştige teren culte religioase importate şi diferite superstiţii. Mulţi inşi, oameni politici de prim plan, însă şi simpli plebei, cred ferm în „Soartă", Fortuna, închipuită ca divinitate specifică ori ca o calitate a altei zeităţi (Cic, Pomp., 47). Ea favorizează anumiţi muritori şi asigură victoria unor generali, înzestraţi cu însuşiri estimate de ei drept supranaturale. Amalgamul cu superstiţiile este evident. Marius, care nu era „un monument de cultură", este însoţit de o profetâ, consultată de el cu ostentaţie. Sertorius pretindea că este călăuzit de o căprioară divină. Incendierea Capitoliului, în 83 î.C, a slujit ca armă de propagandă pentru marianişti şi pentru vrăjmaşii lor. Emerg la Roma familiile „troiene", adică acelea care afirmă că descind din însoţitorii legendarului Enea. La începutul secolului I î.C, ginta Iuliilor susţine cu tărie că se trage din Ascaniu-Iulus, fiul lui Enea şi deci nepotul zeiţei Venus „născătoarea", Genitrix. Se exprimă, în diverse medii nobiliare, ca şi populare, credinţa în destinul milenar al Romei, menită să domine universul. Pompei alege şi el ca protectoare pe Venus, definită ca „Victorioasa", Victrix. Este desigur moda genealogiilor divine.

Literatura latină atinge o maturizare strălucită. Se remarcă nu numai avântul poeziei, ci şi o aproape bruscă dezvoltare a prozei. Sisenna şi alţi scriitori pregătesc abandonarea expresiei stângace, rudimentare, şi o adevărată explozie a unei proze de o calitate deosebită, atent şi talentat şlefuită. Cicero începe să-şi scrie şi să-şi publice cuvântările. Dar vom reveni asupra acestui vârf dobândit de proza latină în capitolul următor¹⁷.

Criza Republicii Romane

Note

Pentru această criză, vezi sir Ronald SYME, La revolution romaine, trad. fr. de R. Stuveras, Paris, 1967, pp. 16; 22; 31; 47; CI. Nicolet, Le metier de citoyen, pp. 25-99; id., Les structures, pp. 415-416; id., Rendre ă Cisar. Economie et societe dans la Rome antique, Paris, 1988, pp. 27l-275; M. Le Glay, op. cit., pp. 100-244; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 88-l19; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 105-l08; 22l-223 (dar, fără îndoială, numeroase alte cărţi şi articole).

²Pentru dezvoltarea economică în anii 133-43 î.C, vezi CI. Nicolet, Rendre ă Cesar, pp. 46-l03. M. Le Glay, op. cit., pp. 122-l23, observă că populaţiile din Italia centrală se grupează în pagi, care cuprindeau două sau trei aşezări, numite uici, în câmpie, oppida sau castella, pe înălţimi. Câteodată sunt calificate ca praefecturae ori conciliabula. în aceste aşezări, emerg şi se multiplică înfloritoare târguri rurale, unde ţăranii află produse de artizanat. Se poate

remarca o specializare a mărfurilor industriale în asemenea centre comercial-agricole. Ele vor contribui la un proces de municipalizare şi urbanizare, desfăşurat în aceste locuri în secolele al II-lea şi I î.C. Iese în evidenţă o creştere a consumului, a nevoilor de produse din import.

³ în privinţa vieţii şi acţiunii lui Tiberius Gracchus. a reformelor sale, a lui Scipio Aemilianus şi a problemelor economice şi socio-politice ale epocii, a se vedea G. Bloch, op. cit., pp. 20l-213; Jerome Carcopino, La Republique romaine de 133 â 44 av. J.C., I. Des Gracques ă Sylla, Paris, 1935, pp. 180-203; CI. Nicolet, Les Graccques. Crise agraire et revolution ă Rome, Paris, 1967',passim; M. Le Glay, op. cit., pp. 118-l30; 185-l95; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 89-91.

⁴ Relativ la Gaius Gracchus şi la consecinţele mişcării dirijate de el, vezi G. Bloch, op. cit., pp. 23l-247; Jerome Carcopino, Autour des Graccques, Paris. 1928, passim; Lily Ross-Taylor, La politique et lespartis ă Rome au temps de Cesar, trad. fr.. Paris, 1977, pp. 35-73; M. Le Glay, op. cit., pp. 195-200; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 90-91: E. Cizek, Mentalităţi, pp.105-l08; 118-l21.

⁵ Pentru sclavi, statutul şi insurecţiile lor, pentru Pergam şi heliopolitani, vezi V. Chapot, La province romaine proconsulaire d' Asie, Paris, 1904, passim; Louis Robert, Villes d'Asie Mineure, Paris, 1962, pp. 252-272; P. Brunt, Italian Manpower. 225 B.C.-A.D. 14, Oxford, 1971, pp. 12l-l30 (care însă exagerează proporţiile sclavajului în Italia); J.-C. Dumont, Servus. Rome et l'esclavage sous la Republique, Roma-Paris, 1987, pp. 4l-82; 127; 779; M. Le Glay, op. cit., pp. 98-l00; 13l-l39; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 98. Referitor la „ordine", ordines, menţionate la începutul subcapitolului următor, vezi Claude Nicolet, „Les ordres romains: defi-nition, recrutement et fonctionnement", Des ordres â Rome, lucrare de echipă coordonată de CI. Nicolet, Paris, 1984, pp. 7-21.

⁶ Privitor la categoriile sociale de oameni liberi, la stările societăţii, la provincii etc, a se vedea Jean Gage, „Les clienteles triomphales de la Republique romaine", Revue Historique, 1957, pp. l-31; Claude Nicolet, L'ordre equestre â V epoque republicaine (312-43 av. J.-C). I. Definitions juridiques et structures sociales; II. Prosopographie des chevaliers romains, Paris, 1966-l974, passim; id., „Les classes dirigeantes sous la Republique: ordre senatorial et ordre equestre", Annales. Economies, Societes, Civilisations, 4, 1977, pp. 726-755; M. Le Glay, op. cit., pp. 139-l56; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 98-99; 101.

⁷ Pentru cucerirea şi anexarea Galliei narboneze, vezi M. Le Glay, op. cit., p. 100; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 95-96, dar şi Daniele şi Yves Roman, Histoire de la Gaule (Vl-e siecle av. J.-C. - I-er siecle J.-C). Une confrontation culturelle, Paris, 1997, pp. 376-399.

⁸ Textul latin sună în felul următor: ipse interea milites scribere, non more maiorum neque ex classibus, sed uti cuiusque lubido erat, capite censos plerosque. Idfactum alii inopia hono-rum, alii per ambitionem consulis memorabant, quod ab eo genere celebratus auctusque erat, et homini potentiam quaerenti egentissimus quisque opportunissimus, cui neque sua cară, quippe quae mdla sunt, et omnia cum pretio honesta uidentur. Pentru această reformă, vezi E. Gabba, Esercito e societă nella tarda Repubblica romana, Firenze, 1973, passim; M. Le Glay, op. cit., pp. 226-230; dar şi J. Harmand, L' armie et le soldat ă Rome de 107 ă 50 avânt noire ere, Paris, 1967, passim.

⁹ Cu ocazia acestor alegeri, coaliţia antiradicală, la care aderaseră şi cavalerii, a prezentat drept candidaţi la consulat pe oratorul Marcus Antonius, optimat moderat, şi pe Gaius Memmius,

162