Istoria Romei

După Sulla

Reformele şi dictatura lui Sulla nu au pus deloc capăt intrigilor politice urzite la Roma, rivalităţilor între facţiuni, clanuri şi persoane, manevrelor viclene, destabilizatoare, ambiţiilor excesive. Instituţiile Republicii erau caduce. Reformele corneliene au fost supuse eroziunii progresive, fragmentării, anihilării. De altfel, înfrângerea popularilor nu fusese totală. Chiar secondanţii lui Sulla au înţeles oportunitatea modificării structurilor oligarhice şi a unei alte renovări a statului. Se înălţa tot mai sus steaua tânărului Pompei. După opinia lui Jerome Carcopino, acţiunea lui Pompei va dezarticula substanţial echilibrul republican al competenţelor organelor statului, va genera destructurarea executivului, funcţiei armatei Cetăţii, organizării sociale. Pompei va fi un strălucit comandant militar, însăujgiilâfejgmcie stat. Cum reliefează Marcel Le Glay, el nu dispunea decât de ambiaurfHtWficdeW, fără a-i avea calităţile indispensabile.

f «urm

152

Eugen Cizek
Fusese stimulat de onorurile decernate de către Sulla. Se raliase acestuia întrucât marianiş suscitaseră ori toleraseră acuzaţii de malversaţii aduse tatălui său Gnaeus Pompeius Strabo. P,e de altă parte, Pompei a avut totdeauna temperamentul unui aristocrat mândru, arogant, om; ordinii şi al disciplinei. Fapt care nu l-a împiedicat să penduleze, toată viaţa, între orient politice cele mai diverse, contrastante.

Frământările au început încă din timpul vieţii lui Sulla. La alegerile din 79 î.C, pentrui anul 78, desfăşurate înainte de moartea lui Sulla, au fost aleşi consuli Quintus Lutatius Catulus şi Marcus Aemilius Lepidus, tatăl viitorului triumvir. Acesta din urmă era lirb adversar al „cornelienilor" lui Sulla. Tânărul Pompei l-a sprijinit, spre deziluzia lui; Sulla, care, într-o convorbire, l-a mustrat. într-adevăr Lepidus şi-a început mandatul'¹ printr-o cuvântare virulentă, în care reclama abolirea reformelor oligarhice ale lui Sulla. Era prea devreme pentru aceasta. Lepidus a propus o nouă lege frumentară, rechemarea ' exilaţilor şi restituirea proprietăţilor, confiscate de Sulla, italicilor. Lepidus a intrat într-o violentă dispută cu Lutatius Catulus, încât, din nou, s-a profilat spectrul războiului civii. Ulterior, înainte de încheirea misiunii sale de consul şi sub pretextul deplasării în provincia repartizată lui ca promagistrat, s-a oprit în Etruria şi a răsculat populaţia împotriva veteranilor lui Sulla, instalaţi aici. A recrutat o armată şi a înaintat până la porţile Romei. Pompei a ocupat Gallia cisalpină şi l-a atacat din nord, pe când Catulus; ieşit din Roma, i-a zdrobit forţele militare. Lepidus a fugit în Sardinia, unde a murit la, sfârşitul anului 77 î.C. Patres, „părinţii", adică senatorii, îl declaraseră „vrăjmaş public" hostis publicus, încă de când provocase sediţiunea din Etruria. Perperna, „locotenentul" lui Lepidus, s-a refugiat în Hispania, la Sertorius, împreună cu restul trupelor răsculate.' La Roma, minţile oamenilor politici reintraseră în efervescenţă, în timp ce Pompei îşi continua ascensiunea¹².

în orice caz începe să se contureze o coaliţie a nemulţumiţilor: italici, cavaleri, ple-l bei săraci, proscrişi, fii de proscrişi. Senatul însuşi era divizat. O fracţiune aspira la con- j servarea totală sau aproape totală a reformelor „corneliene" (ale lui Sulla). Din ea făceau parte oameni ca Lutatius Catulus, Marcus Philippus, care, după felurite pali- 8 nodii, devenise la bătrâneţe campion al conservatorilor optimaţi etc. Un alt segment încorpora supravieţuitorii ori moştenitorii ideilor lui Livius Drusus. Conduşi de cei trei ,. fraţi Aurelii Cottae (cel mai vârstnic, Gaius, figurase printre prietenii lui Drusus). I Adepţii acestui grup preconizau temporizarea, concilierea, reforme moderate. Desigur, exista şi un grup favorabil popularilor. Oricum anul 77 î.C. a început fără consuli în funcţiune. Patres au adoptat un senatusconsult ultim şi au încredinţat un comandament 4, extraordinar, un „imperium" proconsular „nedefinit şi superior", imperium infinitum ma-ius, lui Pompei, împotriva lui Sertorius. Pompei a putut astfel să preia tutelarea 1 Republicii şi Romei, pe care o ratase Scipio Aemilianus, dar o exercitase cândva Marius..

Quintus Sertorius, născut în 123 î.C, într-o familie de rang ecvestru, după ce se distinsese în războaiele împotriva cimbrilor şi teutonilor şi în Hispania ca tribun militar, participase la războiul I purtat împotriva socii-lor şi se raliase marianiştilor în 87 î.C. Desemnat pretor în 83 î.C, se insta- I lase arunci în Hispania citerior. în 81 î.C, fusese alungat din Hispania de către proconsulul „cor- g nelian" Gaius Annius. Se refugiase în Mauretania. în 80 î.C, dăduse curs chemării adresate lui I de triburile lusitane, răsculate împotriva lui Sulla şi Romei însăşi. Sertorius a înfrânt, în bătălii J sângeroase, propretorii „cornelieni" Gaius Aurelius Cotta, pe mare, şi Lucius Fufidius, pe uscat. 1

Criza Republicii Romane

153

Obţine sprijinul imigranţilor italici şi se străduieşte să pună stăpânire pe întreaga Hispanie. General talentat şi om politic abil, învinge pe guvernatorii Hispaniei ulterior, Quintus Caecilius Metellus şi Marcus Domitius Calvinus. Sertorius iniţiază tratative cu Mitridate. Pompei soseşte în Hispania -j la început, este de asemenea biruit de Sertorius la Lauro (azi Suero). Ulterior, Pompei şi Metellus îl constrâng pe Sertorius la operaţii defensive. Forţele lor operează o joncţiune benefică, încât, în 72 î.C, Sertorius este asasinat de Perperna, fostul „locotenent" al lui Lepidus, devenit acum secondantul său. în 71 î.C, focarul rebeliunii hispanice este definitiv stins de Pompei. Ce urmărise de fapt Sertorius? Pe care Salustiu îl va glorifica, pe când Titus Livius îl va reproba. Opiniile cercetătorilor moderni diverg. Năzuia Sertorius să creeze în Hispania, tărâm bogat în atâtea resurse, o bază în vederea recuceririi puterii la Roma de către reziduurile marianiste? Dorea el să făurească, în Hispania, un stat marianist independent, desigur latinofon? Voia el să aplice aici modelul statelor independente, anterior formate de aliaţii Romei în Italia însăşi? Se înscria acţiunea sa, cum opinează E. Gabba, în continuarea şi concluzia războiului purtat cu socii! în orice caz aventura lui Sertorius configurează o nouă fisurare a edificiului instituţional, creat de reformele „corneliene".

La Roma, mecanismele instituţionale tradiţionale funcţionează, deşi continuă să întâmpine dificultăţi. Senatul trebuie să „închidă ochii" asupra noilor urzeli ale lui Mitridate şi expansiunii pirateriei în Mediterana, să permită cavalerilor oameni de afaceri reluarea arendării generale a redevenţelor Siciliei, mai ales să îngăduie tribunilor plebei să realizeze o carieră publică senatorială, după încheierea mandatului lor, în pofida reglementărilor statuate de către Sulla. în 75 î.C, sub presiunea cuvântărilor înflăcărate rostite de tribunul plebei Opimius, consulul Gaius Aurelius Cotta redă titularilor tribunatului accesul la magistraturile superioare ale poporului roman. în 74, tribunul Quinctius Cethegus ridică din nou problema tribunalelor, iar, în anul subsecvent, tribunul Licinius Macer, orator foarte elocvent, blamează nobilitas şi recomandă plebeilor să nu se mai înroleze în armată. Senatul îşi amenajează un calm relativ, afirmând că va lua hotărâri relevante după întoarcerea lui Pompei din Hispania. Oricum „constituţia" lui Sulla dispărea bucată după bucată. Se profită de acest calm relativ şi de succesele militare din Hispania şi din Tracia, ca să se promoveze măsuri hotărâte în materie de politică externă. Se încredinţează lui Marcus Antonius un comandament extraordinar în lupta începută contra piraţilor; se organizează în sfârşit, ca provincie, Cyrenaica şi este anexată Bithynia, al cărui rege murise. Acest ultim act declanşează cel din urmă război purtat împotriva lui Mitridate Eupator. Trezoreria publică este goală în momentul când izbucneşte o amplă răscoală a sclavilor¹³.