Istoria Romei

Revolta sclavilor §i Spartacus

Am constatat mai sus proliferarea masivă a sclavilor, mai cu seamă în sudul Italiei. Am semnalat că nu se înmulţiseră doar turmele de muncitori agricoli de condiţie servilă, ci şi sclavii intelectuali, sclavii gladiatori sau luptători în armate private, eventual gărzi de corp. Prin urmare, sclavi militarizaţi, dibaci în mânuirea armelor. Acest fapt a generat un focar de incendiu, care mocnea de câteva decenii într-o Italie supusă conflictelor militare diverse şi constrângerilor economice pricinuite de ele.

154

Eugen Cizek

Criza Republicii Romane

155

în aceste condiţii se declanşează marea răzvrătire a sclavilor conduşi de Spartacus.¹. Acesta era un sclav trac, gladiator în şcoala de luptători servili a lui Gnaeus Lentulus din Capua. Nu trebuie crezut că Spartacus era o brută obtuză. Fie avea o anumit; pregătire intelectuală, fie dispunea de sfetnici sclavi cultivaţi. Era în orice caz inteligent şi curajos. Sub comanda lui, 74 de sclavi gladiatori, celţi şi traci, evadează din şcoala de la Capua. Ei organizează pe muntele Vesuviu şi în anul 73 î.C. o adevărată citadelă fortificată, după toate normele tacticii militare antice. Li se raliază şi alţi sclavi. Coboa de pe munte şi iau cu asalt tabăra pretorului sau propretorului Gaius Claudius Glaber. Ei pradă totul în jurul lor (Oros., Hist., 5, 24). Biruie şi trupele pretorului Publiu Varinius. Curând rebelii adună o armată, destul de bine organizată, care cuprinde 60.000 de sclavi. Alarma a fost puternică la Roma, unde ia naştere o psihoză, o teroare provocată de teama generalizării insurecţiei, care ar fi putut cuprinde şi Cetatea însăşi.

în 72 î.C, sclavii lui Spartacus străbat munţii din Italia meridională şi pornesc spre' nord. înving armata comandată de cei doi consuli în funcţiune, Gnaeus Cornelius Lentulus (proprietarul şcolii de la Capua) şi Publius Gellius Poplicolla. O ramură dizidentă a rebelilor, condusă de celtul Krixus, este totuşi învinsă. Sclavii rebeli ai lui Spartacus ajung în nord, în Gallia cisalpină, şi înfrâng la Mutina alte trupe romane,' comandate de proconsulul Gaius Cassius Longinus. Ţelul lor fusese ieşirea din Italia. Ceea ce demonstrează că această rebeliune nu are doar un caracter social, excesiv sc'os« în relief de cercetătorii marxişti, ci si unul antiroman şi antiitalic, etnic, naţional.. Probabil Spartacus şi trabanţii săi aspirau să făurească un nou stat antiroman în exte- riorul Italiei. Nu se ştie de ce au renunţat la acest plan şi s-au întors în sud, în Lucania, unde au bătut o altă armată consulară. Doreau să-şi întemeieze statul pe solul italic? Sau, năzuiau să prade din nou bogăţiile Italiei şi să strângă în jurul lor noi trupe de sclavi?

în ultimă instanţă, reprimarea insurecţiei servile a fost încredinţată fostului pretor, Marcus Licinius Crassus. Acest vlăstar al unei vechi şi ilustre familii plebeiene era un_: senator foarte bogat şi un performant orator. Fusese unul dintre secondanţii lui Sulla,_: dar adoptase puncte de vedere reformiste şi aderase la facţiunea popularilor reconstitu-,: ită. Crassus a reunit zece legiuni, a restabilit disciplina militară şi i-a blocat pe rebeli într-o peninsulă, de unde ei au ieşit cu greutate din încercuire. Eşuează tentativa lui^: Spartacus de a trece în Sicilia. Sprijinit şi de trupe proaspete, sosite din Macedonia, Crassus a zdrobit armata servilă, în 71 î.C, pe râul Silarius. Şase mii de sclavi revoltaţi au fost crucificaţi pe uia Appia, între Roma şi Capua. Spartacus căzuse în luptă. în acest mod a fost zdrobită cea mai amplă răscoală servilă antiromahă din antichitate. Preţ de multe secole, amintirea ei îi va obseda pe romani. întorcându-se din Hispania, unde îşi procurase o solidă clientelă, Pompei a nimicit în Etruria o bandă de sclavi, care reunea rămăşiţele armatei lui Spartacus ori grupuri de sclavi răzvrătiţi, sub impulsul mişcării servile din sud. încât Pompei a putut să-şi aroge şi victoria finală repurtată asupra scla-,; vilor rebeli. Răscoala durase mai mult de doi ani: 73-71 Î.C.

Pompei şi Crassus beneficiau amândoi de o glorie indiscutabilă şi de resurse abundente. Pompei lichidase mişcarea lui Sertorius, iar Crassus îl înfrânsese pe Spartacus. Li se deschidea astfel perspectiva unei strălucite cariere politice de altă factură decât cea. tradiţională.

* Consulatul lui Pompei şi al lui Crassus

Vectorii mişcării „de reformare a reformei", adică a celei a lui Sulla, au fost tocmai Pompei şi Crassus. în vara anului 71 î.C, cu sprijinul activ al tribunilor plebei, sunt aleşi consuli, pentru anul 70 î.C, Marcus Licinius Crassus şi Gnaeus Pompeius Strabo. Acestuia din urmă soldaţii îi conferiseră, încă din 80 î.C, cognomen-ul de „cel Mare", Magnus. însăşi alegerea lor era o lovitură puternică administrată reformelor lui Sulla. Căci era ilegală. Crassus fusese recent pretor şi nu trecuse intervalul stipulat de reformele „corneliene" între două magistraturi. Iar Pompei nu parcursese cariera demnităţilor, cursus honorum, înainte de a candida la consulat. Dar senatul nici măcar n-a murmurat. Fidelul său general Lucullus lupta în Orient, iar Marcus Antonius suferise o grea înfrângere în Creta. Mulţi senatori înţelegeau că reformele „corneliene" erau desuete.

Intraţi în funcţiune, consulii au eliminat treptat două compozante esenţiale ale reformelor lui Sulla. Mai întâi ei au promovat restabilirea completă a competenţelor şi drepturilor tribunilor plebei. Aceştia îşi regăseau prerogativele tradiţionale şi redeve-neau magistraţi ai poporului roman. în sfârşit, a fost schimbată alcătuirea juriilor tribunalelor permanente. A contribuit la aceasta şi procesul intentat de sicilieni fostului lor guvernator şi propretor, Verres, corupt, abuziv, crud. Pledoaria susţinută cu strălucire de tânărul avocat şi om politic Marius Tullius Cicero, dovezile aduse de el au avut efect devastator. Chiar în timpul procesului, Verres s-a recunoscut învins şi s-a autoexilat. Tribunalul senatorial a trebuit să-l condamne. Dar acest proces a dezvăluit cât de coruptă şi de ineficientă se învedera gestionarea senatorială a provinciilor. Luxul strident şi datoriile contractate grevau „clasa politică" romană. Exista un clivaj manifest între resursele Imperiului şi cheltuielile statului. Resursele Imperiului erau imense, însă nu ajungeau în visteria statului. Ceea ce noi definim acum ca evaziune fiscală, economie subterană, bântuia şi atunci la Roma şi în imperiul Republicii. Compoziţia juriilor a fost modificată, după procesul lui Verres: numai o treime din membrii lor vor fi senatori. O altă treime se va recruta printre cavaleri şi ultima treime printre tribunii trezoreriei, categorie de cetăţeni slab cunoscută, dar alcătuită foarte probabil din cetăţeni bogaţi, legaţi, prin interesele lor, de oamenii de afaceri. Senatorii deveneau minoritari în tribunalele permanente. Pe de altă parte, consulii au preconizat şi realizat restaurarea censurii. Censorii aleşi în 70 î.C, Lucius Gellius şi Gnaeus Cornelius Lentulus, procedează la epurarea senatului, din care exclud 64 de senatori, introduşi de Sulla, şi mai ales încheie procesul înregistrării noilor cetăţeni, proveniţi dintre italici. Ne-âm referit mai sus, în alt subcapitol, la această măsură şi la faptul că s-au recenzat atunci peste 900.000 de cetăţeni. Mulţi dintre aceşti cetăţeni italici erau clienţi sau suporteri ai consulilor, în special ai lui Pompei. Ce mai rămânea din reformele lui Sulla şi din preeminenţa ostentativă a oligarhiei senatoriale?

Senatul rezulta diminuat, în vreme ce ordinul ecvestru (şi" mediile de afaceri) îşi potenţau influenţa politică. Cavalerii fuseseră obligaţi să încheie o alianţă temporară cu populares, în plină revivificare. De aceea s-a afirmat că trăsătura cea mai pregnantă a vieţii politice, preconizate în 70 î.C, o reprezintă situarea în primul plana cavalerilor şi oamenilor de afaceri. Fără îndoială, s-au recunoscut atunci însemnătatea burgheziei italice, contrapusă incapacităţii senatului de a gestiona finanţele publice şi, în general,

156