Istoria Romei

Eugen Cizek

hibele a ceea ce s-ar defini drept „constituţia" Republicii, incongruentă alcătuirii imperiale a statului roman. în aparenţă prăbuşirea noii „constituţii", promovate de către Cornelius Sulla, restabilea instituţiile tradiţionale. în realitate, rolul armatei câştiga îq( pregnanţă. Sulla nu reuşise să îndepărteze din viaţa politică oamenii de condiţie modestă şi să restaureze mecanismele unei maşinării senatoriale devenite incapabilă să guverneze singură. i

Sub vălul înşelător al restaurării vechilor instituţii ale Republicii oligarhice, se;

B zămisleau premisele puterii personale şi ale ignorării vechilor reguli ale Cetăţii. îndeo-

sebi se deschidea calea a ceea ce Marcel Le Glay a sugerat ca dominaţia lui Pompei. Iată pentru ce sir Ronald Syme afirma că decadenţa Republicii prescria ca ineluctabil impactul unui imperator unic, care era Pompei¹⁴. Iluziile unor republicani convinşi, precum Cicero, aspiranţi la restaurarea completă a Republicii, s-au dovedit vane.

5,

Mentalităţi, viaţa cotidiană şi privată

Destabilizarea vechiului climat mental, criza de identitate, ivite încă de la începutul secolului al II-lea î.C, se adâncesc în chip evident. Valorile tradiţionale sunt puse în discuţie în toate domeniile vieţii spirituale, ca şi în existenţa cotidiană, în modul de trai privat al romanilor. Elenismul, cultul artei şi culturii elene sunt în pregnantă expansiune. Dacă Marius este aplaudat de plebe când afirmă că nu vorbeşte limba greacă, Cicero, Caesar şi alţii etalează o formaţie şi o cultură greacă notabile. începe să fie condamnată cu asprime nu numai distrugerea, ci şi jefuirea şi aproprierea bunurilor cultural-spiri-tuale greceşti. Se consideră chiar că toţi cetăţenii trebuie să beneficieze de comorile artei şi culturii elene. Când, în 66 î.C, Lucullus se întoarce din Orient şi se retrage din viaţa publică, îşi pune biblioteca la dispoziţia tuturor (Plut., Luc, 42, 1). Iar Cicero va reproba acumularea de capodopere în colecţiile private (Tuse, 5, 102). Numeroase bogăţii exorbitante se acumulează în proprietatea unor senatori şi cavaleri. Chiar vestimentaţia evoluează. Dacă primii romani purtaseră tunici, confecţionate dintr-o lână destul de grosolană, acum se impune moda tunicilor şi togelor din in, importat din Egipt. Curând se va uzita mătasea importată din Extremul Orient. Lucullus va poseda două sute de mantii confecţionate din purpură. Nimeni sau aproape nimeni nu mai condamnă existenţa confortabilă şi chiar luxul ostentativ. Cato cel Bătrân nu mai are practic urmaşi.

Numai nevoiaşii mai recurg la bucătăria simplă, frugală, a romanilor de altădată. Bucătari specializaţi pregătesc, în locuinţele celor opulenţi, bucate în care se folosesc păuni şi bibilici, aduşi din Africa, şi fazani, importaţi din Colchida. Meseria acestor bucătari devine o artă. Ei sunt scump cumpăraţi sau plătiţi. Lucullus va achita 40.000 de sesterţi bucătarilor săi pentru un ospăţ. Se răspândeşte masiv moda banchetelor prelungite preţ de multe ore: se consumă, cu acest prilej, feluri de mâncare rafinate şi se beau, în mare cantitate, vinuri rare. Abundă artiştii şi scriitorii veniţi la Roma din lumea elenistică. Se dezvoltă homosexualitatea. La Roma, ca şi ulterior în imperiul otoman, ea este importată din Grecia. Titus Livius va afirma că luxul ar fi fost adus în Italia de militarii care luptaseră în Orient. Ei ar fi introdus paturile de masă cu picioare de bronz, covoarele preţioase, cuverturile şi stofele rafinate. Astfel ar fi apărut la Roma cântăreţele de citară, dansatoarele, histrionii, care înveseleau banchetele somptuoase (Liv., 39, 6, 7-8). Iar Salustiu afirmase că Sulla, ca să-şi asigure fidelitatea armatei sale, o

Criza Republicii Romane

157

deprinsese, împotriva tradiţionalului mos maiorum, cu luxul, cu felul de viaţă luxos, luxuriose, şi cu indisciplina. Astfel se învăţaseră romanii să iubească voluptatea, iar soldaţii lor să preţuiască sexualitatea, alcoolul, statuile, picturile, vasele cizelate (Sall., C 11. 56)- Posidonius din Apameea, urmaşul lui Panaetius la conducerea şcolii stoice, afirmă, la sfârşitul secolului al II-lea î.C, că tocmai cucerirea Cartaginei va precipita un declin moral-politic al Romei. Această idee va fi reluată de scriitori latini (Sall, C, 10, 1; ., 41, 2) şi greci, ca Diodor din Sicilia şi Plutarh. Totodată tind să se inverseze ritmurile sociologice. Dacă, la începuturile Republicii, erau frecvente deplasările sătenilor spre oraş, în vederea participării la procese şi la târgurile de mărfuri alimentare, acum cetăţenii opulenţi, posesori ai unor moşii în Italia, evadează periodic din viaţa trepidantă a Romei ca să se destindă în vile-conace elegante, reşedinţe secundare, concepute pe baza normelor arhitecturii elenistice. îşi face astfel apariţia vilegiatura focalizată pe valori aristocratice, precum „farmecul" (geografiei şi al vieţii cotidiene), amoenitas, şi „eleganţa" ori „rafinamentul", elegantia. Această vilegiatură se realiza în vile din apropierea Romei, dar şi în Sabinia, în Campania (unde aerul era salubru şi existau ape termale). Anumite vile se ridică pe ţărmul mării şi sunt înzestrate cu porturi private. Asemenea conace devin simboluri ale reuşitei sociale¹⁵.

Luxul, magnificenţa, omarea spectaculoasă continuă totuşi să se orienteze mai ales spre edificiile publice şi temple. însă, chiar la Roma, locuinţele opulenţilor, sub aparenţe modeste în exterior, tind să se dezvolte sub semnul eleganţei şi al rafinamentului. Lucullus se va lăuda că a străpuns un munte pentru a aduce apa de mare în bazinele unde creştea peşti vii. Programul de viaţă al cetăţenilor, îndeosebi al celor bogaţi, însă şi al şomerilor şi al multor nevoiaşi, se relaxează. Ei petrec mult timp în plimbări, discuţii îndelungate, în rătăciri prin For şi pe străzile oraşelor. Desigur, mulţi alţii trudesc din greu. Se înmulţesc spaţiile comerciale, atelierele, micile fabrici, pieţele alimentare. Cum a reieşit din alte subcapitole, romanii se pasionează de procesele desfăşurate în tribunale, ca şi de viaţa politică intensă. Am consemnat că adesea străzile Romei şi ale oraşelor Italiei şi provinciilor sunt scăldate în sânge; se recurge lesne la arme, nu numai de către soldaţi, ci şi de civili. Creşte numărul spadasinilor şi ucigaşilor plătiţi.