romaines, lucrare de echipă, Paris, 1977, p. 50; M. Le Glay, op. cit., pp. 166-l68; J.-M. Andre, op- cit., pp. 22-37; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 136-l37. Cu privire la grădinile romane, vezi Pierre Grimal, Les jardins romains, ed. nouă, Paris, 1969, pp. 2l-l34; 199-335.
17 Referitor la dezvoltarea educaţiei, literaturii, filosofiei etc, vezi Henri-Irenee Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, trad. românească de Stella Petecel, I, pp. 237; 306-338; II, pp. 9-53; 62-97; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 115-l16; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 137-l41; F. Cupaiuolo, op. cit., pp. 64-98; P. Grimal, Literatura latină, pp. 110-l52.
164
Eugen Cizek
VIL
S,
Sfârşitul crizei republicii romahe
(69 - 27 î.C)
După consulatul din 70 î.C.
Câţiva ani după consulatul lui Pompei şi Crassus, exercitat în 70 î.C, a domnit la Roma un calm de suprafaţă. în aparenţă, instituţiile Republicii, debarasate de cele mai stridente dimensiuni ale reformelor oligarhice ale lui Sulla, funcţionează normal. în profunzime, o contrastructură, în curs de dezvoltare, rodea, devora, bazele vechii alcătuiri, întemeiate pe structura mentală a „Cetăţii", ciuitas (dislocată de imperiul teritorial al Republicii şi de proliferarea numărului de cetăţeni) şi pe structura politică a „statului liber", libera res publica. Rolul senatului scădea, în favoarea unor populares, susţinuţi de noii cetăţeni şi de cavaleri. Aceştia din urmă sperau să profite copios de pe urma reformei judiciare „anticorneliene" şi de sprijinul consulilor în funcţiune, ca să dobândească noi câştiguri fabuloase în „imperiu". Ei militau pentru o intensificare a expansiunii teritoriale romane, pentru noi cuceriri, fructuoase pentru ei. Existau, fireşte, nemulţumiţi, în rândurile plebei sărace din Roma, însă şi în cele ale ambiţioşilor din toate categoriile sociale, mistuiţi de puternice veleităţi, de individualism potenţat, de complexul lui Iuda. Pe de altă parte, sub aparenţa funcţionării perfecte a instituţiilor, propăşea „dominaţia" lui Pompei, influenţa reală pe care acesta o exercita. Totodată, o altă măsură legislativă a lui Sulla cade în desuetudine: consulii nu rămân cantonaţi în Roma. Senatul este obligat să le permită asumarea comandamentelor militare şi dirijarea de expediţii militare pe diverse meleaguri.
în 67 î.C, la propunerea tribunului plebei, Aulus Gabinius, exponent activ al popularilor, propunere susţinută de cavaleri, de noile forţe politice, i se conferă lui Pompei un comandament militar insolit, cu totul ieşit din comun. Senatul a început prin a se împotrivi, dar, în ultimă instanţă, a fost constrâns să accepte legislaţia gabiniană. Ţinta mărturisită este combaterea piraţilor. Aceştia brăzdează Mediterana, stânjenesc comerţul maritim. îl învinseseră, cum am remarcat în capitolul precedent, pe Marcus Antonius, fie din cauza incapacităţii lui militare, fie deoarece nu se concertase cu guvernatorii de provincie. Piraţii ajunseseră să ameninţe porturile Italiei, Neapolis şi Ostia însăşi. Eşuaseră şi eforturile militare ale consulilor trimişi de senat împotriva lor, în fruntea unor corpuri expediţionare. Piraţii începuseră să aibă reprezentanţi aproape oficiali — feluriţi comercianţi şi meşteşugari — în porturile Italiei. Măsura legislativă a lui Gabinius îi conferă lui Pompei un imperium militar, pe trei ani, asupra tuturor mărilor şi asupra litoralului lor, până la 70 de km spre interior, de la strâmtorile Mării Negre până la coloanele lui Hercule, adică Gibraltarul actual. Dispune de o armată formată din 20 de legiuni, de o flotă alcătuită din 500 de corăbii şi de dreptul de a-şi desemna, fără nici un control exterior, cei 20 de „legaţi", legaţi, „locotenenţi" ai săi. De fapt Pompei este convertit în imperator unic al
Sfârşitul Crizei Republicii Romane
165
statului roman, „şef al tuturor provinciilor. Pompei lansează împotriva piraţilor o campanie militară fulger: în trei luni, din martie până în mai 67 î.C, el lichidează pirateria în Mediterana orientală. Capturează 846 de nave, ocupă 120 de aşezări locuite, ucide 10.000 de piraţi şi face prizonieri încă 20.000 (Plin., 7, 93-98; App., Mithr., 96; Plut, Pomp., 28, 2). Pompei avusese posibilitatea să recruteze vase de luptă, marinari şi soldaţi, să perceapă impozite, să retragă din trezoreria statului sumele considerate de el ca necesare. Gloria sa este mai evidentă ca oricând.
Puteri enorme îi sunt încredinţate, în anul următor, 66 î.C, printr-un plebiscit, care completează pe cel al lui Gabinius, la propunerea lui Gaius Manilius Crispus, noul tribun al plebei. I se conferă un imperium, pe o durată nelimitată, şi controlul provinciilor Asia, Bithynia şi Cilicia, comanda războiului împotriva lui Mitridate şi a lui Tigranes, regele Armeniei şi ginerele suveranului Pontului, dreptul de a încheia alianţe şi tratate, după cum crede de cuviinţă. Plutarh va afirma că, în acest chip, un singur om cârmuia întreg imperiul teritorial al Romei (Pomp., 30, 4). Propunerea de plebiscit află suportul încă tânărului patrician Gaius Iulius Caesar. Acesta se înrudea cu Marius şi îşi începuse cariera politică în tabăra lui Cinna. Sulla îl cruţase. Devenise pontif în 73 şi quaestor, în 68 î.C. şi în Hispania. Se raliase clanului condus de Crassus. Ca edil curul, va organiza, în 65 î.C, spectacole şi jocuri fastuoase. Manilius are şi sprijinul lui Marcus Tullius Cicero, italic din Arpinum, republican convins, însă pragmatic. Fusese edil în 69 î.C. şi ales pretor în 66 î.C, când a prezidat tribunalul care a sancţionat guvernatorii venali de provincie. Am arătat, în capitolul anterior, ce rol jucase Cicero în procesul intentat lui Verres. Cicero rosteşte una dintre cele mai izbutite cuvântări ale sale, „Despre imperium al lui Gnaeus Pompeius", De imperio Gn. Pompeii, în care elogiază calităţi excepţionale atribuite lui Pompei, vitejie (uirtus), aducătoare de glorie, competenţă militară, merit personal, prestigiu (auctoritas), şansă ori „fericire" (felicitas). în trecut, nici un general nu le-ar fi ilustrat cu atâta strălucire. Zeii i-au conferit norocul, soarta fericită (fortuna) în chip spontan (Cic, Pomp., 27; 47-48). Ajuns în Asia Mică, Pompei culege de fapt roadele trudei „de cârtiţă" a predecesorului său, Lucullus, căruia i se luase comanda războiului. Cu toate acestea, a avut nevoie de doi ani ca să lichideze rezistenţa lui Mitridate. Apoi s-a deplasat până la Marea Caspică, pe urmele lui Alexandru şi, poate, spre a se informa asupra căii de acces în India. în continuare, a coborât spre sud. Aici desfiinţează, în Siria, regatul Seleucizilor vasali ai Romei. Acest regat era însă sfâşiat de rivalităţi crunte. în 95 î.C, pierduse şi Armenia, devenită independentă sub Tigranes I, care anexase mai multe teritorii seleucide. Pompei pacifică Libanul şi ocupă Ierusalimul; află la Iericho de sinuciderea lui Mitridate, în Crimeea. El reorganizează minuţios teritoriile romane sau clientelare din Asia. înfiinţează provinciile Bithynia-Pont şi Siria. Cilicia romană primeşte o mare parte din coasta anatoliană meridională şi, puţin mai târziu, insula Cipru. Provinciei Siria i se adaugă ţărmul Palestinei. Creta şi Cyrenaica sunt reunite într-o singură provincie. Numai formal sunt autonome oraşe ca Amisos, Rhodos, Seleucia din Syria, cele din Lycia. O politică de anexiune directă se impune în Asia. Dar ia naştere un dispozitiv de state clientelare Romei, de la Caucaz la Marea Roşie, menite fie anexării ulterioare, fie alcătuirii unei zone tampon între romani şi părţi. Cele mai importante regate vasale sunt Armenia, Cappadocia, Commagene, Galatia, Bosforul Cimmerian, Iudeea. Acest anexionism ori semianexionism convenea în mod special ordinului ecvestru. Publicanii îşi desfăşoară din abundenţă afacerile. Pe deasupra, întreaga societate romană profită de pe urma campaniei lui Pompei: prada de război este imensă, iar
166
Dostları ilə paylaş: |