Istoria Romei

Agitaţia politică la Roma după 59 î.C.

în cei opt ani ai războiului gallie, în care Caesar îşi asigurase o glorie comparabilă celei a lui Pompei, o agitaţie politică febrilă zguduise din temelii vechile instituţii republicane ale Cetăţii-Oraş-Stat, prelungită de un vast imperiu teritorial. Incapacitatea de a acţiona a senatului devenise manifestă. Desigur, în rândurile sale, existau încă numeroşi optimaţi, care apărau cu deznădejde nu numai privilegiile aşa-numitei nobi-litas, ci şi libertăţile Republicii. Li se adăugau şi alţi senatori, care, precum Cicero, nu erau optimaţi, însă militau ferm pentru salvgardarea republicii şi pentru reconcilierea, înţelegerea, concordia, cetăţenească. Chiar şi destul de numeroşi populares erau încă republicani. Pentru cei mai mulţi devenise totuşi evident că vechiul regim politic era desuet, caduc, şi că se punea numai problema senatorului care va instaura o putere personală, de factură monarhică. Deoarece cuceririle aduse de unii, armatele pe care le comandau, avuţiile lor, clientelele făurite de ei prilejuiau mai mulţi candidaţi la puterea supremă. Triumviratul însuşi, pe termen mediu, nu numai lung, era condamnat disoluţiei. Dezordinele, efervescenţa politică s-au accentuat, în proporţii alarmante,

178

Eugen Cizek

după încheierea consulatului asumat de Iulius Caesar. La început, dominaţia lui Pompei, în absenţa lui Caesar, care uneltea însă de la distanţă, apărea ca ineluctabilă. Coaliţia triumvirilor totuşi funcţionează încă normal. Aderarea lui Pompei la triumvirat generase o ruptură totală între el şi optimaţi. Va fi necesar aproape un deceniu pentru ca să fie depăşită, transgresată, această ruptură. După plecarea lui Caesar, populares se comportă ca stăpânii Romei. Ei se servesc de radicalismul lui Clodius, tribunul plebei. Fără îndoială, mai târziu va surveni o reacţie conservatoare, de care Pompei va avea tendinţa să se apropie. Bătălia politică, în anii 58 şi 57 î.C, s-a încins în jurul unei probleme juridice, încărcate însă cu pregnante conotaţii politice. Efectele practice ale acestui contencios nu vor întârzia să se manifeste. Se pune problema ce ar trebui să aibă prioritate: starea de urgenţă, stipulată de un senatus consultum ultimum, sau dreptul de apel la popor, ca judecător suprem, în cazul condamnării la pedeapsa capitală, aşa-numitul ius prouocationis. Popularii radicali şi Clodius susţineau că acest drept de apel subsista şi în cazul aplicării stării de urgenţă, pe când tradiţionaliştii şi nu numai ei afirmau că senatusconsultul ultim suspenda, pe durata funcţionării lui, ius prouocationis. Am constatat că această dilemă agitase viaţa politică romană încă în 63 î.C, în timpul procesului intentat lui Rabirius. Clodius militează fervent pentru soluţia popularilor.

Ţintele lui Clodius şi ale altor populari sunt cei mai eminenţi republicani: Cato cel Tânăr, calificat ulterior ca din Utica, leader-ul optimaţilor intransigenţi, şi Cicero. Cato n-a încetat niciodată, în timpul războiului gallic, să conteste acţiunile lui Caesar în Gallia şi să reclame rechemarea lui la Roma. încă după 10 decembrie 59 î.C, când a asumat tribunatul plebei, Clodius a publicat o propunere a sa, o rogatio, ce prevedea transformarea insulei Cipru în provincie romană şi a încercat să-l convingă pe Cato să preia aplicarea unei asemenea măsuri. Cato a început prin a se împotrivi cu străşnicie, însă Clodius a obţinut votarea unui plebiscit prevăzând anexarea Ciprului şi misiunea lui Cato de a conduce operaţia respectivă. O dispoziţie adiţională, menită să prelungească îndepărtarea lui Cato din Roma, stipula şi misiunea de a repatria la Roma cetăţenii săi ai Bizanţului, surghiuniţi din acest oraş. Măsura a fost pusă în practică în plin conflict între Cicero şi Clodius. Cato a mers în Cipru, l-a detronat pe Ptolemaios, fratele regelui Egiptului şi suveranul insulei de acum înainte anexate provinciei romane a Ciliciei. Lupta politică împotriva lui Cicero a fost mai dificilă şi mai îndelungată din pricina rezistenţei opuse de fostul consul. Cicero era convins că Pompei îl va susţine. Clodius obţine votarea prin plebiscite, la 3 ianuarie 58, a patru propuneri, rogationes, ale sale. Cel dintâi plebiscit stabilea gratuitatea distribuţiilor de grâu plebei nevoiaşe, frumentare, astfel reţinute în Roma, ca masă de manevră. Al doilea plebiscit restaura total dreptul de asociere în colegii, diminuat şi reglementat în 64 Î.C. Un al treilea limita dreptul magistraţilor superiori de a lua auspiciile, în zilele de scrutin electoral, iar al patrulea subordona radierea cuiva de pe lista senatorilor, album, a acordului complet între cei doi censori (Cic, Şest., 25, 55; DC, 38, 13). Cicero nu s-a împotrivit şi, chiar mai mult, l-a convins pe tribunul Lucius Ninnius Quadratus să nu recurgă la dreptul lui de veto. Nădăjduia să-l calmeze pe Clodius. Deloc liniştit, acesta, susţinut de consulii Piso şi Gabinius, obţine, la începutul lui martie 58, votarea unei legi care sancţiona cu exilul tradiţional (interzicerea apei şi focului: DC, 38, 13-l8) pe orice roman vinovat de a fi ordonat executarea unui concetăţean, fără a-i fi acordat dreptul de apel la popor. Caesar propusese lui Cicero, care refuzase, să-l desemneze ca legat al său în Gallia, iar Pompei şi Crassus nu au susţinut efectiv cauza lui Cicero. Marele orator şi

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

179

om politic a părăsit Roma. în primăvara anului 58 de altfel, un plebiscit suplimentar decidea, expressis verbis, exilarea lui Cicero şi confiscarea bunurilor lui. Cicero a trebuit să se refugieze în Grecia. încurajat de succesele sale, Clodius începe să-l atace pe Pompei (Plut, Pomp., 48, 5-6). Clodius se detaşa de triumviri şi începea să lucreze numai pentru sine. Mai curând sau mai târziu, el şi-a făurit numeroase colegii pur politice, în care a înrolat bande de plebei săraci, inclusiv cete de răufăcători. La alegerile consulare, din iulie 58, pentru anul 57, se realizează alegerea unui optimat înveterat, Publius Lentulus Spinther, şi a unui inamic al lui Pompei şi fost cumnat al acestuia, Quintus Metellus Nepos. Se producea un reviriment al optimaţilor şi al atitudinii lui Pompei, care se temea că va ucis de spadasinii lui Clodius.

Pe de o parte triumvirii se întorc împotriva lui Clodius, iar Pompei înţelege că prezenţa lui Cicero poate asigura stabilitatea instituţiilor. Interveneau în această schimbare de conduită nu numai ezitările şi inabilităţile politice ale lui Pompei, ci şi, după părerea noastră, un ataşament al lui, cel puţin parţial, faţă de legalitatea republicană. în plus, dintre cei zece tribuni ai plebei aleşi pentru anul 57, opt sunt favorabili lui Cicero. încă din iunie 58, tribunul Ninnius Quadratus se pronunţă pentru rechemarea din exil a lui Cicero. Dar iniţiativa sa fusese blocată de un veto al altui tribun, Aelius Ligus, trabant al lui Clodius. Abia la 4 august 57, comiţiile centuriate, cea mai venerabilă adunare populară a Republicii, votează o lege, propusă de cei doi consuli şi sprijinită din umbră de Pompei şi de Caesar, care proclamă rechemarea din exil al lui Cicero şi restabilirea tuturor drepturilor lui (Cic, Şest., 50, 107; 58, 123; 59, 126; 61, 129-l30 etc). Cicero debarcă la Brundisium, de unde practic reintră, la 4 septembrie 57 î.C, purtat pe braţe de italici până la porţile Romei. încep să se ivească fricţiuni între Cicero triumfător şi Pompei, ca şi discordii în interiorul triumviratului. Cicero susţine însă votarea rugăciunilor de mulţumiri aduse lui Caesar pentru victoriile repurtate în Gallia. Dezordinile se înmulţesc la Roma, străbătută îndeosebi noaptea de tot felul de tâlhari, dar, chiar şi în plină zi, de bandele lui Clodius. Titus Annius Milo, tribun al plebei în acest an (57) şi viitor pretor în 54 î.C, începe să adune cete de spadasini, pe care el, „campion" al senatului, să le contrapună bandelor lui Clodius. Din pricina perturbării necontenite, alegerile pentru consulii anului 56 se desfăşoară după debutul anului consular, la mijlocul lui ianuarie (56). Sunt aleşi consuli un optimat convins, Gnaeus Cornelius Lentulus Marcellinus, şi un nepot prin alianţă al lui Caesar, Lucius Marcius Philippus. Este adevărat că edil fusese ales vrăjmaşul lui Cicero, Publius Clodius. Acesta din urmă acuză în justiţie de folosirea forţei (procese de ui), în februarie, pe Milo, apărat de Pompei, atacat verbal la tribunal de edil. Iar, în 4 aprilie, în alt proces „despre forţă", de ui, este acuzat Publius Sestius, pe care Cicero îl apără cu strălucire. Cu această ocazie, el lansează un program complex de „înţelegere a ordinelor", concordia ordinum. Cu siguranţă a ordinului ecvestru, de care a rămas ataşat toată viaţa, şi a ordinului senatorial. Caesar îşi avea propriile calcule: el dorea prelungirea mandatului său proconsular, al cărui sfârşit se apropia. Pentru a încheia un război a cărui prelungire o conştientizase perfect. Pentru a-şi consolida o bază militară, indispensabilă construirii unei puteri personale viguroase. Pe de altă parte, Caesar înţelegea că, în condiţiile tribulaţiilor politice necontenite, triumvirii vor resimţi nevoia stringentă a refacerii coeziunii cartelului lor. Deocamdată sprijinul triumviratului îi era necesar.

Triumvirii erau constrânşi să reacţioneze nu numai împotriva lui Clodius, ameninţărilor proferate de el şi susţinute de bande înarmate. Ei trebuiau să stopeze şi revirimentul dobândit de tabăra optimaţilor. Se adăugau interese multiple - nu numai

180