Istoria Romei

Preliminariile războiului civil

Devenea ineluctabilă o înfruntare politică şi militară, de proporţii incalculabile, între Pompei şi Caesar. Era inevitabilă înjghebarea unei coalizări a pompeienilor şi a republicanilor, de sorginte optimată. De fapt, republicanismul lui Pompei fusese totdeauna ezitant. Dorea cu ardoare puterea personală, dar cu respectarea relativă a unei anumite legalităţi republicane. Pe de altă parte, republicanii intransigenţi nu aveau altă alegere decât tabăra lui Pompei. Atât Pompei, cât şi republicanii erau condamnaţi să se alieze între ei.

Sperau oare republicanii ca, după o înfrângere decisivă a lui Caesar, să-l elimine şi pe Pompei? Probabil. Se gândea oare Pompei ca, după lichidarea lui Caesar, să se debaraseze de republicani? Probabil, însă în domeniul istoriei calculele asupra a ceea ce ar fi putut să se producă nu valorează prea mult. Cassius Dio va afirma că cei doi triumviri rămaşi în viaţă, adică Iulius Caesar şi Pompei, fuseseră totdeauna foarte diferiţi între ei. Pompei nu dorea al doilea loc în stat, pe când Caesar îl voia pe primul. Pompei năzuia la onoruri voluntar decernate şi aspira să exercite o autoritate, relativ liber acceptată, şi să fie iubit de cei ce-i dădeau ascultare fără să crâcnească (DC, 41, 54). La Roma, optimaţii se străduiau să preia clar puterea. Optimaţii şi Pompei se bucură de eşecul suferit de Caesar la Gergovia, dar capitularea Alesiei i-a descumpănit total. Totuşi senatul limitează la cinci ani promagistraturile (DC, 40, 46, 2). Numai Pompei obţinuse o derogare şi un imperium în Hispanii până în ianuarie 45 (Plut., Pomp., 55, 5; Caes., 38, 3; App., Cin., 2, 24, 92; DC, 40, 56, 2). La rândul său, Caesar solicită prelungirea mandatului său în Gallii, până la 31 decembrie 49. El calcula zece ani: cinci + cinci. Noii consuli optimaţi ai anului 51, Servius Sulpicius Rufus şi Marcus Claudius Marcellus, au ignorat această solicitare. Claudii Marcelii erau optimaţi înverşunaţi şi republicani intransigenţi. De altfel, consulul M. Claudius Marcellus preconiza desemnarea unui succesor al lui Caesar în Gallii, începând de
184

Eugen Cizek

la 1 martie 50 î.C. La rândul său, Iulius Caesar desfăşura o propagandă activă, vehementă, inclusiv prin scris. Folosind dosare complexe şi rapoartele subordonaţilor săi, Caesar, la Bibracte, în Gallia şi în două luni, noiembrie şi decembrie 52 î.C, a redactat şi, ulterior, a publicat relatarea campaniilor gallice, în „Despre războiul gallic", De bello Gallico. El încerca să-şi anihileze duşmanii politici din Roma, să şteargă impresia nefavorabilă, generată de insurecţia generalizată a gallilor, şi să blocheze manevrele adversarilor politici. Sub aparenţa unui stil deosebit de sobru, tributar clasicismului aticizant şi fără a recurge la falsificări grosolane, el practică tehnica deformării istoriei. Nu am evocat mai sus această artă a manipulării materialului narat? Caesar o utilizează prin manipularea spaţiului şi a timpului, prin exagerări şi imprecizii, prin redundanţe voite, sortite acuzării unor evenimente, prin omisiuni, prin disimulare şi chiar diversiune . Pe de altă parte, încă din primăvara anului 52 î.C, tribunii obţinuseră, cu sprijinul lui Pompei, votarea unei măsuri legislative, care permitea lui Caesar să candideze pentru un nou consulat, fără să fie prezent la Roma (Caes., C, 1, 32, 2-3; Plut, Pomp., 55, 5; Caes., 28, 3; DC, 40, 51). însă conservatorii optimaţi nu înţelegeau în nici un fel „să se dea bătuţi". în 51 î.C, Marcus Claudius Marcellus se izbise de intercesiunea, veto-ul colegului său şi al tribunilor plebei; lovise în măsurile de romanizare a Galliei cispaline, operate de Caesar. în octombrie 51, senatorii decid să se delibereze, la 1 martie 50, asupra provinciilor, fără să se admită dreptul de veto, şi să se lase la vatră veteranii lui Caesar. în anul 50, când Roma se liniştise, datorită lichidării anumitor bande de spadasini, s-a declanşat o crâncenă luptă angajată de un tribun contra unui consul şi a senatului, în scopul apărării intereselor proconsulului Iulius Caesar. Consulii anului 50 erau Lucius Aemilius Paullus, cumpărat de Caesar cu 36 de milioane de sesterţi, meniţi restaurării basilicii Aemilia, şi conservatorul vehement Gaius Claudius Marcellus, vărul celui ce asumase consulatul în anul precedent. Tribun al plebei este Gaius Scribonius Curio, fiul unui adversar al lui Caesar şi el însuşi conservator, trecut însă în tabăra lui Caesar. Acesta din urmă era sprijinit şi de socrul său, censorul Piso. Pe de altă parte, în 52-51, Caesar renunţase la o candidatură anticipată la consulat. Dar, în aprilie 50, consulul Claudius Marcellus a propus rechemarea lui Caesar. S-a izbit însă de veto-ul lui Curio. La rândul său, senatul a cerut atât lui Caesar, cât şi lui Pompei câte o legiune pentru apărarea posesiunilor asiatice împotriva părţilor. Caesar s-a supus, a trimis legiunea I şi a lăsat la vatră legiunea a XV-a. Fireşte, aceste legiuni nu au ajuns în Orient şi au fost masate la Capua, în vederea înfruntării militare care se anunţa. Au început numeroase tratative secrete, în paralel cu ciocnirile între Claudius Marcellus şi Curio. Ambele părţi în litigiu alternează propuneri liniştitoare cu reproşuri şi ameninţări violente. La începutul lui decembrie, Caesar soseşte la Ravenna, de unde, prin intermediul lui Hirtius, sondează terenul la Roma. Se aflase de deplasarea sa la Ravenna. încât Claudius Marcellus înmânează o sabie lui Pompei, căruia îi cere să apere republica cu trupele de la Capua şi alte forţe militare. Acest fapt se petrece la 2 decembrie. Pe 7 decembrie, Hirtius părăseşte Roma, ca şi Pompei, care merge la Capua, unde staţionau cele două legiuni, mai sus menţionate. La rândul său, Curio fuge din Roma la Caesar, care începe să-şi mobilizeze legiunile. Ruptura era practic consumată. Totuşi, în colegiul tribunilor plebei, intrat în funcţiune la 10 decembrie, figura şi Marcus Antonius, fost quaestor al lui Caesar şi om de încredere al lui. Marcus Antonius incită plebea împotriva lui Pompei. îl seconda alt tribun, Quintus Cassius Longinus, fratele fostului quaestor al lui Crassus de la Carrhae. în decembrie are loc o şedinţă solemnă a senatului, în care se citeşte mesajul lui Caesar. După un pompos autoelogiu, Caesar propune ca atât el, cât şi Pompei să renunţe la orice comandament militar. Sub presiunea forţelor lui Pompei, aflate la porţile Romei, cu două excepţii, senatorii res-

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

185

ping propunerile lui Caesar, dar tribunii Marcus Antonius şi Cassius recurg la intercesiune şi strigă ueto (Caes., C, 1, 1, 1; Cic, Fam., 16, 1, 4; Plut, Ant., 5, 3; App., Ciu., 2, 32, 128-l29; DC, 41, 1).

în 7 ianuarie 49, senatul repetă votul şi cere imperios lui Caesar să-şi părăsească legiunile şi proconsulatul. Este înlocuit de Lucius Domitius Ahenobarbus. Caesar urmează să se prezinte la Roma şi să-şi susţină în persoană candidatura la consulat pentru anul 48. Fireşte, Marcus Antonius şi Cassius opun un nou veto. Atunci consulii supun la vot şi dobândesc adoptarea unui senatus consultum ultimum; ei sunt înarmaţi cu o putere discreţionară, conferită de asemenea celorlalţi magistraţi şi lui Pompei. Consulii somează pe tribunii recalcitranţi să-şi părăsească banca, unde şedeau, dacă voiau să evite violenţele prilejuite de obstinaţia lor. Tribunii simulează supunerea. Totuşi, înainte de a ieşi din reuniune, Marcus Antonius protestează, afirmând că se atentează la persoana sa şi la sacrosanctitatea tribunatului plebei. Se făurea astfel o bază legală a inter-venţiei militare a lui Caesar . In aceeaşi seară, tribunii părăsesc Roma pentru a se refugia în tabăra militară a lui Caesar, însoţiţi de Curio. Caesar ordonă forţelor sale militare să pornească asupra Romei. în noaptea de 11 spre 12 ianuarie 49, el trece Rubiconul (azi Fumicino), mic fluviu de coastă al Adriaticei, care separa provincia sa, Gallia cisalpină, de Italia. Un amplu şi devastator război civil se declanşase.