Istoria Romei

Războiul civil şi victoria lui Caesar

Iulius Caesar nu putea şi nu voia să se supună somaţiilor senatului, dominat acum de optimaţi. El ştia că dacă şi-ar fi abandonat legiunile şi s-ar fi întors la Roma ca simplu cetăţean ar fi fost anihilat total, cel puţin din punct de vedere politic, dacă nu şi fizic, de către atâţia vrăjmaşi încrâncenaţi. Pe de altă parte, el refuzase toată viaţa validitatea unui senatus consultum ultimum. Concomitent, Iulius Caesar conştientiza destabilizarea crescândă a regimului politic republican şi slăbiciunea senatului. Constata că apostolii libertăţii, în frunte cu intransigentul Cato, fuseseră constrânşi să recurgă la sabia lui Pompei. în sfârşit, întrucât opoziţia tribunilor plebei fusese anulată de senat, el putea oricând să se afişeze ca restauratorul instituţiilor Republicii. Este dificil să decelăm planurile şi intenţiile reale ale lui Caesar, din ianuarie 49. Trebuie luat însă în calcul geniul lui Iulius Caesar. Desigur, un geniu lipsit de scrupule şi mânat de ambiţii exorbitante. Caesar a fost unul dintre rarele cazuri, pe care ni le oferă istoria, de ceea ce Theodor Mommsen definise ca „un bărbat total şi desăvârşit". Ca şi de Gaulle, în secolul trecut, Caesar a fost concomitent abil om politic, bărbat de stat de mare anvergură, strateg militar deosebit de talentat şi scriitor de inestimabilă valoare. însă de Gaulle nu a fost şi nu a voit să fie un dictator. Pe Caesar l-am evocat cândva ca „monstru" genial, viclean şi prudent la nevoie, vizionar neobişnuit, înzestrat cu o solidă formaţie literară. In tinereţe, sub aparenţa frivolităţii dezinvolte, mascase o voinţă de fier. Caesar fusese omul care, dacă i se punea o întrebare, răspundea adesea la ea printr-o altă întrebare. Nu suferise traume puternice în copilărie, dar îl marcase faptul că ginta Iulia, pretinsă descendentă patriciană din fiul lui Enea, nu făcea parte din familiile care monopoliza-

186

Eugen Cizek

seră consulatul. Pe deasupra, încercase frustrări numeroase în timpul dictaturii lui Sulla. Un patrician relativ sărac, precum Caesar, nu putea să se angajeze decât în rândurile popularilor. Chiar în decembrie 50 Î.C., Caesar temporizase, se străduise să câştige timp. Uzitase o adevărată campanie de intoxicare a opiniei publice. La începutul lui ianuarie 49, la îndemnul lui Cicero, întors recent din Cilicia, senatorii expediaseră la Caesar, ca să parlamenteze cu el, pe vărul acestuia, Lucius Caesar şi pe pretorul Lucius Roscius Fabatus, fost legat al proconsulului. Senatul fusese gata să cedeze, însă această repliere a sa intervenea prea târziu pentru Caesar. Şi mai târziu, la Brundisium, vor avea loc negocieri cu Magius, ofiţer al lui Pompei şi prizonier al lui Caesar, şi întrevederi între legatul cezarian Caninius Rebilus şi pompeianul Libo. Negocieri de faţadă. încă din 26 decembrie 50, Caesar dăduse ordin unor forţe militare din Gallia să pornească asupra Romei. Ele se apropiaseră rapid de graniţa Italiei.

Avea Caesar, în ianuarie 49 î.C, un plan de acţiune pe termen lung, un program politic bine articulat? Exista o doctrină politică foarte coerentă, gândită de Caesar? Este cert că, la un moment dat, chiar înaintea primului triumvirat, Iulius Caesar considera populares ca o trambulină politică în vederea asigurării puterii sale personale. Este la fel de sigur că el conştientiza necesitatea imperioasă a reformării profunde a mecanicii instituţiilor tradiţionale. în rest, totul se află în ceaţă. Theodor Mommsen şi Jerome Carcopino au susţinut că, încă din 50-49 î.C, Caesar, convins de fatalitatea instaurării monarhiei la Roma, plănuia un demers congruent obiectivelor regalist-elenistice. Theodor Mommsen stăruise odinioară asupra valenţelor elenistice, privilegiate de Caesar. Dimpotrivă, regretatul sir Ronald Syme, înarmat cu pragmatismul anglo-saxon, aprecia că Iulius Caesar nu visa deloc la o monarhie neoelenistică; ar fi fost împins spre autocraţie de împrejurări, ca ultimul dintre reputaţii imperatores ai Republicii. Fără nici un program, îndelung chibzuit . După opinia noastră, Caesar a nutrit un plan-program: ţelul său era doar instaurarea puterii personale şi a dictaturii. Veleităţile monarhice nu au putut apărea decât mai târziu, după şederea în Egipt, şi chiar ulterior, sub înrâurirea Cleopatrei, aduse de el la Roma. Nimeni nu a încercat şi probabil nu a putut evalua corect influenţa Cleopatrei asupra lui Caesar însuşi şi a vieţii politice romane, atât de diferite de tot ce se petrecea în Egiptul lagid elenistic. Pe de altă parte, în reformele sale, Caesar va avea în vedere anumite idei ale popularilor moderaţi. Cu toate acestea, instrumentul acţiunii lui Caesar a fost armata sa. Aceasta nu numai că era mai temeinic instruită decât alte forţe militare romane, nu numai că era mai eficient structurată şi bine pregătită din punct de vedere strategic şi tactic, dar se reliefa ca extrem de ataşată comandantului său. Soldaţii lui Caesar nu îşi iubeau comandantul suprem. îl venerau. Până la Napoleon I, nu a mai existat oştire atât de legată, prin mii de fire, de generalul său. Orice soldat, din această armată, era gata să-şi dea viaţa, fără să crâcnească, pentru comandantul său. Totuşi, încă sprijinit de puţine trupe, Caesar a trecut Rubiconul exclamând: „zarurile sunt aruncate", alea iacta est.

Cu o dibăcie excepţională, Caesar a condus operaţiile declanşate împotriva Romei şi în vederea cuceririi Italiei. Chiar trecerea Rubiconului fusese însoţită de o mistică abil orchestrată. Cu o singură legiune, a XIII-a, Caesar a ocupat în câteva ore Ariminum (azi Rimini). Afirma că un

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

187