Istoria Romei

Eugen Cizek
respectul normelor legale, probabil în virtutea unui senatus consultum sau unei legi votate de o adunare populară (C.I.L., I², p. 28; Caes., C, 2, 21, 5; Plut, Caes., 37, 1; App. Ciu., 2, 48, 196; DC, 41, 36, 1; 43, 1, 1).

In decembrie 49 î.C, Caesar se întoarce la Roma, pentru o scurtă şedere. înarmat cu atributele dictaturii, Caesar încearcă stimularea economiei, încheierea naturalizării romane a gallilor cisalpini şi „amorsarea" unor reforme politico-sociale (Caes., C, 3, 1; App., Ciu., 2, 48, 196-l98; DC, 41, 36-38). Asigură solda militarilor săi, distribuie provinciile unor guvernatori, în care avea încredere. Mai ales organizează alegeri consulare. Abdică de la puterile dictatoriale şi obţine alegerea sa, în comiţii, în calitate de consul, împreună cu Publius Servilius Isauricus, fiul fostului său rival la pontificatul maxim, pentru anul 48 î.C. (Caes., C, 3, 11). în acest chip asigura o anumită legitimitate campaniei sale împotriva lui Pompei şi a republicanilor, adăpostiţi în Grecia.

într-adevăr, consulul Gaius Iulius Caesar dorea să pună capăt secesiunii pom-peiano-republicane din Orient. Voia să lichideze acea „cealaltă Romă" ori „Romă alternativă", altera Roma, organizată de Pompei şi de optimaţi în estul imperiului Republicii. încât Caesar arbora steagul legalităţii republicane, împotriva „rebeliunii" lui Pompei şi a republicanilor-optimaţi. Căci Pompei, deşi bolnav şi în vârstă de 58 de ani, îşi constituise o veritabilă armată, compusă din legiuni de cetăţeni romani şi din aliaţi orientali. La începutul lui ianuarie 48 î.C, flota lui Caesar transportă în Epir majoritatea trupelor lui Caesar (spre surpriza lui Pompei). Victoria finală a lui Caesar se apropia.

In vara lui 48 î.C, Pompei repurtează totuşi o victorie relativă asupra trupelor lui Caesar. Consulul, desemnat la Roma, îşi regrupează forţele şi înaintează spre interiorul Greciei. Astfel Iulius Caesar ajunge în Thessalia. Aici, la 9 august 48, la Pharsalus, se desfăşoară bătălia decisivă. Caesar câştigă o vitorie eclatantă, în care, potrivit aserţiunilor sale, nu ar fi pierdut decât 30 de centurioni şi 200 de soldaţi legionari, în timp ce pompeieni-republicanii lăsaseră pe câmpul de luptă 15.000 de morţi, inclusiv proconsulul Lucius Domitius Ahenobarbus şi 24.000 de prizonieri (Caes., C, 3, 86-99; Plut, Pomp., 68-72; Caes., 43-47; App., Ciu., 2, 68-82; DC, 41, 53-61). Aproape că bătrânul Pompei nu a scăpat cu viaţă decât fugind de pe câmpul de luptă. Bătălia de la Pharsalus fusese miza încleştării a cărei ţintă era soarta statului roman. Toate conflictele politico-militare subsecvente nu au făcut parte decât din categoria epifenomenelor.

împreună cu alţi câţiva călăreţi, Pompei a ajuns la Larissa; pe ţărm, s-a îmbarcat pe un vas transportor de grâne, care l-a lăsat la Mytilene, în insula Lesbos, unde îl aşteptau Cornelia, soţia sa, şi Sextus Pompeius, fiul său mezin. S-a hotărât cu greu să se refugieze în Egipt, considerat de el ca un protectorat personal: în 49 î.C, cincizeci de corăbii egiptene se înrolaseră sub pavilionul lui Gnaeus Pompeius, fiul său cel mai mare. în 51 î.C, urmase pe tronul acestui regat elenistic, după decesul lui Ptolemaios XI Auletes, un copil de zece ani, Ptolemaios XII, teoretic aflat sub tutela lui Pompei. Dar consilierii copilului rege, ajuns la treisprezece ani, nu voiau să înfrunte pe Caesar învingătorul. Ajuns pe coasta Egiptului, cu o mică flotilă şi două mii de soldaţi, adunaţi în pripă prin porturile Ciliciei şi Ciprului, Pompei este întâmpinat de Achillas, generalul-strateg al regelui, care îl îmbarcă într-o barcă de pescuit, sub pretext că regele minor şi Theodotos din Chios, dascălul de retorică şi principalul sfetnic al monarhului copil, îl aşteaptă pe ţărm. Pompei

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

189

se urcă în barcă împreună cu libertul său Philippos. Achillas era însoţit de câţiva slujitori şi de Septimius şi Salvius, gradaţi din corpul roman gabinian de ocupaţie a Egiptului. în clipa acostării la ţărm Septimius îl străpunge pe Pompei cu sabia, pe la spate. Sub ochii îngroziţi ai Corneliei şi ai lui Sextus, ceilalţi ocupanţi ai bărcii îl masacrează pe Pompei. Apoi îi târăsc leşul la mal, unde îi despart capul de trup. Philippos şi Cordus, un soldat, care trecea pe ţărm, îi incinerează trupul şi îngroapă cenuşa în nisip. Astfel sfârşeşte lamentabil, în 28 septembrie 48 î.C, cel ce, cu trufie, îşi spusese „cel Mare", Magnus (Caes., C, 3, 104; Liv., Per., 120; Val. Max., 1, 8, 9; Lua, 8, vv. 653; App., Ciu., 2, 84-86; DC, 42, 5-7 etc).

Lichidarea fizică laşă a lui Pompei nu a constituit sfârşitul războiului civil. Ea a ilustrat doar eşecul tentativei de a iniţia o dominaţie, un fel de autoritarism de factură optimată. Republicanii puri şi duri au continuat lupta. Edificiul Republicii, vetust, incongruent realităţilor politice, avea încă partizani fanatici şi fanatizaţi. Uciderea lui Pompei în Egipt îl scutise pe Caesar de măsuri represive împotriva competitorului lui şi îi îngăduia o imixtiune energică în viaţa internă a regatului lagid.

Caesar ajunsese la strâmtori, pe uscat, unde îmbarcase, într-o escadră improvizată, legiunea a Vi-a. în Rhodos, insularii îi completează flota, care a acostat la Alexandria, pe 2 octombrie 48. Când Theodotos i-a adus capul lui Pompei, Caesar a izbucnit în lacrimi (Caes., C, 3, 106, 3-5; Liv., Per., 120; Plut., Caes., 48, 2; Pomp., 80, 5; DC, 42, 7, 3; 8, 1). Sincere, ipocrite? în orice caz nici unui roman nu-i făcea plăcere să vadă pe altul, chiar rival al său, decapitat de greci egipteni. Caesar se instalează în Egipt, unde solicită întăriri din provincia Asia. învelită într-o cuvertură, frumoasa adolescentă Cleopatra, sora regelui, de asemenea pretendentă la tronul Egiptului, ajunge la Caesar, pe care îl seduce (Plut., Caes., 48, 5; 49, 1). Caesar îşi statorniceşte protectoratul asupra Egiptului, unde instalează ca suverani pe Ptolemaios XII şi pe Cleopatra. Situaţia nu a evoluat totuşi în direcţia preconizată de Caesar. în Alexandria, se acumulau murmurele şi nemulţumirile populaţiei, exploatate intens de curtenii Ptolemailor, din totdeauna deprinşi să urzească intrigi şi manevre viclene, perfide. Eunucul Potheinos, duşmanul Cleopatrei, ţesea numeroase uneltiri. Achillas porneşte împotriva palatului regal, unde se afla Caesar. Nu avem răgazul să insistăm asupra păienjenişului de intrigi şi mărunte ciocniri militare, care au presărat ceea ce unul dintre autorii-continuatori ai memoriilor militare ale lui Caesar însuşi defineşte ca „războiul alexandrin", bellum Alexandrinum. Intenţionau greco-egiptenii sâ-l elimine pe Caesar cum procedaseră şi cu Pompei, în scopul obţinerii independenţei totale a regatului lagid şi al relansării gloriei lui? Este puţin probabil. în orice caz Ptolemaios nu a izbutit să-l otrăvească pe Caesar. Dar genialul militar, care a primit mereu întăriri, a trebuit să lupte din octombrie 48 până în martie 47, pentru a pacifica Egiptul. Caesar a fost obligat să incendieze flota regală şi şantierele acesteia. Focul s-a întins şi a afectat celebra bibliotecă din Alexandria. Achillas a fost ucis şi înlocuit de eunucul Ganymedes. De mai multe ori flota lui Caesar, susţinută de o escadrilă rhodiană, a înfrânt resturile forţelor navale egiptene. La un moment dat, Caesar a pierdut patru sute de soldaţi: corabia i s-a scufundat, sub greutatea celor refugiaţi la bordul ei, şi el a trebuit să înoate 200 m, ca să scape cu viaţă. în primăvara anului 47, din Siria Caesar a primit o puternică armată de ajutor, comandată de Mithridates din Pergam, suporter al lui Caesar. După ce a ocupat Pelusium, situat la est de delta Nilului, Mithridates s-a îndreptat spre Alexandria insurgenţă. Printr-un marş de noapte, Caesar a făcut joncţiunea cu trupele lui Mithridates, după ce debarcase de pe corăbiile pe care naviga într-o ramură a Nilului. în 26 şi 27 martie, forţele reunite ale romanilor au învins trupele greco-egiptenilor. Nevârstnicul Ptolemaios XII, pus pe fugă, s-a

190