Istoria Romei

Reformele lui Caesar

Aceste reforme nu au purtat atât asupra consolidării excesive a competenţelor lui Iulius Caesar, în principiu excepţionale. Ele au urmărit în primul rând remodelarea instituţiilor vetuste ale Republicii. Astfel Caesar operează profunde restructurări în compoziţia aparatului judiciar. El impune în 46 o lege judiciară stipulând ca tribunalele speciale, devenite permanente, quaestiones perpetuae, să aibă o alcătuire mixtă: 50% senatori, 50% cavaleri. în special subsistemul vechilor demnităţi sau magistraturi este reorganizat. Nu numai prin înfiinţarea consulatelor suffecte şi, după exemplul lui Sulla, prin menţinerea consulilor în timpul dictaturii. în 44 î.C, numărul magistraţilor ajunsese sensibil crescut. Funcţionează şaisprezece pretori, şase edili, dintre care doi sunt curuli, şi patruzeci de quaestori, în loc de douăzeci. în acest mod se asigură încadrarea administrativă a Romei, a Italiei, a imperiului teritorial roman şi satisfacerea ambiţiilor susţinătorilor dictatorului. în tabăra lui Caesar se conturează diverse grupuri.

196

Eugen Cizek

Precum cel al cezarienilor radicali, cum sunt Marcus Antonius şi Lepidus, şi cel al moderaţilor, ca Munatius Plancus. Mulţi dintre moderaţi, ca Salustiu, erau republicani. Caesar pendulează între grupuri şi dozează atent privilegiile promovate de el. Deoarece el pune în operă un embrion de funcţionariat superior, condus direct de dictator. Astfel Caesar readuce la viaţă funcţia de prefect, praefectus, al Romei, care îşi îndeplinea mandatul mai ales în absenţa dictatorului. în 48, prefectura revine foarte moderatului Trebonius. în 46, se numără opt prefecţi, Plancus fiind opus lui Antonius. în 44, pre-

Bfectura este refuzată lui Cassius, dar acordată lui Marcus Brutus. Se puneau astfel bazele unui nou subsistem instituţional, cel al înalţilor funcţionari, numiţi de stăpânul imperiului Romei, menit să opereze în paralel cu acela al magistraturilor republicane. Marcus Antonius fusese comandant al cavaleriei, magister equitum, până în 47 î.C. Atunci un tânăr patrician, trecut în rândurile plebei, după exemplul lui Clodius, Publius Cornelius Dolabella, care îl detesta pe Antonius, a stârnit grave agitaţii în masa plebeilor. Ales tribun al plebei, Dolabella a reluat propunerile legislative, anterior preconizate de Caelius, care vizau anularea a jumătate din datoriile contractate de plebei şi înlesnirea achitării celeilalte jumătăţi. Dolabella a chemat plebea să sprijine asemenea propuneri. Mulţimea a invadat Forul, unde a ridicat baricade. Senatul a votat un senatusconsult ultim, încât Antonius şi-a trimis soldaţii împotriva mulţimii: ar fi pierit 800 de persoane (Liv., Per., 113; Plut., Ant., 9-l0; DC, 42, 32-33). întors din Orient, Caesar a restabilit iute calmul. Nu a reproşat nimic nici lui Dolabella şi nici lui Marcus Antonius. însă acesta din urmă a fost împins într-un fel de con de umbră, până la întoarcerea lui Caesar din Hispania după Munda, când l-a însoţit pe dictator, aşezat chiar în trăsura lui. Apoi Caesar l-a desemnat pe Antonius consul pentru anul 44 î.C.

Cu toate acestea, principalele reforme instituţionale ale lui Caesar vizau compoziţia şi atribuţiile senatului. Aici exista o grupare cezariană, ca şi o alta, constituită din foşti republicani sau optimaţi, precum Cicero. în 49 î.C, o lege, promovată de Marcus Antonius, redă fiilor proscrişilor din vremea lui Sulla dreptul de a accede la magistraturi. Concomitent, un plebiscit, patronat de Caesar, reintroduce în senat pe toţi patres, pe care Pompei, în 52 î.C, în virtutea unei legi anticorupţie, de ambiţii, îi radiase din curie şi îi trimisese în exil. în special, în virtutea puterilor censoriale încredinţate lui, Caesar schimbă din temelii compoziţia senatului, încât lista, album, senatorială să nu mai cuprindă decât numele care să-i convină. Totodată numărul senatorilor creste de la 600 la 900 (Suet., Caes., 41; Aug., 35; DC, 43, 47, 2-3). Caesar introduce în senat mai ales partizani ai săi. Se glumea la Roma pe seama originii modeste a noilor senatori şi a faptului că unii dintre ei nici nu vorbeau corect limba latină sau nu ştiau unde se afla localul Curiei (Suet., Caes., 76; 80). Se pare că efectiv printre noii senatori se aflau foşti centurioni, scribi şi fii de liberţi, chiar simpli soldaţi. Precum Gaius Fuficius Fango, viitor legat al lui Octavian în Africa (DC, 42, 51, 4; 43, 47, 2). Ori un fost sclav, victimă a războiului cu socii şi cândva vizitiu, ca Publius Ventidius Bassus, ajuns consul în 43 î.C. (Val. Max., 6, 8, 9; Plin., 7, 135; GelL, 15, 4),Totuşi această situaţie nu era chiar inedită, deoarece şi în trecut fii şi nepoţi de liberţi pătrunseseră în senat. Pe de altă parte, Caesar a amenajat un interval de timp, destinat schimbării statutului social, şi mai întâi a încorporat în ordinul ecvestru partizani ai săi. Pentru că, într-adevăr, cei mai

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

197

mulţi dintre noii senatori proveneau din Italia şi din ordinul ecvestru. Precum foştii cavaleri Gaius Rabirius Postumus şi Lucius Aelius Lamia. Sunt recrutaţi, pentru senat, oameni originari prin excelenţă din zonele unde era încă puternică influenţa lui Marius, adică din Etruria, Umbria, regiunea sabină ori chiar din anumite oraşe din Campania. Nu numai Ventidius, mai sus menţionat, se născuse într-un ţinut ca Picenum, răzvrătit împotriva Romei (ceea ce explică şi tinereţea sa penibilă), ci şi alţi generali cezarieni proveneau din zone cândva rebele, ca Lucius Statius Murcus, Gaius Asinius Pollio şi Pompedius Silo. Şi alţi cezarieni se trăgeau din oraşe italice, ca pretorii anului 44 î.C, primii şi ultimii senatori din familiile lor, precum Gaius Turanius, Marcus Vehilius, Marcus Cusinius (I.L.S., 965; Cic, Fam., 13, 5, 2; Phil, 3, 25; Suet., Caes., 41; DC, 42, 51,4). Pe scurt, aproape întreaga Italie a fost pusă la contribuţie, în vederea completării senatului şi transformării „clasei politice". Totuşi au pătruns în senat şi provinciali, his-pani ca Titius, Lucius Decidius Saxa şi Lucius Cornelius Balbus cel Tânăr (Cic, Fam., 10, 32, 1; Phil., 11, 5, 12; 13, 13, 27; B.-Afr., 28, 2). Cu toate acestea, Caesar a recurs îndeosebi la notabili din Gallia narboneză. (Suet, Caes., 80, 2). Efectul a fost transformarea profundă a harţei sociale a Italiei şi a „clasei ei politice". In special s-a ajuns la ceea ce sir RonaldSyme a definit ca substanţa „revoluţiei romane", perturbarea aproape totală a vechilor ierarhii din societatea italică.

De altfel, Caesar se îngrijise să diminueze sensibil atribuţiile reale ale senatului, mai cu seamă în domeniile privilegiate ale lui: gestionarea finanţelor, administrarea provinciilor. După ce în 49 scosese după plac numerarul necesar sieşi din trezoreria publică, în al doilea semestru al anului 46 Caesar a amânat alegerile de quaestori şi a profitat de prilejul ce astfel şi-l oferea singur ca să predea gestiunea visteriei publice la doi prefecţi numiţi de el. Ulterior, aceştia au fost substituţi de foşti pretori, de asemenea numiţi de Caesar şi asistaţi de contabili, recrutaţi printre proprii săi sclavi (Suet., Caes.,76; DC, 43, 48, l-3). în afară de aceasta, cum am mai relevat, Caesar gestionează monetăria Romei: de aceea formula Ex S(enatus) C(onsulto) dispare de pe monedele emise între sfârşitul anului 49 şi martie 44. în definitiv, Caesar smulge senatului principala lui armă: controlul banilor publici. Pe deasupra, senatul pierde şi gestionarea provinciilor. Dispar tragerile la sorţi în vederea repartizării promagistraturilor. Caesar distribuie provinciile fără nici un control. Pot fi înglobate în remodelarea vieţii socio-politice şi numeroasele înfiinţări de colonii în provincii.

în timpul consulatului său, Caesar avusese în vedere Italia prin excelenţă. Aici se distribuiseră pământuri îndeosebi veteranilor. Ca dictator, Caesar a fondat colonii pretutindeni, în Asia, Grecia, Africa, Hispanii, mai cu seamă în Gallia narboneză. Tot mai mult aceasta din urmă devenea o anexă a Italiei. Cele mai senzaţionale întemeieri coloniale au fost însă Cartagina romană şi noul Corint. Restaurarea acestor vechi metropole ilustra sfârşitul războaielor şi rivalităţilor din timpurile Republicii tradiţionale, deschiderea unei noi ere de prosperitate şi reconciliere, ruptura cu trecutul. Nu se aveau în vedere doar preocupări de ordin economic. Coloniştii romani propagau în provincii limba, moravurile, structurile instituţionale ale Italiei. Nu puteau acţiona profund în aria elenistică; însă pregăteau intensiv aculruraţia Occidentului neroman. Anumiţi colonişti proveneau din masa „proletarilor" din Roma. Caesar a stimulat şi acordarea cetăţeniei romane

198