Istoria Romei

După Philippi

Misiunea unor noi distribuţii de loturi agricole se dovedeşte a fi foarte dificil de pus în practică. Octavian este obligat să recurgă la confiscări de proprietăţi agricole. Efectul tragic al acestor confiscări apare în Eglogele lui Vergiliu, care însă îl glorifică pe Octavian. Pământurile municipale nu erau suficiente. în ultimă instanţă, aceste împroprietăriri nemulţumesc pe toată lumea; pe cei expulzaţi de pe ogoarele lor şi pe veteranii care nu primiseră destul pământ (Suet., Aug., 13, 4). Asemenea nemulţumiri generalizate sunt abil exploatate de Lucius Antonius, fratele triumvirului, şi de Fulvia, soţia adevăratului învingător de la Philippi. Fulvia era mâniată pentru că Octavian i-o trimisese acasă la ea pe Claudia, rămasă fecioară. Nu o luase în căsătorie sau aceasta nu se consumase. Ei strigau pretutindeni că împroprietăririle veteranilor sunt insuficiente şi totodată deplângeau soarta celor expulzaţi de pe ogoarele lor. Lucius Antonius încearcă să ajungă în Gallia, unde staţionau legiuni fidele fratelui său. Este însă interceptat şi silit să se închidă în Perusia (azi Perugia). Octavian îl asediază cu 6 legiuni şi obligă Perusia, înfometată, să capituleze în februarie 40 î.C. Războiul civil reizbucnise, de data aceasta în interiorul fostei tabere cezariene. Octavian, care acaparase Gallliile, după moartea oportună a guvernatorului lor antoniari*, se învederează neîndurător. Cetăţi ostile lui, ca Nursia, în Sabinia, şi Sentinum, în Umbria, sunt crunt lovite. Senatori şi cavaleri antonieni sunt ucişi la Roma, la idele lui martie 40 î.C. (DC, 48, 14, 4-6). Soldaţii lui Lucius Antonius trecuseră de partea lui Octavian. Dar propaganda antoni-ană îl prezintă pe Caesar cel Tânăr ca pe un barbar anacronic. în Gallii, Octavian numeşte ca guvernatori pe fidelii săi, Salvidienus Rufus şi Agrippa. Octavian se însoară cu Scribonia, mătuşă a lui Sextus Pompeius, al cărui ajutor este solicitat de către Mecena, expediat de Caesar cel Tânăr în Sicilia. Mânios, Marcus Antonius, de asemenea ajutat de Sextus Pompeius, debarcă la Brundisium, în fruntea unor puternice forţe militare. Octavian coboară repede spre Brundisium, împreună cu trupele sale.

însă soldaţii celor doi triumviri, osteniţi de atâtea războaie civile, refuză să lupte unii împotriva celorlalţi. încât triumvirii sunt constrânşi să încheie un acord de pace şi de cooperare la Brundisium, pe 5 şi 6 octombrie 40 . Se prevede o nouă diviziune a imperiului teritorial al lumii. Lepidus rămâne cu Africa, Antonius cu Orientul, iar

212

Eugen Cizek

Octavian controlează tot Occidentul. Numai Italia subsistă ca domeniu comun. Marcus Antonius şi Octavian intră amândoi în Roma, la sfârşitul anului 40 î.C. Comiţiile le acordaseră numai o „ovaţie", dar ei pătrund în Oraş, înveşmântaţi ca pentru un triumf. Desemnează împreună consulii, inclusiv suffecţi, pentru următorii patru ani. întrucât Octavia, sora lui Caesar cel Tânăr, rămase de câteva luni văduvă, datorită decesului soţului ei, Gaius Claudius Marcellus, şi deoarece murise şi Fulvia, alianţa de la Brundisium este pecetluită de căsătoria între Antonius şi Octavia, la sfârşitul anului 40 î.C. A patra elogă vergiliană exprimă limpede speranţa generalizată de pace, consecutivă acordului dintre triumviri.

După Brundisium

Dar relaţiile dintre triumviri au fost în continuare complicate, încâlcite. Ca atâtea fenomene şi raporturi politice din secolul I î.C. Pe termen lung Octavian şi Marcus Antonius, atât de diferiţi din punct de vedere al caracterului şi al ambiţiilor politice, erau condamnaţi să ajungă la un conflict major: unul dintre ei trebuia să dispară. Se reedita finalul primului triumvirat. De fapt, triumvirii aproape nu mai aveau de distrus ţintă republicană, anticezarianâ, eventual pompeiană. Sextus Pompeius a putut canaliza numai foarte relativ şi efemer realizarea unei alianţe între triumviri. De altfel, am constatat că înainte de Brundisium, atât Caesar cel Tânăr, cât şi Antonius, încercaseră să se alieze efemer cu Sextus Pompeius. Iar Lepidus cântărea din ce în ce mai puţin în interiorul triumviratului. încât deceniul 40-30 î.C. a fost caracterizat de rivalităţi mocnite între Marcus Antonius şi Octavian, de ambiţii puternice, adesea frustrante, de reconcilieri temporare, de negocieri îndelungi, de scurte conflicte deschise, de curba unor frământări permanente, ce nu putea conduce decât la o confruntare decisivă. Lupta pentru putere este totdeauna teribilă. îndeosebi pentru puterea absolută, căci restaurarea republicii devenise imposibilă. Ori aproape imposibilă.

Adesea bolnav, Octavian s-a învederat a fi un excelent gestionar. El îşi alesese colaboratori remarcabil de performanţi. Ne referim, în primul rând, la Gaius Clinius Maecenas, adică la Mecena, născut în 70 î.C. şi mort în 8 î.C. Aparţinea unei bogate familii de cavaleri din Etruria. A rămas toată viaţa cavaler şi nu a ocupat nici o magistratură. Acest statut juridico-social nu l-a împiedicat să guverneze uneori în absenţa lui Octavian. A creat mecenatul, proteguirea scriitorilor, şi un puternic cerc cultural-politic. între 40 şi 23 î.C, a fost principalul sfetnic al lui Octavian. Negociator redutabil toată viaţa, a ştiut să afle, în mai multe rânduri, un teren de înţelegere cu Marcus Antonius. însă Octavian a beneficiat şi de suportul oferit de către Marcus Vipsanius Agrippa (63-l2 î.C), de asemenea provenit din ordinul ecvestru, însă intrat în senat. Era un prieten de tinereţe al lui Octavian. După moartea lui Caesar, îl însoţise pe Octavian la Roma. Agrippa fusese tribun al plebei în 49, pretor în 40 î.C, ca să devină guvernator în Gallii, între 39 şi 38 î.C, şi consul în 37. A fost cel mai competent general al lui Octavian.

Sextus Pompeius bloca însă aprovizionarea cu grâu a Romei. El îşi făurise în Sicilia o puternică bază navală. Anumiţi cercetători au afirmat că se afla în cauză ultima thalassocraţie, ultima dominaţie navală a antichităţii. Eforturile pretorului Agrippa de a asigura aprovizionarea Romei şi divertismente, inclusiv jocurile apollinare, desfăşurate între 6 şi 13 iulie 40, n-au dat rezultatele

Sfârştcl Crizei Republicii Romane

213

scontate. înspăimântată de psxiia alimentară, plebea nevoiaşă s-a agitat mereu. încât în decembrie 40 s-a produs o adevărată revoltă pe străzile Romei. Chiar siguranţa fizică a lui Octavian şi a lui Antonius a fost pusă în primejdie: a fost necesară intervenţia în forţă a soldaţilor (App., Ciu., V, 8; DC, 48, 31). Triumvirii m dispuneau de resurse financiare, în vederea lansării imediate a unei ofensive împotriva lui Sscus Pompeius. Iar militarii erau obosiţi. S-a recurs atunci la negocieri, Intermediate de Scrjxoius Libo, tatăl vitreg al lui Sextus Pompeius, pe a cărui mamă acesta o luase de soţie, şi socn ii lui Octavian. Antonius şi Octavian s-au întâlnit, undeva între Misenum şi Puteoli, cu Sextus Pompeius. Pe nava amiral a lui Sextus Pompeius a fost semnat un acord de pace, în vara anului 39 i.C. în schimbul garantării păcii pe mare şi aprovizionării libere a Romei, i s-a recunoscut lui Sextus Pompeius autoritate asupra Siciliei, Sardiniei, Corsicei şi i s-a promis un consulat pentru sul 38 î.C. şi guvernarea Achaiei. I s-au făgăduit de asemenea consulate, în 35-31 î.C, pentru prietenii săi. S-a hotărât o amnistie politică generală (App., Ciu., 5, 69; DC, 48, 36-37). însă aceistă amnistie l-a lipsit pe Sextus Pompeius de sprijinul multora dintre susţinătorii lui, care au revenit la Roma. în septembrie 39, Antonius s-a întors în Orient spre a întreprinde campania împotriva părţilor. Sardinia a fost predată lui Octavian de unul dintre „locotenenţii" lui Sextus Pompeius, care îl trădase. Achaia nu a fost încredinţată lui Sextus Pompeius. Mai mult decât atât Octavian a divorţat de Scribonia, chiar în ziua când aceasta îi născuse o fiică, pe Iulia. Repudierea Scriboniei, survenită în decembrie 39, a fost considerată ca un gest ostil faţă de Sextus Pompeius. în 17 ianuarie 38, Octavian s-a căsătorit cu frumoasa şi ambiţioasa Livia Drusilla, născută la 30 ianuarie 58 î.C. Descindea din ginta Claudia, dar tatăl său, republican intransigent, fusese adoptat de către Livius Drusus. Ea era căsătorită cu Tiberius Claudius Nero, un oportunist politic. Fost partizan al lui Caesar, trecuse în tabăra cezaricizilor, după idele lui Martie. Livia născuse, în 42 î.C. un fiu, viitorul împărat Tiberiu. Dar Octavian a întâlnit-o, s-a îndrăgostit de ea şi Claudius Nero, întors din exil, a acceptat să i-o cedeze. Octavian s-a căsătorit cu ea în 17 ianuarie 38, la trei zile după ce Livia născuse un al doilea fiu, pe Drusus (Suet., Claud., 1, 1). Se şoptea la Roma că Drusus era în realitate fiul lui Octavian. Sextus Pompeius a ripostat prin reluarea operaţiilor navale de piraterie. O primă operaţie militară împotriva lui Sextus Pompeius a eşuat. Noi fricţiuni au intervenit între Antonius şi Octavian. Cu toate acestea, aproape de Tarent, cei doi au reînnoit şi prelungit pe încă cinci ani triumviratul, în primăvara anului 37 î.C. Au hotărât să lupte împreună împotriva lui Sextus Pompeius.

In 36 î.C, Sicilia a fost atacată pe trei fronturi maritime, de Lepidus, sosit din Africa, de flota lui Octavian, care opera pe coasta occidentală, sub comanda lui Agrippa, şi de cea a lui Antonius, angajată pe coasta orientală a insulei. Agrippa l-a înfrânt întâi pe Sextus Pompeius la Mylae, iar, la 3 septembrie 36 î.C, a repurtat o victorie decisivă la Naulochus. Sextus Pompeius şi-a pierdut flota şi a fugit în Orient, unde a fost executat. Sicilia a fost aspru pedepsită de către Octavian; în special interiorul insulei a fost ruinat, supus devastării totale. Pe de altă parte, bătălia de la Naulochus a marcat şi lichidarea practică a triumviratului. Lepidus a fost acuzat de trădare. Se pare că, efectiv, el dusese tratative secrete cu Sextus Pompeius, înainte de Naulochus; de altminteri, forţele sale nu interveniseră deloc în desfăşurarea marii bătălii navale. Mai mult decât atât, după Naulochus, el încercase să regrupeze vestigiile forţelor lui Sextus Pompeius şi să-şi afirme autoritatea sa de triumvir.

Totuşi soldaţii săi au refuzat să-l urmeze împotriva lui Octavian. A fost practic arestat, i s-a luat Africa şi a fost instalat la Roma într-un fel de domiciliu forţat, apărat numai de calitatea de

214