Istoria Romei

Eugen Cizek

le abandoneze. Iar, la 1 februarie 32 Î.C., consulul Sosius întreprinde în senat elogiul lui Marcus Antonius şi solicită măsuri împotriva lui Caesar cel Tânăr. Acesta părăseşte în grabă Roma, pentru a se întoarce în Oraş şi a orchestra o lovitură de stat. Apare în reuniunea senatului, înconjurat de militari şi de prieteni înarmaţi. Se aşază între cei doi consuli şi rosteşte o cuvântare moderată, unde însă îşi apără tactica politică şi blamează pe Antonius şi pe susţinătorii acestuia. Consulii rămân muţi, dar, după încheierea reuniunii, fug în grabă din Roma spre Efes, însoţiţi de trei sute de patres, favorabili lui Antonius. Lovitura de stat reuşise. Pe de altă parte, numeroşi antonieni dezaprobau influenţa Cleopatrei asupra lui Marcus Antonius, luxul ostentativ şi exotic al modului de viaţă dus de cuplul „regal". Unii se întrebau dacă războiul deschis împotriva lui Octavian era oportun ori doreau cel puţin ca regina să nu participe la conflictul militar. în ce îl priveşte, Antonius pregăteşte intens războiul. Se înarmează şi, însoţit de Cleopatra, se deplasează spre Samos şi apoi spre Atena. De aici, în mai sau iunie 32, el scrie Octaviei că o repudiază şi îi cere să părăsească domiciliul conjugal din Roma. O repudia pentru o regină, considerată de romani ca orientală! Acest fapt a determinat unele defecţiuni în tabăra antonianâ. Printre primii ce trădează se afla un antonian din totdeauna, Lucius Munatius Plancus, fondatorul coloniei Lugdunum (azi Lyon), care îl urmase pe Marcus Antonius în Orient, unde îl slujise ca „procurator al desfătărilor", procurator ab uoluptatibus. Plancus soseşte la Roma şi îl informează pe Octavian că Antonius redactase un testament, încredinţat spre păstrare vestalelor. Atunci Octavian nu şovăie şi recurge la o nouă lovitură de forţă. Smulge vestalelor testamentul lui Antonius şi îl dă publicităţii, inclusiv într-o reuniune a senatului. Antonius confirma redarea unor teritorii copiilor avuţi cu regina Egiptului şi afirma că Ptolemaios Cesarion era adevăratul fiu al lui lulius Caesar. Fapt mai grav, solicita ca, după moarte, corpul să-i fie incinerat în Forul roman, dar înmormântat la Alexandria. Nu spunea nimic de cele două Antonii, fiicele sale şi ale Octaviei. La Roma s-a declanşat un imens scandal. Caesar cel Tânăr exploatează testamentul şi susţine cu ostentaţie că Antonius rupsese orice legătură cu Roma. Adăuga că astfel Antonius intenţiona să transfere la Alexandria capitala imperiului. în iulie 32, un senatus consultam destituie pe Antonius din toate competenţele lui şi declară război Cleopatrei. Antonius va obţine jurământ de credinţă din partea aliaţilor săi orientali. La rândul său, Octavian conservă puteri extraordinare şi, începând din 31 Î.C., exercită anual consulatul.

Octavian pune în operă un nou act, contrar uzanţelor instituţionale ale Romei. El însuşi îl prezintă în memoriile sale, Res Gestae. El reliefează că, în toamna anului 32 î.C, întreaga Italie i-a jurat credinţă ca unui conducător militar, spre a-l vedea învingător la Actium. Acelaşi jurământ a fost prestat de Gallii, Hispanii, Africa, Sicilia şi Sardinia. Printre cei înrolaţi sub stindardele sale se aflau 700 de senatori, dintre care 83 fie fuseseră, fie vor deveni consuli, şi 170 de foşti ori viitori pretori (Mon. Ane, 25). Acest jurământ colectiv, această concertare generală, coniuratio, este apreciată de propaganda lui Octavian ca asigurându-i poziţia de „apărător al libertăţii", uindex libertatis, într-un război drept (DC, 50, 4, 6). în realitate, se utiliza o ilegalitate flagrantă. Octavian nu mai asumă competenţe decisive, încredinţate de senat şi de popor, ci se prevalează de un jurământ colectiv, prestat de toţi occidentalii, probabil chiar de necetăţeni, de peregrini. Chiar dacă, în textul elaborat de el însuşi, se operează o disjuncţie între Italia cetăţenilor romani pe de o parte şi senatori consulari ori pretorieni şi peregrini pe de alta. Chiar dacă ulterior procedura instituită de Caesar cel Tânăr se va permanentiza şi legaliza. Fără îndoială, conştientizând ritualismul şi formalismul roman, ataşamentul faţă de datina strămoşilor, Caesar cel Tânăr a uzitat o cutumă arhaică în declararea războiului împotriva

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

219

Cleopatrei. Căci nu se putea recurge la rituri străvechi ca să se declare război altui roman, adică lui Marcus Antonius, de altfel estimat ca subjugat de o regină impudică. Pe de altă parte, se sugera că nu va urma un epilog al războaielor civile, ci un război împotriva unei basilei elenistice, care ameninţa Roma. Pe scurt, s-a recurs la colegiul feţialilor. Cum cerea ritul, aceştia au formulat revendicări adresate Cleopatrei. Apoi, după un timp, pater patratus, însoţit de trei martori, a aruncat lancea sa sângerie împotriva unei coloane de lângă templul Bellonei. Coloana simboliza neîndoielnic teritoriul Egiptului. Se lansa o adevărată cruciadă împotriva Estului. Sau, altfel enunţat, se trecea oficial de la războiul rece, desfăşurat pe plan psihologic, la un război cald, dotat cu o