Istoria Romei

Eugen Cizek

pontijex maximus, conferită în compensaţie pentru pierderea zonei pe care o controlase. Triumviratul încetase să mai existe, încât se profila clar spectrul unui nou război civil între cei doi stăpâni ai lumii romane. Octavian s-a întors la Roma, unde a celebrat o „ovaţie". Căci luptase doar împotriva unor cetăţeni romani. Senatul îi conferă dreptul de a purta în permanenţă o cunună de lauri. O statuie îmbrăcată în aur i se ridică în For. I se atribuie şi puterea tribuniciană pe viaţă, cu drept să şadă pe băncile rezervate tribunilor plebei. Se zămisleşte, în jurul persoanei sale, o anumită mistică personală: se consacră un templu lui Apollo, alături de casa lui Octavian de pe Palatin. Apollo devine oficial protectorul lui Octavian. Dispune de 45 de legiuni, adică de aproximativ 300.000 de soldaţi şi de 600 de corăbii de luptă. Declară închisă perioada războaielor civile. Se afişează ca restaurator al păcii şi al ordinii. Arde toate actele privitoare la războiul civil Trece la reprimarea tâlhăriei, prospere în Italia, datorită tulburărilor politico-militare anterioare.""

Antonius în Orient: dispariţia triumviratului

Triumviratul a devenit un fel de duumvirat, conducere în doi a imperiului teritorial al Romei. Totuşi Marcus Antonius îşi continua aventura orientală. După Philippi, Antonius se deplasase în Orient, unde stabilise noi dări, sancţionase cetăţi şi regi vasali, care îi susţinuseră pe cezaricizi, şi recompensase pe cei ce li se împotriviseră. Cetatea Efesului l-a întâmpinat cu cinstiri excepţionale şi extravagante. Alaiurile membrilor asociaţiilor dionysiace de actori, technites, l-au aclamat ca pe noul Dionysos, neos Dionysos. încă de atunci Marcus Antonius a fost fascinat de modelul furnizat de mitul lui Alexandru, de filoelenism, de basileia elenistică, de mirajul Orientului. A convocat la Tarsus, în Cilicia, pe Cleopatra a Vil-a, regina Egiptului, revenită în ţara ei după asasinarea lui Caesar şi acuzată de a-l fi susţinut pe Cassius. Oportunismul ambiţios al Cleopatrei nu avea limite! întâlnirea dintre Antonius şi Cleopatra s-a desfăşurat cu un fast uluitor. Tânăra regină l-a fascinat total pe Antonius. Zeiţa Venus venise în întâmpinarea noului Bacchus (Plut., Ant., 3l-32). Prins în mrejele Cleopatrei, în toamna anului 41 î.C, triumvirul a urmat-o la Alexandria, unde cei doi au dus o „viaţă inimitabilă'", de o extravaganţă de nebănuit. în iarna 40-41 î.C, ei au trăit în mijlocul desfătărilor şi probabil al unor contacte culturale cu Orientul stupefiant. Este probabil că atunci Cleopatra a insinuat în mintea lui Marcus Antonius ideologia elenistică a unei autocraţii dionysiace. Ea a orchestrat o propagandă care îl înfăţişa învestit cu atribuţiile mistice ale lui Dionysos-Bacchus-Liber şi îi punea pe seamă o ascendenţă herculeanâ. Artiştii îl figurau ca pe Osiris şi ca pe noul Dionysos, în timp ce Cleopatra era închipuită ca o ipostază a zeiţei Isis (Plut., Ant., 4,l-3; 24-28; 33, 7; 57, 8-l0; 60,5; 71,4-5; 90,4)."' încă în 41 î.C. Antonius intervenise în Siria, invadată de părţi, pe care îi sprijinea Labienus, înzestrat cu titlul de imperator pârtie (parthicus). Triumvirul a lansat un raid până la Palmyra, cetate caravanieră situată la extremitatea estică a deşertului.

Totuşi, în primăvara lui 40, cum am arătat, Antonius a trebuit să revină în Italia. Pe drum, la Atena, s-a întâlnit cu Fulvia, sojia sa, care, după ce i-a făcut o scenă violentă, încărcată de reproşuri, a căzut bolnavă şi a murit după câteva săptămâni (contribuţia Cleopatrei?). După Brundisium, Antonius se întoarce în Orient, dornic să zdrobească pe părţi. Aceştia, sub comanda „trădătorului" Labienus (al Romei, nu numai al cezarienilor) şi a lui Pacorus, fiul regelui part Orodes II, ocupaseră nu numai Siria, ci pătrunseseră şi în Asia Mică. In 39 Î.C, Publius Ventidius

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

215

îi înfrânge pe părţi la Porţile Ciliciei şi la Muntele Amanus. Marcus Antonius a petrecut iarna 39-38 la Atena, împreună cu Octavia, tânăra sa soţie. în 38 î.C, Ventidius nimiceşte forţele ofensive partice la Gindarus, unde cade pe câmpul de luptă însuşi Pacorus. In Siria, Samosata este recucerită de trupele lui Antonius. De asemenea, este ocupată Armenia. în martie 36, Antonius, care recrutase noi militari romani în Italia, iniţiază o expediţie considerată de el ca decisivă, împotriva Parthiei, cu o armată formată din 100.000 de oameni: 60.000 de legionari, 10.000 de călăreţi galii şi hispani, 30.000 de auxiliari, dintre care 16.000 erau armeni. Marcus Antonius urmează planul alcătuit de Caesar, încât se preconiza un marş asupra Ecbatanei, capitala Mediei, prin nord, prin Armenia şi Media Atropatene, la sud-est de Marea Caspică. Spre a asigura rapiditatea ofensivei sale, Antonius comite eroarea de a lăsa în urmă bagajele armatei şi materialul militar necesar asediului. Se năpusteşte asupra oraşului Phraaspa, capitala Mediei Atropatene. Dar nu reuşeşte s-o cucerească, în vreme ce părţii distrug convoaiele de aprovizionare ale armatei sale şi spulberă coloanele auxiliarilor armeni. In pragul iernii, Antonius este obligat să se retragă spre Armenia. Această retragere, care a durat 27 de zile, a fost foarte penibilă; romanii au putut pierde până la 24.000 de oameni. De aceea a fost asemuită cu retragerea lui Napoleon din Rusia, încât, chiar dacă a evitat reeditarea dezastrului de la Carrhae, Antonius a suferit o grea înfrângere.

în 36, Antonius se căsătoreşte oficial cu Cleopatra. Se îmbrăca în veşminte greceşti, în hlamidă, şi cultiva un fast regal mirific, de tip elenistic. Divertismentele extravagante şi exuberante nu lipseau de la curtea de la Alexandria. Marcel Le Glay se întreba dacă Antonius nu aspira la un titlu regal pentru a combate pe părţi. Şi dacă, pe lângă dorinţa de a aduna aur, bogăţii şi glorie, Antonius nu estima campania partică drept o etapă în vederea alcătuirii unui mare regat oriental, care să includă şi Egiptul. în planurile Cleopatrei, asumate de triumvir, se amestecau imitarea lui Alexandru şi cea a lui Caesar, imitatio Caesaris. In iarna anului 35, la Alexandria, Marcus Antonius accentuează factura elenistică, teocratică şi autocratică, a puterii sale. Neglijează reproşurile nefericitei Octavia şi ale colegului său de la Roma. Spre a contrabalansa campania eşuată împotriva Parthiei, Antonius atacă Armenia, al cărei rege Artavasde îl trădase. îl ia prizonier şi îl trimite la Alexandria, ca să figureze în triumful său, celebrat tocmai în acest oraş. Ideea unui triumf celebrat la Alexandria scandalizează profund pe romani. Circulă zvonuri, care îi atribuie ideea, cândva pusă şi pe seama lui Caesar, de a transfera capitala imperiului teritorial al Romei la Alexandria (DC, 5, 4). Nu este de altfel imposibil ca Antonius ori mai degrabă Cleopatra să fi avut în vedere un bicefa-lism politic, în cadrul căruia Occidentul ar fi fost gestionat de Roma, iar Orientul de Alexandria elenistică. De altfel Antonius arbora o poligamie ostentativă: avea oficial două neveste, Octavia romană şi Cleopatra greco-orientală (Plut., Ant., 36, 6 şi 25-29; 59, 9; 74, 1; 88, 4).

La Alexandria, Marcus Antonius iniţiază noi restructurări teritoriale ale Orientului, care sunt percepute ca ostile intereselor Romei. încă anterior, el configurase structura regatelor clientelare din Orientul roman: lui Amyntas i se atribuiseră Galatia şi Anatolia meridională, lui Polemon Anatolia septentrională şi Armenia Mică, lui Arcelaus Cappadocia, lui Herodes o zonă palestiniană, la sudul Siriei. Noua restructurare se desfăşoară în prezenţa celor doi soţi, Antonius şi Cleopatra, aşezaţi pe tronuri de aur. Cei trei copii ai lor, dintre care doi erau gemeni, purtau veşminte regale, adecvate teritoriilor unde urmau să domnească. Iar Ptolemaios XIV era îmbrăcat

216