Istoria Romei

După idele lui martie

Astfel au sfârşit Caesar şi dictatura lui exorbitantă, în curs să se convertească în monarhie oficială, ostentativ mărturisită. A urmat o confuzie generală . După ce Caesar şi-a dat ultima suflare, Brutus a înaintat în mijlocul sălii, spre a reţine şi a calma senatorii. însă aceştia au fugit în dezordine (Plut., Brut., 21). Conspiratorii nu încercaseră nimic împotriva lui Marcus Antonius, consul în funcţiune, deci şef al statului, potrivit normelor republicane, îndrăgite de conjuraţi. Michel Christol şi Daniel Nony opinează că ei doreau să păstreze un interlocutor comprehensiv în fruntea facţiunii cezariene. Am reliefat că noi suntem de altă părere. Speranţele republicanilor nu au fost justificate prin nimic. Nu doar vechile structuri republicane se prăbuşiseră şi nu puteau

206

Eugen Cizek

fi reînviate. Din păcate, nu au putut fi resuscitate nici libertăţile romanilor. Evenimentele subsecvente au demonstrat clar aceasta. Jerome Carcopino afirma cândva că numai statul part a fost salvat. Nici un cuceritor roman nu va putea în viitor să-l zdrobească. A fost de asemenea întârziată cucerirea Daciei. •

Dezordinea absolută s-a prelungit cel puţin câteva ore. Marcus Antonius şi Lepidus au început prin a nu reacţiona. Marcus Antonius a azvârlit toga consulară şi a luat-o la fugă. Complotiştii au apărut în For, unde au răspuns murmurelor mulţimii prin strigăte, care glorificau libertatea, libertas. încât au trebuit să se refugieze pe Capitoliu. Mai târziu, Brutus a emis monede, care pe o faţă îl reprezentau ca BRUT(îw) IMP(erator) şi pe alta figurau două pumnale şi scufia, ce simboliza libertatea. In 16 martie, Lepidus, care dispunea de o legiune, a ocupat Forul şi Câmpul lui Marte. Pe 17 martie, Antonius a convocat senatul. S-a votat o moţiune, propusă de Cicero, care acorda imunitate conjuraţilor. Seara, cezaricizii coboară din Capitoliu în For, unde strâng mâinile lui Antonius şi ale lui Lepidus. în schimb, Antonius a impus, în reuniunea senatului, ratificarea actelor lui Caesar, mai ales desemnările anticipate în comandamente militare şi la magistraturi. Nici alte acte nu puteau fi anulate, de teama unei răscoale generale. Numeroşi veterani ai lui Caesar îşi aşteptau loturile agricole şi banii. De fapt se aflau din nou faţă în faţă cezarienii şi republicanii. Pe 19 martie, într-o nouă şedinţă a senatului, la cererea lui Lucius Calpumius Piso, socrul lui Caesar, în locuinţa lui Antonius a fost citit ultimul testament al lui Caesar, încredinţat vestalei maxime (Suet., Caes., 83, 1). Se stipula în testament adoptarea oficială a lui Gaius Octavius, sau Octavian, care urma să se numească şi Caesar. Poporul Romei moştenea, colectiv, parcul lui Caesar de lângă Tibru şi 300 de sesterţi pe cap de plebeu (Suet., Caes., 83, 3-4). Funeraliile au fost anunţate şi s-au desfăşurat în 20 martie. A fost ridicat un rug pe Câmpul lui Marte, alături de mormântul Miei, fiica lui Caesar şi cândva soţia lui Pompei. Alături şi în faţa rostrelor a fost edificată o capelă, ce reproducea tempul zeiţei Venus Genetrix. Cu prilejul jocurilor funebre, s-au cântat versuri, inspirate de compasiunea pentru Iulius Caesar şi de ura împotriva ucigaşilor Iui (Suet., Caes., 84, l-3). Marcus Antonius a pus să se citească acel sena-tus consultum care decernase onoruri deosebite lui Caesar şi jurământul senatorilor de a apăra viaţa dictatorului. Patul funebru a fost adus în For, unde i s-a dat foc. Pe rug, veteranii şi-au azvârlit armele (Suet., Caes., 84, 4-7). După funeralii, plebea, înarmată cu torţe, a încercat să incendieze locuinţele lui Cassius şi Brutus. A fost cu greu respinsă, dar l-a ucis pe Helvius Cinna, întâlnit incidental şi confundat cu omonimul acestuia, Cornelius, care, în 19 martie, rostise o violentă cuvântare împotriva memoriei lui Caesar (Suet., Caes., 85, 1).

Au urmat multe luni de confuzii. La sfârşitul lui martie 44, cezaricizii au părăsit Roma. Intenţionau să mobilizeze forţe militare semnificative în Orientul elenic, însă Cicero a preluat conducerea republicanilor şi a luptat împotriva lui Antonius între 2 septembrie 44 şi 21 aprilie 43 î.C, prin cuvântări incendiare, cunoscute sub numele de Filipice. într-adevăr, Cicero îl asimila pe Antonius cu Filip, regele Macedoniei, odinioară atacat, în discursuri, de către Demostene, ca duşman al libertăţii şi străin Greciei. Astfel cum Antonius era înfăţişat de Cicero ca străin Romei. De altfel, Cicero încerca să-l disocieze de Caesar şi de memoria dictatorului, încă din 18-l9 martie 44, Marcus Antonius devenise stăpânul Romei. în numele lui Caesar, el acordă cetăţenia romană sicilienilor, cărora dictatorul le conferise numai dreptul latin. îşi ia drept coleg la consulat pe Dolabella. Atribuie cezaricizilor provincii neimportante precum Creta şi Cyre-naica. îşi rezervă pentru sine Macedonia. Dolabella urma să guverneze Siria. Manipulează plebea Romei, forţă politică puternică şi sensibilă la propaganda antonianâ. Pe de altă parte, Marcus

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

207

Antonius, în scopul calmării senatului, propune o măsură legislativă care să abroge pentru totdeauna dictatura. Această propunere a fost votată. Antonius aparţinea elitei Romei. Fără îndoială, Marcus Antonius era un om robust, lacom de plăceri, „juisor" înveterat. Era probabil afectat de ceea ce se defineşte ca sindromul maniaco-depresiv. Crizele sale de furie erau urmate de o descurajare manifestă. Nu era un ideolog ca Iulius Caesar. Doctrinarul său va fi... Cleopatra. Se învedera însă capabil comandant militar, spirit pragmatic, foarte ambiţios şi dibace manipulator de opinie. întrucât Decimus Brutus ocupase Gallia cisalpinâ, Antonius, la 3 iunie 44, prezidează comiţii populare, în calitate de consul. Smulge o putere legislativă necondiţionată, mutarea în Macedonia a lui Decimus Brutus, din Gallia cisalpină, atribuită sieşi pe cinci ani. în anul 44, a survenit ultimul său succes politic important.

Căci alte forţe politice relevante emerg pe scena politică atât de perturbată. Ne referim la moştenitorul legal şi fiul adoptiv al lui Caesar. Acesta se aflase la Dyrrachium, în Epir, împreună cu armata destinată să plece spre Orient. Se născuse în 63 î.C. Fusese afectat de asasinarea lui Caesar şi dorea să lupte împotriva cezaricizilor. Debarcă în sudul Italiei şi, pe 18 aprilie, cel ce se numea acum Caesar cel Tânăr se întâlneşte cu veterani ai dictatorului. Se înfăţişează la Roma ca „fiu al divinului Caesar", diui Iulii filius şi succesor legal al lui Caesar. Antonius îi acordă o audienţă, unde comite o gravă eroare. Cum am mai arătat, consulul estima că el este adevăratul moştenitor politic şi spiritual al lui Caesar. De aceea tratează pe Octavian cu o evidentă condescendenţă. Era semnul primei tensiuni relevante, care inten-enea între cele două principale căpetenii ale taberei cezariene.

Vara anului 44 este dominată de felurite urzeli ale lui Octavian şi ale suporterilor acestuia. Octavian profită de semne cereşti, tălmăcite ca anunţându-i o glorie imensă, ca şi de jocuri în cinstea victoriei lui Iulius Caesar, făgăduite de dictator şi acum organizate de Octavian. Marcus Antonius are probleme cu propriile legiuni, în care restabileşte disciplina cu dificultate. în acelaşi timp Octavian recrutează în Campania trei mii de luptători, înrolaţi printre veteranii tatălui său adoptiv: cum o va declara el însuşi, la numai nouăsprezece ani, „în vederea eliberării statului oprimat de dominaţia unei facţiuni", per quem rem publicam a dominatione factionis oppressam in libertatem uindicaui (Mori. Ane, 1), Cicero trage profit din falia manifestă survenită între cezarieni şi lansează campania Filipicelor. Roma cunoaşte o toamnă fierbinte, din punct de vedere politic. în 28 noiembrie, senatul, încurajat de evoluţiile recente, refuză să-l declare pe Octavian „duşman public", hostis publicus. îl convocase consulul Antonius. Acesta din urmă pleacă, în fruntea trupelor sale, în Gallia cisalpină, spre a-l înlătura din provincie pe Decimus Brutus şi a pune stăpânire pe acest teritoriu. Cicero îşi pune speranţe extravagante în tânărul Octavian, care mărturiseşte o admiraţie neţărmurită faţă de bătrânul luptător republican. Pe 2 ianuarie 43, Cicero dobândeşte, de la senat, calitatea dpropraetor şi un imperium militar pentru Octavian, care nu avea nici vârsta legală şi nici nu exercitase pretura ori quaestura. II prezintă ca pe un tânăr divin, hărăzit salvării demnităţii poporului roman: valoarea nu aşteaptă numărătoarea anilor! (Phil., 5, 42-48). Tratativele duse cu Marcus Antonius, aflat în Gallia cisalpinâ eşuează şi războiul civil izbucneşte din nou. Conflictul se desfăşoară în jurul cetăţii Mutina (azi Modena), între Antonius pe de o parte şi consulii în funcţiune, trimişi de senat, însă desemnaţi încă de Caesar: Aulus Hirtius, fost „şef de cabinet" al lui Caesar, cum îl definea Marcel Le Glay, şi Gaius Vibius Pansa. Ambii erau partizani ai lui Octavian, însă şi ai reconcilierii cu senatul şi republi-
208