Eugen Cizek
numai urzeala unui aristocrat decăzut, însoţit de nişte aventurieri, cum a înfăţişat-o Salustiu, el însuşi „popular", popularis, dar republican? Ori expresia dorinţei de putere a lui Catilina, a unor notabili muncipali, întrucât conspiraţia ar fi reprodus o ierarhie socială asemănătoare celei a statului, cum opina regretatul Pierre Grimal? După opinia noastră, se afla în cauză o tentativă de rebeliune gravă, întemeiată pe forţe şi mai ales pe aspiraţii şi veleităţi ale aripei radicale a popularilor. Conspiratorii aspirau la transformări profunde ale mecanismelor instituţionale, ştergerea datoriilor contractate de partizanii lui Catilina, o reformă agrară profundă, poate chiar o reîmpărţire a averilor, la Roma şi în Italia (Sall., C, 33). Catilina conta nu pe plebea nevoiaşă a Romei, ci pe restul Italiei. Emisarii săi căutau recruţi pretutindeni, printre păstorii din Bruttium, ca şi printre gladiatorii de la Capua. Prin excelenţă se bazau pe Etruria, unde invocau suportul atât al victimelor confiscărilor proprietăţilor rurale, cât şi al beneficiarilor acestor confiscări abuzive, care îşi vânduseră ogoarele. Se pune întrebarea următoare: oare Catilina voia puterea doar pentru sine sau ţinta era preluarea ei, pentru a o încredinţa lui Caesar? Deoarece Crassus era prea bogat ca să colaboreze cu o răsturnare socială radicală, între Crassus şi Caesar începuse o luptă surdă pentru întâietate în facţiunea popularilor. Nu vom şti niciodată răspunsul la o asemenea întrebare, însă nu trebuie uitat că Iulius Caesar a încercat în van să obţină altă pedeapsă decât cea capitală pentru complicii lui Catilina din Roma. Mişcarea a sfârşit prin a eşua.
O asemenea mişcare era prea amplă pentru a păstra secretul proiectelor sale. Cicero află de planurile conspiratorilor, le dezvăluie senatului la 23 septembrie; obţine votarea unui senatus consultum ultimum şi deci proclamarea stării de urgenţă pe 22 octombrie. Iar, în 2 noiembrie, rosteşte în senat, unde mulţi patres şovăiau (Catilina era un patrician important!), o cuvântare fulminantă. Cere insistent conducătorului mişcării, prezent la reuniune, să părăsească Roma, pentru a fi declarat „duşman public", hostis publicus. Este prima Catilinară. Vor urma alte trei. Catilina se apără fără succes şi trebuie să abandoneze Cetatea. Se refugiază în Etruria, unde îşi improvizează o armată, în continuare, Cicero dobândeşte lichidarea fizică a complicilor lui din Roma, care încercaseră să câştige susţinerea allobrogilor din Gallia narboneză: ceea ce denota înaltă trădare. După execuţia lor, la 5 decembrie 63, Cicero va striga în faţă poporului: „au trăit", uixerunt. în sfârşit, o armată consulară va zdrobi, în ianuarie 62 î.C, la Faesulae trupele improvizate în Etruria de către Catilina, căzut pe câmpul de luptă.
Cicero va clama: „să se dea armele la o parte din faţa togei" (civililor), cedam arma togae. In aşteptarea lui Pompei, a cărui sosire la Roma era iminentă, el era convins că instituţiile tradiţionale ale Cetăţii se consolidaseră. Iluzii deşarte, curând spulberate!
' "%
Primul triumvirat
în realitate mişcarea lui Catilina revelase mai limpede ca oricând disfuncţiona- ■ lităţile structurilor unei Republici-Cetate incongruente cu dezvoltarea imperială a teritoriilor romane. Cu excepţia Egiptului, teoretic încă independent, aproape toate zonele din preajma litoralului Mediteranei aparţineau direct sau indirect Romei .
în Egipt domnea, după Alexandru, dinastia Lagizilor sau Ptolemailor, regi elenistici. Grecii şi macedonenii cârmuiau un regat unde se menţineau tradiţiile faraonilor, însă în care indigenii
Sfârşitul Crizei Republicii Romane
169
*
aveau un statm sicafeern, de supuşi ai cuceritorilor. Elementul elenofon practica o adevărată segregaţie faţă ăi arohtoni, deoarece nu se amesteca cu ei. Chiar regii, basilei, se căsătoreau adesea cu surorielQî. Când nevestele lor nu le erau surori de sânge, ele se intitulau totuşi „sora şi soţia regelui", iăuenţa romană devenise foarte manifestă în regatul Lagizilor. De altfel Egiptul era cel mt bogat stat din antichitate. Ajunsese să furnizeze Italiei şi Romei majoritatea grâului necesar iun-ntaţiei populaţiei. Cel ce controla Egiptul în fapt guverna aprovizionarea Republicii. încâtîgiptul suscita apetitul diverşilor oameni politici romani. Cu atât mai mult cu cât „clasa politicr "zreco-egipteană era vicleană, laşă, insidioasă; se multiplicaseră crizele dinastice, adesea arhnnre de revoltele populaţiei Alexandriei, capitala Egiptului. Frecvent senatul era solicitat să inteniâ în viaţa internă a regatului lagid. în 79 î.C, se produsese un eveniment care dramatizase aceacă viaţă internă şi provocase intervenţia romană. Regele Ptolemaios X Alexandra murise :irâ moştenitori legitimi. Sulla desemnase un succesor al monarhului defunct, pe care însă alezicdrinii l-au ucis. Alexandrinii au înscăunat ca rege un bastard, un vlăstar nelegitim al Lagiziloc Ptolemaios XI Auletes, care a domnit între 79 şi 51 î.C. La Roma, circula zvonul că Ptoler-ios X Alexandru lăsase moştenire Romei regatul său. Senatul nu dorea însă anexarea Egiptul.:, care ar fi adus o influenţă exorbitantă generalului însărcinat cu punerea ei în practică. O parte dintre cavaleri, mulţumiţi cu avantajele dobândite în 70 î.C, nu preconiza nici ea ocuparea Egiptului. Pe de altă parte, Ptolemaios Auletes cumpărase la Roma recunoaşterea legitimităţii sale. Această legitimitate a fost definitiv consfinţită la Roma în 59 î.C, adică în timpul consulatului lui Cissar. Când va fi alungat, din domnie, de către alexandrini, din pricina pierderii Ciprului, vechi domeniu al Lagizilor, Ptolemaios XI va cere ajutorul Romei. După o ezitare de trei ani, se va decide restaurarea lui Ptolemaios Auteles. Fostul tribun al plebei şi suporter al lui Pompei, Aulus Gabinius, guvernator al Siriei, între 57 şi 54 î.C, după exercitarea consulatului, va lua iniţiativa sprijinirii regelui lagid, restaurat de el. Gabinius va acţiona în fruntea unui mic corp expediţionar. îl va lăsa ca garnizoană la Alexandria. Egiptul va deveni astfel clientul lui Pompei. Anterior, unele căpetenii ale popularilor, anumiţi oameni de afaceri, plebea nevoiaşă din Roma şi din Italia militaseră pentru anexarea Egiptului, în temeiul aşa-zisului testament al lui Ptolemaios X Alexandru. îşi aminteau de afluxul de aur, de bogăţii şi de oportunităţi comercial-financiare pe care le oferise anexarea Pergamului. Ales censor, în 65 î.C, Crassus propusese atât acordarea cetăţeniei romane gallilor cisalpini, cât şi anexarea Egiptului. Nu avusese însă câştig de cauză.
Dostları ilə paylaş: |