Istoria Romei

Eugen Cizek

îndeosebi vestea primelor masacre săvârşite de rebeli a determinat o reacţie intransigentă în Roma însăşi. Au fost trimise împotriva insurgenţilor patrusprezece legiuni. Gaius Marius, rechemat sub drapel, şi pretorul Lucius Cornelius Sulla, remarcat în timpul războiului din Numidia, au fost desemnaţi să combată italicii răzvrătiţi.

De o parte şi de alta s-a recurs la brutalităţi greu de imaginat. La Asculum (azi Ascoli), în Picenum, femeile romane au fost scalpate de italici, înainte de a fi omorâte. Un pretor şi „legatul" lui au fost lapidaţi: toţi cetăţenii romani au fost masacraţi. La Grumentum, în Lucania, mica garnizoană romană a fost în întregime ucisă, pe când civilii au fost masacraţi. La rândul lor, romanii, când cucereau un oraş rebel, ucideau necombatanţii. Ei jefuiau, omorau localnicii, cel puţin parţial romanizaţi, sau îi vindeau ca sclavi. Sulla a pârjolit Samnium. Au avut loc însă şi fraternizări ale celor două tabere de combatanţi. Astfel, când trupele lui Marius au întâlnit, în Samnium, forţele lui Pompaedius Silo, mulţi soldaţi au recunoscut în tabăra adversă oaspeţi sau gazde, hospitespxt, foşti camarazi de arme, prieteni. S-au strigat pe nume, au fraternizat şi au organizat o adevărată sărbătoare (DS, 37, 13). La Roma, s-a început prin represiune. încă de la începutul anului 90 î.C, tribunul plebei Quintus Vario a depus într-o adunare populară o „propunere legislativă", rogatio, de agravare a legii de maiestate, ulterior înăsprită de către senat. S-a înfiinţat un tribunal excepţional, alcătuit exclusiv din senatori. Tribunalul urma să pedepsească pe toţi complicii rebeliunii italice şi chiar pe cei ce susţinuseră măsurile propuse de Drusus. Tribunalul a fost sprijinit de cavaleri şi a lovit în rândurile optimaţilor reformişti. Mulţi au trebuit să se exileze pentru a se salva de pedeapsa capitală. In anul subsecvent, Vario a fost urmărit, în virtutea propriei sale legi, şi condamnat pe baza aceleiaşi legislaţii. La alegerile tribuniciene pentru anul 89 î.C. se produsese un reviriment.

Senatul a înţeles că nu se poate mărgini la reprimări. Exista primejdia ca alţi aliaţi să adere la rebeliune. Devenise iminentă defecţiunea Etruriei şi a Umbriei. La propunerea consulului Lucius Iulius Caesar, s-a votat, la sfârşitul anului 90 î.C, o „lege Iulia", lex Iulia, care acorda cetăţenia romană tuturor latinilor şi aliaţilor ce ar fi solicitat-o (o parte dintre grecii din sud nu o reclamau). Se stipula şi dreptul generalilor de a o conferi soldaţilor lor peregrini. Totuşi, o asemenea lege circumscria focarul revoltei, fără însă a-l lichida. O lege Plautia-Papiria din 89 î.C, propusă de tribunii Marcus Plautius Silvanus şi Gaius Papirius Carbo, acorda cetăţenia romană cetăţilor care depuneau armele şi altor italici, dispuşi, într-un interval de timp de şaizeci de zile, să se înscrie drept cetăţeni în registrele pretorilor. O a treia lege reglementa anumite detalii şi extindea cetăţenia la anumite cetăţi situate la nord de Pad. Războiul era practic terminat. De altfel, la sfârşitul anului 89 î.C, romanii luaseră cu asalt principala citadelă a rebelilor, oraşul Asculum. Italicii dobândiseră ceea ce îşi doreau cu ardoare: cetăţenia, ciuitas romana.

Samniţii au continuat totuşi războiul. Ei fuseseră ultimii italici importanţi supuşi de Roma şi cei dintâi care trecuseră de partea lui Hannibal. Aspirau la independenţă, şi nu la cetăţenia romană. încă în 82 î.C, Sulla va zdrobi o armată samnită la Porta Collina a Romei, iar unii rebeli vor rezista la Nola până în 80 î.C. (Liv., Per., 89). Problema era cum să se încadreze masa noilor cetăţeni în cele 35 de triburi romane. Conservatorii se temeau ca, repartizaţi în toate triburile, noii cetăţeni să nu-i depăşească pe cei vechi ca număr de voturi (App., Ciu., 1, 214). S-au încercat diverse soluţii. Unii s-au gândit fie să-i distribuie numai în opt triburi, fie să se înfiinţeze pentru
.-v

Criza Republicii Romane

141

ei alte nouă triburi. în 88 î.C., tribunul Publius Sulpicius Rufus a propus ca noii ciues să fie repartizaţi în toate cele treizeci şi cinci de triburi. Intervenise o alianţă între mediile comercial-finan-ciare din Asia sau Italia şi facnunea marianistă de la Roma. Nu s-a luat momentan nici o decizie; însă în 84 î.C, un senatusconsult prevede înscrierea noilor cetăţeni în cele treizeci şi cinci de triburi. Totuşi, abia în 70-69 î.C, sub presiunea popularilor şi datorită consulilor Pompei şi Crassus fiul, s-au încheiat operaţiile de recensământ şi înregistrare a noilor cetăţeni. Astfel, legile din 90-88 î.C. şi-au aflat o desăvârşită aplicare concretă. în 70 Î.C, mulţimile italice au venit în masă la Roma (Cic, Verr., I, 54). Recensământul a consemnat 910.000 de cetăţeni, adică dublul celor ce avuseseră această calitate înainte de războiul cu socii. în operaţiile militare împotriva insurgenţilor se remarcaseră Sulla, Marius (deşi acuzat de a le fi condus cu prea mare blândeţe) şi Gnaeus Pompeius Strabo, tatăl lui Pompei. Pieriseră, într-un fel sau altul, 300.000 de oameni, îndeosebi tineri. Anumite regiuni sărăciseră.

Urmările războiului social şi ale extinderii cetăţeniei au fost complexe şi deosebit de relevante. In primul rând Republica s-a convertit dintr-o Cetate-oraş-stat (pur şi simplu) într-o Cetate-oraş-stat teritorială. Unitatea Italiei era asigurată de cea mai numeroasă comunitate civică din bazinul Mediteranei. Procesul de romanizare a italicilor s-a accelerat sensibil. Au emers noi clientele regionale, ca efect al înrolărilor masive de soldaţi. In Picenum, unde tatăl lui Pompei poseda domenii imense, s-au urzit asemenea clientele extinse. Gallia cisalpină rămânea o provincie, însă bogată. Desigur, romanii puteau să-şi pună întrebarea dacă era necesar sau nu procesul deschiderii cetăţeniei. Pe de altă parte, în timpul războiului „social" (cu socii), se produsese un aflux de refugiaţi în Roma însăşi. Ei îngroşaseră rândurile plebei urbane şi ale unei mase de manevră aflate la dispoziţia unor manipulatori ambiţioşi şi lipsiţi de scrupule. La Roma, proliferau, în cantitate sporită, clanurile politice, generalii avizi de noi comandamente militare. Ei nu mai erau dispuşi, ca strămoşii lor, să redevină simpli cetăţeni după încheierea mandatului. A devenit şi mai adâncă prăpastia între vechea „constituţie" a Cetăţii şi realitatea politică italică şi imperială. Instituţiile tradiţionale funcţionau greu. De mai multe ori ele se „poticniseră". Republica era condamnată la moarte, în absenţa unei reforme structurale profunde, pe care, până la urmă, n-a mai dorit-o nimeni cu adevărat. Complexitatea, progresiv crescândă, a misiunilor de gestiune a provinciilor provocase înmulţirea posturilor de magistraţi sau promagistraţi.

în aceste condiţii pragmatismul roman, generator de echilibrare a competenţelor membrilor colegiilor magistraţilor, nu mai operase fructuos. Se iviseră tensiuni între magistraţi, îndeosebi între tribuni. Atmosfera politică era viciată de propaganda în favoarea unor personalităţi ori a unor măsuri legislative, adesea demagogice, de corupţie şi de manipulări electorale. Senatul însuşi se transforma. Era obligat să se deschidă familiilor italice mai importante. Unii dintre aceşti senatores noul făceau front comun cu ordinul ecvestru. Ajunsă desuetă, vechea nobilitas trata zadarnic cu dispreţ pe oamenii proveniţi din municipiile italice. Un asemenea dispreţ îi irita pe aceştia (Cic, Phii, 3, 15). în 57 Î.C, Pompei va mobiliza toţi italicii, senatori şi cavaleri, spre a-l sărbători pe Cicero. Vechea psihologie politică a Republicii devenise caducă. Tocmai aceasta o vor arăta cele ce urmează, inclusiv declanşarea primelor adevărate războaie civile^9bls.

142