Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
| ,16
Armata De altminteri, Marcel Le Glay opina că Principatul lui August a fost mai cu seamă o autocraţie militară. Cum am constatat, în repetate rânduri, armata fusese instrumentul principal de luptă politică al protagoniştilor războaielor civile. August a menţinut şi chiar potenţat statutul de unealtă prioritară al armatei. Baza monarhiei fără nume, instaurată de el, a fost armata. Trupele de la Roma, prin excelenţă pretorienii, dar şi legiunile, staţionate îndeosebi la frontiere, şi unităţile auxiliare. Totuşi el a operat o reformă profundă a forţelor militare. August însuşi ne reliefează că depuseseră jurământ militar de fidelitate faţă de propria persoană 500.000 de militari. Totuşi majoritatea lor a fost demobilizată. Observă că 300.000 dintre ei au fost instalaţi în noile colonii sau trimişi în municipiile din care proveneau. Tuturor li s-au dăruit pământuri şi sume de bani (Mon. Ane, 3). Era vorba de 3.000 de denari pe cap de veteran. De fapt, chiar după Actium, au fost demobilizaţi 120.000 de soldaţi, stabiliţi în colonii sau pe loturi agricole confiscate sau cumpărate de August, mai ales în Italia, Gallia narboneză şi în Hispania. Marcel Le Glay a pus în evidenţă faptul că armata, pe lângă funcţiunile militare, constituia şi o autentică „şcoală de administraţie". Armata lui August devine repede o forţă militară permanentă alcătuită din profesionişti, de fapt o forţă militară de 258
elită. Ideologia imperială îi acordă o importanţă cardinală. De altfel August era flancat de generali foarte competenţi. Până la dezastrul din anul 9 d.C, suferit de Publius Quinctilius Varus, August a năzuit să făurească o provincie în Germania, pe malul drept al Rinului, ca meterez al Galliilor împotriva invaziilor barbare. Principele a operat o restructurare profundă a armatei romane. Efectivele legiunilor erau pletorice. înainte de Actium fiinţaseră 60 de legiuni. August a redus numărul lor la 28 şi mai târziu la 25. în schimb, a fost întrucâtva sporit efectivul unităţilor auxiliare. Legiunile se recrutau printre cetăţeni din Italia şi, eventual, din provinciile temeinic romanizate. în fruntea legiunii se afla un „delegat" sau legat, legatus legionis, de rang senatorial. îl secondau mai mulţi ofiţeri, „tribuni ai soldaţilor", tribuni militum. Cel puţin unul dintre ei era de rang senatorial, întrucât cei mai mulţi proveneau din rândurile cavalerilor. Ca şi prefectul taberei. Urmau cel puţin 59 de centurioni, un fel de subofiţeri, dintre care se distingea un primipil, primipilus, comandantul primei centurii a legiunii. Făcea parte din statul major al legatului legiunii. Fără îndoială, legatul legiunii era subordonat legatului provinciei. Efectivul unei legiuni cuprindea în această vreme îndeobşte 5.000 de infanterişti, la care se adăugau 120 de călăreţi, aflaţi sub comanda unui tribun militar. Fiecare legiune era susţinută de unităţi auxiliare, compuse de regulă din necetăţeni, adică din peregrini. După serviciul militar, standardizat, ca şi la soldaţii din legiuni (douăzeci şi cinci de ani), auxiliarii peregrini obţineau, începând de la o anumită dată, o diplomă militară susceptibilă să le confere cetăţenia romană pentru ei şi pentru copiii lor, precum şi dreptul de a contracta căsătorii legale. în interiorul forţelor auxiliare, s-a statornicit o ierarhie. în frunte, se aflau „aripile", alae, de cavalerie, unele alcătuite din 480 de oameni, altele din 960 de soldaţi. Urmau cohortele de infanterie. Ulterior au apărut şi numeri, unităţi recrutate printre barbari, care păstrau limba, uniforma şi un armament specific, însă erau comandate de ofiţeri romani. Staţionarea acestor trupe a fost fluctuantă: adesea erau deplasate spre punctele fierbinţi ale frontierelor anumite „detaşamente", uexillationes. Căci steagul unităţilor militare romane era uexillum, la care se adăugau acvilele legiunilor. Alae, alele auxiliare, erau comandate de un prefect cavaler, asistat de 16 „decurioni". înglobau fiecare 500 de călăreţi. Cohortele de infanterie auxiliară sunt comandate tot de un prefect, asistat de 6 centurioni, încorporau de asemenea 500 de soldaţi. Existau şi cohorte mixte, de pedestraşi şi de călăreţi, comandate de un prefect cavaler, secondat de 3 decurioni şi de 6 centurioni. încât în legiuni serveau 125.000 de soldaţi, susţinuţi tot de 125.000 de militari din trupele auxiliare. August a avut prin urmare la dispoziţie o armată care număra între 250.000 şi 300.000 de soldaţi. în provinciile balcanice staţionează între 3 şi 5 legiuni. în Germanii, pe Rin, sunt poziţionate cel puţin 5 legiuni. In provinciile danubiene (Pannonia-Moesia) se află 4 legiuni. Iar în Orientul asiatic (Cappadocia, Siria etc.) sunt încartiruite aproximativ 3 legiuni. Alte 3 sunt aşezate în Egipt, 1 sau 2 în Africa şi 5 în Hispanii. Pretorienii şi cohortele urbane se recrutează îndeosebi în Etruria, Umbria şi în Laţiu. Marina militară, care nu mai slujeşte pentru bătălii navale majore, acţionează în vederea asigurării păcii în Imperiu. Escadrele ei patrulează în întreaga Mediteranâ. Principalele flote sunt situate în Italia, la Misenus şi la Ravenna. Ele asigură protecţia convoaielor care aduceau, din Asia, Egipt şi Hispania, la Puteoli şi la Ostia, pentru aprovizionarea Romei: grâu, ulei şi mărfuri alimentare exotice. Pe de altă parte ele pot transporta forţe militare de uscat, necesare campaniilor militare; asigură comunicaţiile rapide cu provinciile îndepărtate, combat pirateria. Principatul va investi sume considerabile în întreţinerea flotelor. Pe uscat, Secolul lui August: Instaurarea Principatului 259
un fel de jandarmi, staţionarii, vegheau asupra căilor de comunicaţie şi pieţelor de mărfuri. Soldaţii asigură transportul mesajelor imperiale trimise în provincii. Ocrotesc perceperea impozitelor, se ocupă de lucrări publice: construcţii ori refaceri de şosele, monumente, puţuri. Trupele romane sunt încartiruite în tabere permanente, castra, dar, în campaniile militare, recurg şi la castre de marş. Annona militară le asigură soldele şi aprovizionarea. Armata participă la viaţa provinciilor. Cum am notat mai sus, veteranii ocupă posturi-cheie în administraţiile locale . Alte reforme Diverse reforme au fost puse în operă de către August. Am arătat mai sus că, după Actium, el a procedat la o nouă „alegere a senatului", lectio senatus. Ulterior au intervenit alte restructurări ale senatului: în anii 18, 13 î.C. şi 4 d.C. Până în anul 18 î.C, August a recurs la o epurare a senatului, menită să restaureze vechiul efectiv republican, alcătuit din trei sute de „părinţi", patres (DC, 54, 14, 1); însă, în cele din urmă, a fost obligat să se oprească la nivelul de şase sute de membri ai curiei, deoarece esenţială a fost acea lectio senatus, înfăptuită în 18 î.C. Cu atât mai mult cu cât nu exista nici o cerere de retragere voluntară din senat. S-a evitat, cu siguranţă, eliminarea din senat a vechilor familii de nobiles, dar s-a apelat la făurirea unei majorităţi fidele principelui, în orice caz componenţa senatului s-a modificat simţitor. în urma războaielor civile, multe familii de nobiles îşi pierduseră averi, demnităţi şi onoruri. Anumite familii aristocratice, din rândul cărora ultimii consuli sunt atestaţi în timpul lui Pompei, s-au stins în vâltoarea războaielor civile. Altele nu au mai obţinut consulatul în vremea Principatului. Inactivitatea şi sărăcia le răreau rândurile. Emerg diverşi „oameni noi'', homines noul. Un timp August s-a mefiat de nobiles, încât nu i-a utilizat ca legaţi comandanţi de forţe armate. Când însă puterea sa s-a întărit, el a folosit nobili în fruntea armatelor şi provinciilor imperiale. Solicita o asemenea conduită tradiţionalismul, pe care îl afişa. între 16 şi 13 î.C, a survenit un „murmur de nemulţumire", un fel de grevă a familiilor senatoriale. De aceea principele a izbutit să permită cavalerilor bogaţi să se prezinte direct la alegerile pentru demnitatea de tribuni ai plebei (Suet, Aug., 40, 1; DC, 54, 26, 7; 30, 2). în orice caz, în mod normal, după asumarea quaesturii, se devenea senator. Mai mult ca oricând senatul constituie adunarea foştilor magistraţi. La începutul Principatului augusteic, censul senatorial era egal cu acela al cavalerilor. Totuşi, între 18 şi 13 î.C, censul senatorial a crescut iniţial la 800.000 şi apoi la 1.000.000 de sesterţi (Suet., Aug., 41, 3; DC, 54, 17, 3). S-a deschis astfel calea alcătuirii unui ordin senatorial din punct de vedere juridic. Soţiile şi copiii senatorilor fac parte din ordin, convertit într-o categorie cetăţenească ereditară. In 18 î.C, a luat fiinţă „dreptul de a obţine magistraturi la Roma", ius adipiscendorum in Urbe honorum sau, pe scurt, ius honorum. Numai cetăţenii romani din Italia şi din provinciile profund romanizate îl posedau. „Starea", status, de membru al ordinului senatorial beneficiază de numeroase privilegii de imagine. Fiii de senatori, până la îndeplinirea quaesturii, rămâneau cavaleri, însă, ca şi patres conscripti (senatorii), aveau dreptul să poarte pe tunica lor o bandă lată, latus clauus. Fiii de senatori aveau dreptul să asiste la dezbaterile senatului, ca să se familiarizeze cu gestiunea statului, şi erau supuşi interdicţiilor specifice membrilor ordinului lor. Nu aveau îngăduinţa de a se căsători cu o libertă, cu o actriţă ori fiică de actor. Dacă tunica laticlavă era rezervată ordinului senatorial, cava- 260
Eugen Cizek lerii purtau pe cea angusticlavă, adică aveau pe tunică banda îngustă, angustus clauus. Desigur, principele putea conferi laticlava acelor cavaleri sau notabili muncipali sortiţi accesului la senat şi la magistraturi. Acordarea laticlavei constituia principalul mijloc de a împrospăta senatul. Totuşi constituirea ordinului senatorial, din punct de vedere juridic, nu s-a încheiat decât în timpul Principatului asumat de Gaius-Caligula. Cum am mai semnalat, aparent competenţele senatului au fost sporite. El votează numeroase senatusconsulte, în detrimentul adunărilor populare, ale câror capacităţi legislative diminuează în chip manifest. Cum am arătat mai sus, senatul dobândeşte jurisdicţie asupra membrilor săi, sustrasă celei a tribunalelor, quaestiones. Deşi aparatul funcţionăresc al Principatului se bazează mai ales pe cavaleri, numeroase funcţii revin senatorilor, inclusiv şi îndeosebi cele ale legaţilor, de provincie şi de legiune. Impactul real al deciziilor curiei înregistrează un regres, o adevărată prăbuşire, şi auctoritas senatorială se estompează. Cu toate acestea ordinul senatorial îşi conservă prestigiul. Cum majoritatea familiilor patriciene din vremea Republicii pierise, August şi succesorii său au creat noi patricieni, recrutaţi printre senatorii plebeieni de viţă veche. Sistemul electoral este integral dirijat de principe. O inscripţie, descoperită în 1947, la Heba (azi Mariano), aşa-numita Tabula Hebana, ne demonstrează cum se desfăşurau alegerile de magistraţi, sub August şi Tiberiu. Inscripţia datează din anul 19 d.C, dar reflectă stări de lucruri mai vechi. Postulanţii la demnităţi de magistraţi îşi depun candidatura (professio) în faţa magistraţilor şi a principelui. Fără îndoială, principele poate refuza unele candidaturi. Apoi numele candidaţilor sunt anunţate adunărilor populare (nominatio). îndeobşte numărul candidaţilor este mai mare decât cel al posturilor. Cel puţin pentru alegerea pretorilor este obligatorie recomandarea formulată de principe (commendatio). In vederea alegerilor, desfăşurate în adunările populare, sunt indispensabile proceduri a căror ţintă este „desemnarea", destinatio. Două legi, una a lui August, din 5 d.C, şi alta a lui Tiberiu, din 15 d.C, dezvăluie amănuntele acestei destinatio. începând cu Principatul lui August, se trage la sorţi, din triburi, un fel de adunare preliminară, alcătuită din senatori şi cavaleri, grupaţi în zece centurii. Această adunare de centurii prerogative controlează lista candidaţilor la magistraturi şi recurge la desemnarea (designatio) celor care vor fi aleşi. De fapt, alegerea are loc în adunarea preliminară. Comiţiile nu fac decât să aclame numele candidaţilor desemnaţi de adunarea preliminară. Tiberiu va încredinţa desemnarea magistraţilor inferiori senatului şi va elimina din adunarea preliminară cavalerii. Tacit va prezenta simplificat această procedură, când va afirma că, în 15 d.C, Tiberiu a trecut alegerile magistraţilor în seama exclusiv a senatului (An., 1, 15, 1). De asemenea, în 19 d.C, Tiberiu va augmenta la cincisprezece numărul centuriilor prerogative. în orice caz principele decidea aproape singur cine va fi magistrat la Roma. De altfel, cum am remarcat mai sus, adunările populare votează puţine legi. August a acordat atenţie calendarului roman. în apropierea altarului Păcii a fost transferat din Egipt un obelisc, care simboliza forţa zeului solar, Ra, Indubitabil, acest obelisc ilustra victoria asupra Egiptului, însă de asemenea un gigantic instrument astronomic. Acest imens calendar solar asocia naşterea, viaţa şi moartea principelui (se născuse la 23 septembrie) ascensiunii şi coborârii soarelui, în cursul anului. Fixa pe sol horoscopul lui August ca stăpân al lumii civilizate şi om al păcii universale. Apogeul Principatului augusteic s-a desfăşurat între 17 şi 7 î.C, când S ecolul lui August: Instaurarea Principatului 261
într-adevăr August, cu toate eforturile lui Iulius Caesar, a aflat o Romă în cărămidă sau în lemn şi a lăsat-o în marmoră. Dar politica lui urbanistică a purtat prin excelenţă asupra edificiilor publice. Deşi nu au lipsit unele strădanii în vederea sistematizării şi deşi se ridică locuinţe, domus, relativ somptuoase, pe colina Palatinului, Palatium, şi în general casele private devin mai elegante, totuşi între limite îndeobşte modeste. în orice caz termenul de „palat", palatium, va emerge ulterior tocmai prin analogie cu locuinţele elegante ridicate acum şi mai ales sub Iulio-Claudieni pe colina Palatium, a Palatinului. Afişând tradiţionalism axiologic, August iniţiază fie construirea, fie restaurarea unor temple la Roma. Am arătat că acest proces al unui urbanism ambiţios începuse înainte de 27 î.C. Nici un zeu nu a fost neglijat. Desigur, cel mai luxos templu a fost cel al lui Apollo, inaugurat oficial în anul 28 î.C, zeul privilegiat al principelui, divinitatea care patronase victoria de la Actium. însă a fost onorat şi zeul victoriei de la Philippi, Marş Ultor, adică Marte răzbunătorul, neîndoielnic, al uciderii lui Iulius Caesar. Prevăzută deci încă din 42 î.C, clădirea acestui templu a fost încheiată şi inaugurată abia în 2 î.C. în acelaşi moment, a fost inaugurat şi Forul lui August, la care ne vom referi mai jos. De altfel templul lui Marte, construit în marmoră, se înălţa în acest for. încheierea construirii, care a durat patruzeci de ani, a fost însoţită de sărbători somptuoase. S-au organizat o luptă de gladiatori, vânători desfăşurate în Marele Circ, în cursul cărora au fost ucişi 260 de lei, o bătălie navală, ce reconstituia celebra înfruntare de la Salamina, între atenieni şi medo-perşi. Templul se sprijinea pe colina unde se înghesuiau locuinţele populare din Subura, de care îl separa un zid imens, ca protecţie împotriva incendiilor. Comporta opt coloane pe fronton şi şapte pe laturile lungi. Interiorul templului era bogat decorat. în absidă se aflau statuile lui Marte şi a zeiţei Venus. Se reliefa aspectul militar şi triumfal al puterii principelui. Pe viitor, senatul se va reuni în acest templu ca să declare război şi să încheie pace. Aici vor aduce jertfe guvernatorii, înainte de a pleca spre provinciile care le erau repartizate. în afară de aceste temple şi de multe altele, clădite sau restaurate, ca de pildă cel al lui Castor şi Pollux, August a determinat realizarea altor construcţii de utilitate publică. Deosebit de importante au fost Forul lui August şi Altarul Păcii. Principele a desăvârşit construirea Forului lui Caesar, din care nu s-a scos la lumină decât o treime din suprafaţa totală. De asemenea a construit în Forul roman-republican un templu al „divinului Caesar", diuus Caesar, chiar pe locul unde fusese incinerat corpul lui Iulius Caesar. Fusese inaugurat la 18 august 29 î.C. Printre altele, August a completat noul local al Curiei senatoriale, ridicat de Iulius Caesar. Ni s-a conservat un altar rotund, înălţat probabil pe locul rugului funebru. Din Forul lui August nu s-a păstrat latura alăturată Forului lui Caesar. Pe lângă templul lui Marte, în Forul lui August se afla aula Colosului, la capătul porticului septentrional. Era bogat împodobit cu opere de artă, precum reprezentarea lui Alexandru al Macedoniei şi statuia uriaşă a Geniului lui August, protectorul gintei Iulia. Statuia colosală a lui August domina porticul septentrional. Se pare că s-a conservat capul colosului, care măsoară, de la bărbie la creştetul capului, 1,20 m. Pe laturile acestui for se aflau porticuri semicirculare şi ample exedre, cu nişe dreptunghiulare, care adăposteau statui. Elementele arhitectonice şi pavimentul fuseseră realizate în marmoră colorată, importată din Asia Mică şi din Africa septentrională. în acest for se desfăşurau activităţile judiciare ale pretorilor urbani, care se îndeletniceau cu procesele civile. Se aflau de asemenea aici patru statui aurite ale Victoriei. în porticuri fuseseră aşezate două tablouri ale lui Apelles: unul figura pe Nike, adică Victoria, în timp ce celălalt reprezenta pe Castor şi Pollux, cărora le erau asimilaţi nepoţii lui August, Gaius şi Lucius. în pofida unei tente alexandrine, Forul lui August era tributar unei inspiraţii manifest romane. El era conceput în funcţie de două axe: una conducea de la statuia zeului Marte din templu la cea a lui August. Cealaltă axă, perpendiculară pe prima, asocia pe Enea şi pe Romulus, figuraţi în două exedre, amenajate în porticurile laterale ale pieţei. De la cei doi ctitori ai Romei purcedeau două aliniamente de statui, care reprezentau pe regii Albei şi ai Romei, ca şi personalităţile proeminente ale Republicii, summi uiri. August se prezenta drept continuatorul lor, în pofida afinităţilor sugerate cu Alexandru. în etajele celor două porticuri laterale, cariatidele simbolizau popoarele învinse de Roma. De fapt, se încerca demonstrarea simbiozei, chiar interpenetrării, valorilor romane şi a celor elenistice. Altarul Păcii lui August, Ara Pacis Augusti,.a fost dedicat la 30 ianuarie 9 d.C, în relaţie evidentă cu Forul, încă în construcţie. Se afla, în antichitate, la 300 m sud-est de mausoleu. Ara Pacis simboliza o estetică nouă, subordonată transformării statului. Altarul era construit pe un podium de marmoră şi era înconjurat de o incintă, care avea înălţime de 3-4 metri. Zidul de incintă includea două porţi, la vest, cu o scară-acces pentru sacerdoţi, şi la est, fără scară, pentru victimele jertfite. Sculpturi decorau ambele feţe. Reliefurile ce împodobeau cele două feţe ale incintei comportau motive florale, volute vegetale. Aceste reliefuri evocă „vârsta de aur'", aurea aetas, şi reliefează pe „Mama Pământ", Tellus Matei; probabil a Italiei. Ea este reprezentată aşezată pe o stâncă, având la picioare un curs de apă, care irigă o câmpie, unde şed culcaţi un bou şi o oaie, simboluri ale creşterii vitelor. Iar luxurianţa vegetală ilustrează fertilitatea Italiei. Se presupune că era figurată şi lupoaica doică a gemenilor Romulus şi Remus. Se păstrează, în schimb, imaginea sacrificiului adus de Enea penaţilor. Enea poartă veşmântul sacrifi-catorilor romani. Marile frize de pe altar comportă chipurile membrilor familiei lui August. Principele însuşi merge în fruntea unui alai, urmat de patru flamines. Apare şi Agrippa, în veşmânt de sacrificator. De toga lui se agaţă un copil, probabil unul dintre fiii lui Agrippa şi ai Iuliei. Sunt reprezentaţi de asemenea fiica lui August, Tiberiu, Drusus, drapat în costum de învingător, paludamentum, însoţit de Antonia, soţia lui. Obiectivul dinastic este deci simbolizat cu ostentaţie. Se proliferează şi pacea readusă de Roma, ordinea şi abundenţa. Din nou se conjugă tradiţia romană, tradusă de o estetică clasicizantă, cu naturalismul floral - ornamental, probabil de sorginte alexandrină. S ecolul lui August: Instaurarea Principatului 263 Cele patru extremităţi ale altarului sunt decorate de grifoni. Cortegiul victimelor sacrificiilor, sacerdoţilor şi sacrificatorilor traduce preeminenţa valorilor-cheie, cafides şi mai ales pietas. Cu sagacitate s-a considerat că decoraţia Altarului Păcii echivalează cu un comentariu al Eneidei lui Vergiliu. August şi-a propus să doteze Roma cu teatre modeme. A reconstruit teatrul lui Pompei, căruia i-a păstrat numele ctitorului QAon. Ane, 20). Principele se reclama de la Iulius Caesar, însă nu evita filiaţii ideologice cu Pompei. August a continuat ridicarea în marmoră a unui teatru, iniţiat de Caesar în forul legumelor, adică pe malul Tibrului. Inaugurat în 11 î.C, acest edificiu a primit numele defunctului Marcellus. Cu puţine remanieri, acest teatru a subsistat până astăzi. Bogăţia teatrelor augusteice în marmoră a impresionat oamenii vremii (Ov., Tr., 3, 12, vv. 23-24). Teatrelor lui August li se adaugă cel al lui Balbus, inaugurat în 13 î.C. (DC, 54, 25, 2). în sfârşit, cum am semnalat mai sus, în anul 28 Î.C, când August avea doar 35 de ani, dar se temea pentru sănătatea sa deficitară, viitorul principe a întreprins construcţia unui mausoleu, sortit să primească cenuşa sa şi a membrilor familiei sale. A fost un măreţ edificiu cilindric, înalt de 44 m, cu un diametru de 89 m. De fapt echivala cu un ansamblu de cilindri suprapuşî, a cărui formă se înrudea cu aceea a mormintelor etrusce. Clădirea era străbătută de coridoare concentrice, unde erau amenajate nişe. Cella sepulcralâ era circulară. Un al doilea nivel era înconjurat de un portic. Deasupra monumentului se înălţa statuia în bronz a principelui. Se intra în mausoleu pe la sud. între 13 şi 9 î.C, mausoleul a primit funcţii noi. Ulterior tabulele de bronz unde se înregistrează textul Res gestelor au fost agăţate la intrarea în mausoleu. în sfârşit, acest mausoleu, înzestrat cu anumite conotaţii dinastice, a fost integrat sistematizării spaţiului nordic al Câmpului lui Marte, împreună cu Altarul Păcii şi obeliscul adus de la Alexandria. Ne-am referit, în alt subcapitol, la acest obelisc-calendar. Gigantica politică urbanistică în marmoră a lui August este stupefiantă. Nu trebuie uitat însă faptul că aproape toţi autocraţii au fost şi sunt mari constructori. Căci ei dispun, fără îngrădire, de bani publici, pe care regimurile democratice nu îi pot cheltui fără noimă. Oare Mussolini, Franco, Salazar, Hitler, Stalin, ca şi Nicolae Ceauşescu, nu au întreprins construcţii uriaşe, de altfel mult mai urâte decât cele ale lui August? Pe de altă parte urbanismul lui August conota şi chiar denota ţeluri propagandistice majore. însă şi politica lui externă viza obiective de propagandă . Politica externă Politica externă a lui August a urmărit iniţial întregirea Imperiului cu teritorii limitrofe ori chiar mai îndepărtate. Am consemnat mai sus anexarea Egiptului, ca şi închiderea la 12 ianuarie 29 î.C. a templului lui Ianus. Pe de altă parte, comercianţii romani care negociau dincolo de graniţele Imperiului au făcut cunoscute Romei diverse zone extrafrontaliere şi au făurit convingerea că noi cuceriri erau lesnicioase. In anii 29-28 î.C, geto-dacii şi bastarnii operează o invazie la sudul Dunării, împotriva tracilor. Această năvălire a fost respinsă de guvernatorul Macedoniei, Marius Licinius Crassus, nepot al triumvirului, cu sprijinul lui Roles, dinast geto-dac din Dobrogea. Roles devine „prieten şi aliat al poporului roman", amicus et socius populi Romani. In deceniile următoare, litoralul Mării Negre a fost inclus în „prefectura ţărmului maritim", prae-fectura orae maritimae, sub jurisdicţia unui prefect roman, dependent de guvernatorul 264
Macedoniei. Deci Dobrogea a intrat în Imperiu. Oraşele greceşti de pe ţărm (Odessos, Istros, Tomis, Callatis, Dionysiopolis) formează Pentapolis. Această federaţie cultural-religios-politică este aşezată sub suzeranitate romană. Ea devine hexapolis, când la ea aderă o altă cetate grecească. Romanii ajung prin urmare la Dunăre; în 15 d.C, la nord de Balcani, Tiberiu va crea provincia Moesia. Dar, încă sub August, ţinuturile dintre Dunăre şi Balcani (adică munţii Haemus, în antichitate) practic făceau parte din Imperiu. încă de la sfârşitul Republicii, la sud de Balcani, se afla un regat trac clientelar Romei, elenizat şi diriguit de o dinastie odrysiană, de cele mai multe ori fidelă Imperiului. Regele trac Rhoemetalces a rămas leal Romei, după ce, între 16 şi 11 î.C, o mare parte dintre traci se revoltase împotriva Romei şi dinastiei odrysiene. Răsculaţii au fost înfrânţi şi Rhoemetalces a fost învestit ca „prieten", amicus, al Imperiului (Vell,, 2, 98; Tac, An., 2, 64, 2; Liv., Per., 140; DC, 54-55). La moartea acestuia, în 12 d.C, August a divizat regatul Traciei între Cotys, fiul defunctului, căruia i-a revenit compartimentul cel mai civilizat al Traciei, şi Rhescuporis, fratele lui Rhoemetalces, stăpânitor peste ţinuturile cele mai sălbatice din munţii Rhodope . Pe de altă parte, administraţia lui August a anexat segmentul hispanic, încă neocupat de romani. S-au efectuat reame-najări teritoriale în Orient. Asturienii şi cantabrii, din nordul Hispaniei, jefuiau ţinuturile romanizate şi împiedicau exploatarea la maximum a minelor aurifere ale peninsulei. în plus, era normal ca întreaga Hispanie să fie încorporată Imperiului. De aceea Agrippa şi chiar August au lansat campanii militare diverse în Hispania neromană. într-o campanie de câteva luni, dirijată de August din Tarraco, s-au obţinut victorii importante. în amintirea acestor evenimente, principele a instalat pe Capitoliu un nou templu, dedicat la 1 septembrie 22 î.C. îl însoţeau în Hispania Marcellus şi Tiberiu. Operaţiile de curăţire s-au prelungit până în 19 î.C. Nordul Hispaniei este anexat. în Hispania au fost create trei provincii: Hispania Tarraconensis, având capitala la Tarraco, Lusitania şi Baetica, provincie intens romanizată. Pe când Gallia comata a fost divizată în trei provincii: Aquitania (capitala la Burdigala, azi Bordeaux), Lugdunensis (capitala la Lugdunum) şi Belgica (capitala la Augusta Trevirorum, azi Trier). Un conciliu al Galliilor se întrunea la Lugdunum. în timpul turneului efectuat în Orient, după 21 î.C, August, însoţit de Livia, dobândeşte relevante succese. încă din 25 î.C, după moartea lui Amyntas, rege clientelar, Galatia este transformată în provincie romană. în anul 20 î.C, Tiberius Claudius Nero, fiul Liviei, viitorul împărat Tiberiu, efectuează operaţii încununate de succes în Armenia. Aici este instalat ca rege clientelar Romei Tigranes II, care trăia în exil la Roma. Prin manevre diplomatice subtile şi mişcări de intimidare, August obţine, în 20 î.C, când împreună cu Livia ajunge la frontiera Siriei, predarea stindardelor şi prizonierilor, capturaţi în vremea înfrângerii suferite de Crassus, principelui şi romanilor. Phraates, regele part, a adus omagii romanilor. August însuşi afirmă că Phraates a solicitat în genunchi prietenia poporului roman (Mon. Ane, 29). Eufratul a devenit graniţa între cele două mari state din lumea „locuită", iar Armenia a fost recunoscută ca stat vasal Imperiului. Este adevărat că autoritatea Marelui Rege slăbise în regatul Arsacizilor. La Roma aceste evenimente au fost percepute ca o victorie repurtată asupra părţilor. Propaganda imperială, tradusă pe monede şi pe inscripţii, consemnează cu entuziasm recuperarea însemnelor romane (signis receptis). Percepţia acestei aşa-zise biruinţe emerge pe platoşa statuii de la Prima Porta, unde apare Tiberiu primind din mâinile lui Phraates însemnele romane. Sunt asociaţi Iupiter şi Pământul-Mamă al Italiei. Este simbolizată puterea cosmocratică a lui August. Regii S ecolul lui August: Instaurarea Principatului 265 clientelari sunt convertiţi în severani „daţi" de romani: reges daţi. De altfel, în 4 î.C, moare Herodes I cel Mare, cunoscut de noi sub numele de Irod, rege clientelar al Iudeei (37-4 î.C). O parte din regat a primit, în 6 d.C, statutul de teritoriu roman, guvernat de prefectul cavaler Pontius Pilatus, deci Pilat din Pont. O altă secţiune a fost transformată în regatul lui Herodes Antipas (4 Î.C-39 d.C). Cuprindea Galileea şi Pereea. în jurul Siriei, provincie-cheie în cadrul apărării Imperiului de pericolul pârtie, a fost făurit un dispozitiv de state clientelare şi de alianţe cu mici formaţii statale locale. A fost lansată o expediţie în Arabia: nu a decurs de aici nici o anexiune, dar a fost înlesnit traficul comercial din Marea Roşie. Şi aici subsistau mici state clientelare, la limita deşertului şi a Arabiei independente. Egiptul a fost supus unui control excepţional de vigilent. Nil a fost întemeiată aici nici o colonie, iar Alexandria, metropola provinciei, nu a fost înzestrată cu un consiliu, omolog senatului, boule în greacă, precum alte cetăţi elenice. Frontiere stabile au fost create pe Nilul superior, în dauna etiopienilor. In 14 î.C, regatul bosforan din Crimeea, acaparat de Polemon I al Pontului (39-9 î.C), devine stat clientelar Romei. Protejarea Italiei şi ambiţii de cucerire a Germaniei au determinat operaţii militare în zona alpină, la nord şi la vest de peninsula italică. între 13 şi 15 î.C, Tiberiu şi Drusus, fiii Liviei, au desfăşurat o viguroasă campanie de cucerire a meleagurilor alpestre. Un trofeu de la Turbia, prin inscripţia sa, se referă la supunerea a 45 de seminţii. Romanii cuceresc Rhaetia şi Noricum, ajungând până la izvoarele Dunării. Aici ulterior va lua naştere provincia Rhaetia; capitala va fi la Augusta Vindelicorum (azi Ausburg). Această provincie se întindea până la Dunăre. în orice caz au fost cucerite, la nord de Alpi, platoul elveţian actual, Austria de azi şi sudul Bavariei. în 9 î.C, Tiberiu supune Dalmaţia şi Pannonia. August îşi instalează curtea, transformată în cartier general, în nordul Italiei. Drusus, fratele lui Tiberiu, comandă forţele romane din Germania. însă el moare în 9 î.C, din pricina unei cumplite căderi de pe cal. Tiberiu, în 8 î.C, învinge triburile chattiilor şi sicambrilor, care biruiseră pe Lollius, în 16 î.C, când începuse războiul cu germanii, care atacaseră Gallia. în Orient, părţii intervin din nou în Armenia, încât August îl trimite acolo pe Gaius, tânărul său nepot. Prestaţia lui Gaius înregistrează însă un semieşec. în 4 î.C, August se confruntă la Roma însăşi cu o conspiraţie, condusă de nepotul lui Pompei, Gnaeus Cornelius Cinna (DC, 55, 14-21). Conjuraţii intenţionau să-l ucidă în timpul unui sacrificiu. Conspiraţia este descoperită, dar Cinna este iertat şi ulterior chiar desemnat consul. August ştia foarte bine că rămăşiţele republicanilor nu mai aveau nici o pondere politică relevantă. Putea deci să-şi permită clemenţa. Spre sfârşitul Principatului augusteic, s-au acumulat tribulaţiile. în 9 d.C, în zona illyrică, izbucneşte o masivă revoltă. Punctul de plecare a fost tentativa de a înrola soldaţi în Illyricum (Dalmaţia şi Pannonia), necesari sprijinirii legiunilor lui Tiberiu, care operau în Germania transrenană. 800.000 de localnici s-au răsculat. O parte s-a îndreptat spre Italia, o alta spre Macedonia, pe când alţi rebeli atacau citadele romane din zona illyrică. Aici cetăţenii romani, negustori şi veterani, au fost masacraţi (Vell., 2, 110, 6). La Roma s-a propagat panica. Barbarii se aflau la zece zile de marş de Oraş. Suetoniu va califica războiul purtat împotriva insurgenţilor drept cel mai cumplit de la conflictele punice. Tiberiu, rechemat din Germania, a luptat împotriva rebelilor preţ de trei ani (6-9 d.C), în fruntea a cincisprezece legiuni şi a forţelor auxiliare (Tib., 16, 2). în Italia, cu toate că anumiţi notabili refuzau sâ-şi îndeplinească îndatoririle militare, s-a recurs la înrolări excepţionale de oameni liberi şi de liberţi, la rechemări sub drapel ale veteranilor. După zdrobirea insurecţiei, în zona illyrică au fost instalate două provincii: Illyricum Superius, devenită Dalmaţia sub Flavieni, şi Illyricum Inferius (mai târziu Pannonia). 266
Eugen Cizek Secolul lui August: Instaurarea Principatului 267 în 10 Î.C., Noricum, populat de celţi şi illyri, a fost plasat sub control roman. Aceste ţinuturi erau importante deoarece constituiau poarta Italiei şi asigurau contactul terestru între Vestul şi Estul Imperiului. în timpul războiului, August, deşi bolnav şi bătrân, se instalase la Aquileia. Tocmai în Germania a survenit marele dezastru. Intre 12 şi 9 î.C, forţele lui Tiberiu şi Drusus ajunseseră până la Weser şi Elba. Fuseseră supuşi cheruscii, chaucii, longo-barzii. August încerca să stabilească o mare provincie a Germaniei, de la Rin la Elba. Eventual podişul Boemiei, unde pătrunseseră trupe romane, urma să fie încorporat noii provincii. Se continua de fapt strategia expansionistă tradiţională la Roma, inclusiv în vremea dictaturii lui Iulius Caesar. Pe de altă parte, această nouă provincie ar fi putut asigura protejarea Galliilor, în plină expansiune. Legatus în Germania, recent şi superficial cucerită, era Publius Quinctilius Varus, mai sus menţionat, prieten şi rudă a lui August, prin soţia sa, nepoată a Octaviei. El guvernase anterior Siria, dar era mai degrabă ofiţer de stat major decât strateg (Vell., 2, 117, 2). Pe de o parte Varus nu sesiza progresele în arta militară ale germanilor, iar pe de alta nu înţelegea că ţinuturile recent ocupate de romani nu erau încă pacificate. Se preocupa cu prioritate de împărţirea dreptăţii şi de perceperea impozitelor, pe care anterior germanii nici nu le cunoscuseră. Germania se revoltă. Se răscoală în special cheruscii şi chattii. în anturajul său se afla un tânăr nobil cherusc, Hermann, pe care romanii îl numeau Arminius. Această căpetenie germanică fusese cândva trimisă drept ostatic la Roma. Prin urmare, cunoştea modul de viaţă al romanilor, tactica militară, virtuţile şi slăbiciunile lor. Servise de altfel în armata romană ca auxiliar. El îl convinge pe Varus să se îndrepte spre Weser până în vastul codru hercynian Teutoburg, Teutoburgensis saltus. Pădurea era deasă, solul alunecos din pricina ploilor frecvente, iar vântul puternic, care dobora arborii, dezechilibra convoaiele militare, soldaţii şi echipamentele lor grele. Arminius ia comanda rebelilor, pe când oştenii săi, uşor echipaţi, hărţuiesc cele trei legiuni şi nouă corpuri auxiliare ale lui Varus, care suferă pierderi imense. Varus şi ofiţerii săi se sinucid, iar resturile trupelor romane sunt crunt masacrate de germani (DC, 56,18-22). Arminius devine erou naţional al germanilor. August ia măsuri militare extraordinare, inclusiv în Capitală. Dezastrul survenise tocmai în 9 d.C. şi, cum Illyricum nu era încă total pacificat, ameninţa Imperiul cu o mare coaliţie a seminţiilor de pe meleagurile barbare (deci din Barbaricum). Bătrân şi perturbat de gravele probleme intervenite în propria familie, August poartă doliu luni întregi. Lasă să-i crească barba şi părul. în culmea deznădejdii, vociferează: „Quinctilius Varus, dă-mi înapoi legiunile", Quinctili Vare, legiones redde! (Suet., Aug., 23, 2-4). Tiberiu aleargă la Rin, unde, în anii 10-l2 d.C, remediază parţial consecinţele dezastrului, după ce, în 16 ianuarie 10 d.C, fusese inaugurat, la Roma, templul Concordiei, restaurat de el; purta pe fronton numele lui Tiberiu şi al lui Drusus (DC, 56, 25). în 12 d.C, se celebrează în Capitală triumful lui Tiberiu. Imperiul se retrage pe Rin: pe malul drept al fluviului nu mai conservă decât Frisia. 100.000 de soldaţi romani asigură apărarea frontierei de pe Rin. Pe ţărmul stâng, în Renania actuală, se instalează două districte militare, transformate, sub Domiţian, în două noi provincii: Germania Superior, având capitala la Mogontiacum (azi Mainz), şi Germania Inferior, capitala fiind Colonia Agrippinensis (azi Koln). Imperiul a avut şansa ca Marobuduus, aliatul Imperiului, căpetenia unui fel de „regat" marcoman, între 9 î.C. şi 17 d.C, să nu-l sprijine pe Arminius. în orice caz, August renunţă complet la ofensivă, la expansionism, la marea Germanie romană. El statorniceşte defensiva Imperiului pe frontiere naturale: Oceanul, Rinul, Dunărea, munţii Armeniei, Eufratul şi deşertul . Propagandă, mistică imperială, religie Implantarea solidă a Principatului augusteic s-a datorat, în mare măsură, unei propagande iscusit orchestrate. Esenţial este însă faptul că această propagandă nu intra într-un contrast flagrant cu perceperea realităţilor de către opinia publică. Astfel cum s-a întâmplat în cazul multor altor regimuri autocratice, inclusiv şi mai ales în secolul XX. Dimpotrivă, propaganda augusteică trăgea un rodnic profit din această percepere, la care încerca parţial să se alipească, manipulând-o, retuşând statutul autentic al realităţilor politico-sociale, fără îndoială depăşind-o simţitor, însă fără a pierde contactul cu ea. Această propagandă - tradusă de operele literare tributare Principatului şi de iconografia oficială, ca şi de reacţii aparent spontane, însă manevrate din umbră de putere - exprima, în virtutea imaginilor vehiculate, mistica conducătorului, a unui „leader maxim", a unei „geniale" căpetenii, ca şi programul unei înnoiri, totuşi în aparenţă fidelă tradiţiilor politico-morale şi axiologice tradiţionale. Acest program implica restaurarea vechilor valori, vechilor rituri religioase, vechilor temple, vechilor moravuri. Rezulta desigur o nouă ambiguitate importantă. Se invocau speculaţiile referitoare la întoarcerea vârstei de aur, la calcule astrologice. Cu prilejul asasinării lui Iulius Caesar presagii sinistre anunţau primejdia unei nopţi veşnice. Cu toate acestea a fost exploatată apariţia cometei iuliene, sidus Iulium, prilejuitoare de speculaţii relative la reînceperea „anului mare", Magnus Annus, care existase cândva. în monedele emise de August sunt inserate teme privitoare la Aion, care marchează tocmai începutul acestui nou „an mare" şi chezăşuiesc lui Octavian filiaţia siderală cu Iulius Caesar, conjugată cu filiaţia civilă. Recuperarea stindardelor lui Crassus ilustrează pe plan propagandistic instaurarea „secolului de aur", saeculum aureum. August se aşază în spatele lui Apollo, zeul care ar fi reînvăţat pe locuitorii Imperiului ce semnifică pietatea, pietas, maculată de asasinarea lui Iulius Caesar. Apollo este învestit ca Purificatorul, ca Expiatorul. Pe de o parte, August însuşi afirmă că a restaurat Capitoliul, cu substanţiale cheltuieli, şi nouăzeci şi două de temple, cu sprijinul moral al senatului (Mon. Ane, 20). Pe de alta, sunt puse în mişcare numeroase mituri privitoare la August: cel al tinereţii veşnice a principelui (de fapt bolnav aproape în tot parcursul lungii sale vieţi), cel al misiunii lui imperiale, cel al substanţei Iui divine. Revelatoare pentru această pendulare între tradiţionalism şi „noutate", nouitas, sunt cele mai importante statui ale lui August. Ne referim la statuia militară şi eroică a lui August, în platoşă de soldat, de la Prima Porta şi la cea a principelui ca sacerdot şi pontifex maximus, descoperită pe via Labicana. Prima statuie ilustrează nu numai întruparea aşa-numitei uirtus, curajul eroului, ci şi statutul de înnoitor, de căpetenie providenţială, de imperator de tip nou, „veşnic tânăr şi ferice", aproape zeu, ca Marte şi ca Apollo. Gestul autoritar al braţului drept este cel al unui imperator care vorbeşte soldaţilor săi. Pe cuirasă figurează recuperarea de la părţi a stindardelor romane, Apollo şi Diana, ca şi „Mama-Pământ", Tellus Mater. Cea de a doua statuie corelează pe August cu pietas, cu tradiţia moral-reli-gioasă romană. De asemenea, regretatul Pierre Grimal a reliefat importanţa majoră a 268
Eugen Cizek ■ calităţilor înscrise pe scutul, clipeus, oferit lui August de senat şi de popor. Am semnalat şi noi însemnătatea acestui scut. L-am definit ca un manifest-program al Principatului. Monede şi copii în marmoră vehiculau propaganda conotată de scut. Ne referim la copiile de la altarul de la Potentia (azi Potenza) şi din actualul Arles. Această ultimă copie, descoperită în anii 1950, conţine următoarea inscripţie: „senatul şi poporul roman a dăruit scutul imperatorului Caesar, fiul divinului, August, consul a opta oară, din pricina virtuţii, clemenţei, spiritului de justiţie, pietăţii faţă de zei şi de patrie", SENATVSII POPVLVSQVE ROMANVS II IMP(eratori) CAESARI DWl F(ilius) AVGVSTO II COS(ul) VIII DEDIT CLVPEVMII VIRTVTIS CLEMENŢIAE IIIVSTITIAE PIETATIS ERGAIIDEOS PATRIAMQVE. Sub aparenţa fidelităţii faţă de tradiţii sunt „ busculate" tabuurile republicane. Cârmuitor pragmatic şi abil, August adoptă o ţinută exterioară relativ modestă. Nu poartă decât „cununa cetăţenească", corona cinica, simbol al clemenţei şi al preocupării pentru soarta romanilor. Cu toate acestea monopolizează triumfurile şi accentuează teologia Victoriei, preconizată încă de căpeteniile politico-militare de la sfârşitul Republicii. Victoria îl însoţeşte pe August întotdeauna şi pretutindeni. Ea ilustrează harisma divină, ca şi trofeul, simbol al său şi simbol al Fortunei, al aşa-numitei Felicitas, care o condiţionează. Capacitatea imaginilor conoteazâ o gândire politică, o ideologie nouă a conducătorului inspirat şi condus de zei, un amalgam de factori diverşi: politici, sociali, morali, religioşi, artistici. Aceste imagini traduc un program de reînnoire culturală, care emană de la principe şi de la suporterii lui politici. Basoreliefurile şi monedele comportă Victorii care încoronează împăratul. Victoria este instalată în Curie ca simbol al regimului augusteic. Aproape în unanimitate scriitorii vremii susţin ostentativ, chiar dacă nuanţat, propaganda regimului augusteic. Resursele financiare ale Principatului sunt mobilizate pentru susţinerea propagandei: congiarii, uneori acordate la 250.000 de beneficiari, survin în 29, 24, 12 î.C. (cu prilejul asumării pontificatului maxim), în 5 î.C, repartizări gratuite de grâu (Suet., Aug., 41, 4-5). Distribuţiile în bani şi în grâu ating plafonul de 600 milioane de sesterţi, adică 150 milioane de denari. Se adăugau cumpărări de loturi agricole în Italia şi în provincii, dăruite veteranilor. Ele au costat 860.000.000 de sesterţi, deci 215.000.000 de denari. August însuşi susţine că el a fost cel dintâi care a stabilit colonii de veterani, în Italia şi în provincii, nu recurgând la exproprieri violente, ci la cumpărări de pământ. (Mon. Ane, 16, 1). Se adaugă 400.000.000 sesterţi (100.000.000 denari) ca prime acordate soldaţilor din legiuni şi pretorienilor cu prilejul lăsării lor la vatră. în realitate, noi am constatat că August a utilizat şi confiscări de proprietăţi agricole. în sfârşit, principele a subvenţionat atât aerarium Satwni cu 150.000.000 sesterţi, cât şi noua trezorerie militară cu 170.000.000 sesterţi. Pentru construcţiile publice, Forul lui August, templele etc, August a vărsat 100.000.000 sesterţi, în vreme ce pentru jocuri, lupte de gladiatori, spectacole scenice, întreceri de care, bătălii navale simulate, adică naumahii, s-au cheltuit alte sume de bani. Reţetele indispensabile acestor generozităţi provin din exploatarea Egiptului, din consistente sume încredinţate principelui prin testamente, între 6 î.C. şi 14 d.C, aceste „moşteniri" s-ar fi ridicat la 4 miliarde de sesterţi (Suet., Aug., 101, 4). Nu trebuie uitat că numai Iulius Caesar îi lăsase prin testament 56.000.000 de sesterţi. Octavian îşi începuse cariera politico-militarâ cu o avere personală de 80-l00.000.000 de sesterţi. August ştia că puterea politică depinde de puterea economică. Tocmai generozitâţile, evergetismul augusteic au implicat contactul indispensabil între propagandă, manifestată în iconografie şi în operele literare, şi reacţiile opiniei publice. Secolul lui August: Instaurarea Principatului 269 Virtuţilor principale, vehiculate de scutul lui August, se adaugă virtuţi secundare. Ele sunt evocate de textele literare şi de legendele monetare. Astfel emerge „moderaţia" ori „măsura", moderatio, concretizată în exerciţiul justiţiei şi în organizarea instituţiilor. Ovidiu va face apel la această virtute, în timpul surghiunului său. Moderatio decurge din virtuţi cardinale, ca iustitia şi clementia. O altă virtute secundară este „îngăduinţa", indulgentia, care ilustra bunăvoinţa principelui. Nu este încă oficial consacrată. îi este asociată „generozitatea", liberalitas sau muni-ficentia, desemnată de greci prin termenul philanthropia. Am remarcat că însuşi August o scoate în evidenţă în Res Gestae. Suetoniu va nota că principele profitase de orice prilej pentru a-şi demonstra generozitatea. între altele a subvenţionat senatori, care nu puteau atinge plafonul cen-sitar de 1 milion de sesterţi (Suet., Aug., 41, l-3). încât August se comporta ostentativ ca un suveran everget. De aceste două virtuţi secundare depinde şi o alta: „prevederea", prouidentia. Efectiv August a arborat propriul providenţialism. Legendele monedelor şi inscripţiile încorporează o propagandă febrilă pentru toate aceste virtuţi şi pentru ceea ce ele proclamau ca roadele Principatului: „pacea", pax, concordia, felicitas, fides, pietas, „speranţa", spes, uirtus, „echitatea", aequitas, prouidentia. Monedele stăruie asupra perceperii lui August ca stăpânitor al spaţiului şi al timpului. Decorul statuii eroice a lui August de la Prima Porta figurează popoarele biruite de imperator. Soarele şi Luna, Oceanul şi Ziua figurează pe cuirasa lui August ca simboluri ale Lumii şi ale Timpului. Propaganda literară stăruie, cât se poate de apăsat, asupra eternităţii statului roman. O concepţie liniară asupra timpului se detaşează din această propagandă. Cum arăta Marcel Le Glay, August străpungea determinismul temporal şi fundamenta veşnicia Romei. Tema eternităţii Romei se converteşte în „leitmotiv" privilegiat al propagandei augusteice. Se configurează astfel o adevărată teologie augusteicâ. Ne îndepărtăm astfel substanţial de imaginea călăuzei tradiţionaliste a unei republici cel puţin parţial restaurate. O manifestare clară de monarh al unui regim politic totuşi ambiguu, fără nume, au fost jocurile seculare. Desluşim, în aceste jocuri, vârful strategiei spectacolelor de conotaţie propagandistică. în principiu, aceste jocuri, menite a celebra o secvenţă istorică de 110 ani din istoria Romei, fuseseră organizate în 456, 249 şi, poate, în 126 î.C. August le sărbătoreşte în 17 î.C, spre a oglindi gloria magnifică a regimului său, instaurarea păcii universale, garantarea eternităţii Romei. Trabanţii regimului augusteic au introdus celebrarea jocurilor în fastele capitoline. Cvindecemvirii au consultat Cărţile Sibylline, unde au pretins că ar fi descoperit prezicerea desfăşurării jocurilor în 17 î.C, ca şi necesitatea reformării structurii lor. Crainici, învestmântaţi după tradiţia antică, străbat Roma şi anunţă poporului o ceremonie pe care nimeni nu o mai contemplase şi nu va mai avea prilejul s-o contemple. Poporul se va supune riturilor de purificare, care să îndepărteze pângăririle trecutului. De altfel, în noaptea de 31 mai spre 1 iunie, August şi Agrippa au oferit un sacrificiu Parcelor într-un loc situat pe ţărmul stâng al Tibrului şi consacrat zeităţilor Infernului. August a evocat poporul roman şi „cetăţenii", quirites. Ceea ce implica rugăciunile arhaice şi Roma tradiţională. Au urmat alte sacrificii ale lui August şi Agrippa, aparent foarte tradiţionale. în realitate, se impunea o nouă teologie. După jertfele aduse zeităţilor infernale, ca şi lui Apollo şi Dianei, s-a desfăşurat o altă ceremonie revelatoare. Ca pisc al jocurilor a fost ales un imn, alcătuit de Horaţiu: „Poemul secular", Carmen sae-culare. Acest imn a fost cântat, pe Palatin şi apoi pe Capitoliu, de un cor format din douăzeci şi opt de fecioare, uirgines, şi din douăzeci şi opt de adolescenţi, pueri, vlăstare ale unor părinţi născuţi liberi, recrutate din ordinul senatorial şi din cel ecvestru. Se desluşea relaţia cu riturile matrimoniale, de altfel slujite de o sută douăzeci de matroane. Era asociată credinţa în „anul mare". lizele Corul tinerilor implora pe Febus-Apollo, Diana, Soarele şi zeitatea romană proteguitoare a căsătoriei şi a procreaţiei (Hor., Carm. saec, vv. l-24). învelişul tradiţionalist al ceremoniilor nu putea oculta postura conferită lui Augilst de restaurator al păcii mondiale, al lealităţii, fides, onoarei şi străvechii pudori. August a restabilit defilarea la 15 iulie, din fiecare an, a escadroanelor de cavaleri, tmnsuectio equitum, care reunea şi fiii de senatori, simbolizând concordia ordinelor. Defilarea era condusă de moştenitorii săi prezurnptivi, principi ai tineretului, pandant al principelui statului şi senatului. Legitimitatea principelui şi a moştenitorilor lui posibili implică valoarea morală a suveranului şi a celor care îi reflectă imaginea. August reuşeşte acolo unde vechiul regim eşuase. El este cel mai bun, cel mai curajos, cel mai drept dintre oameni. Se înalţă deasupra cetăţenilor, întrucât ţinta sa o reprezenta salvgardarea lor, tutela. Horaţiu îl proclamă tutela Italiei şi a Romei suverane (O., 4, 14, 43). Societatea este aşezată pe patronatul lui. Chiar înainte de a-l învesti ca „părinte al patriei", P.P., senatul mulţumise „părintelui şi apărătorului său", parenti conseruatori suo. Adică în anul 19 î.C. Mitul libertăţii restaurate de August încorpora motivaţia, dar şi respectarea cutumei străbune, mos maiorum, a desfăşurării normale a procesului instituţional, a ierarhiei sociale şi politice, a legislaţiei, a tradiţiei. Principele se afişează ca restauratorul republicii şi al libertăţii, ca garantul vieţilor şi averilor cetăţenilor. Robert litienne reliefează că, în ochii lui August, libertatea se transfigurează în voinţa unanimă, în consensus omnium. Tocmai acest consens ar distinge Principatul de tiranie. August este „paznicul statului" seruator rei publicae, şi deci „paznicul libertăţii" semafor libertatis. El propune izomorfismul între libertate şi siguranţa juridică şi materială, securitas, chezăşuită contemporanilor săi. Desigur, sprijinul zeilor este indispensabil; auspiciile trebuie consultate şi alesul oamenilor emerge, într-o anumită epifanie, de asemenea ca alesul zeilor. încă de acum, cel puţin in nuce, August apare aproape ca o fiinţă intermediară între om şi zeitate. Datorită virtuţilor sale, propuse contemporanilor ca modele, el se apropie de zei. O aură supraumană îl înconjoară. Din nou ne aflăm departe de căpetenia tradiţionalistă, arborată uneori de propaganda augusteică. Ca membru al ginţii Iulia, August descinde din zei{a Venus. Am observat că, din 29 î.C, se decantează perceperea lui Octavian ca un fel de nou Apollo. Chiar supranumele de Augustus îi îngăduie să pătrundă printre zei, fără să fi devenit divinitate încă din timpul vieţii. Căci augustus era şi un loc învestit cu un caracter religios. Romanii încep să venereze un nou Iupiter, aşadar Iupiter al lui August. Panteonul roman se schimbă în panteonul principelui. Larii au devenit auguşti, când s-au aşezat în locuinţa lui August. Mai ales August este fiul unui divinizat, unui diurn. Nu există sacerdoţi ai lui August, dar, chiar înainte de moarte, el se apropie foarte mult de divinizarea propriei persoane. Prin urmare, August nu numai că acaparează numeroase funcţii şi sacerdofii religioase, dar emerge progresiv ca o fiinţă religioasă. în orice caz funcţia imperială este sacralizată. Restaurator al templelor şi al vechilor rituri şi credinţe, August făureşte totuşi o nouă religie. El pune bazele cultului imperial, teoretic hărăzit lui Iulius Caesar. Existau numeroase arhetipuri şi precedente, în Orientul elenistic, în Hispania, chiar în Italia. Ştim că în Orientul elenofon fiinţa tradiţia cultului dinastic, adorarea ca zeu a suveranului elenistic. Acest cult se reportează asupra lui August. Se estompează rapid distincţia între cultul împăratului şi cultul Romei şi al lui August. Tot astfel dispare disjuncţia între fidelii indigeni din lumea elenofonă şi fidelii romani. Jurământul colectiv depus de paphlagonieni, în 3 î.C, menţionează numai împăratul, fiii şi nepoţii lui, ignorând Roma şi statul. Ei jură pe Secolul lui August: Instaurarea Principatului 271 Iupiter, pe Terra, pe Soare, pe zei şi pe persoanele lui August şi ale descendenţilor lui, alături de sanctuarul imperial şi lângă altarul principelui (O.G.I.S., 532 - I.L.S., 8781). August reprezintă statul, încât Roma îi este subordonată. Pe de altă parte, în ţările eleno-fone sunt venerate „imaginile divine", theîai eikones, care echivalau însă cu imaginile împăratului. Se conturează o adevărată liturgie a cultului imperial. Temple ale lui August zeu se ridică la Pergam, Nicomedia, Efes şi Niceea. Dar şi în Hispanii există tradiţia eroizârii şi chiar a divinizării marilor personalităţi indigene. încât se iveşte o concurenţă între Grecia şi Hispania în procesul de zeificare a lui August. Când August, în 26-25 î.C. se îmbolnăveşte, la Tarraco, în Hispania, o solie a locuitorilor din Mytilene soseşte spre a preveni consiliul decurional local că ei construiseră un templu, cu un sacerdot al lui August. Dar şi la Tarraco, începând din 27 î.C, exista un altar al lui August. Chiar la Roma un tribun al plebei, Sextus Pacuvius sau Ampudius, în plin senat, se consacră lui August, în conformitate cu „moda iberică". Invită senatorii să practice „devoţiunea iberică", deuotio iberica. Desigur, August refuză această devoţiune (DC, 53, 20). Căci, în Italia, în pofida eroizării unor reputaţi generali şi oameni politici, era inacceptabilă divinizarea unui om încă în viaţă. încât s-a recurs la stratageme insidioase. Astfel, în Italia, August însuşi nu a fost niciodată divinizat şi nu a beneficiat de temple şi de altare proprii. în schimb, August a tolerat celebrarea propriului genius sau numen, ca putere creatoare de esenţă divină. Desigur, exista la Roma tradiţia sacrificiilor aduse genius-ului oricărei persoane. Totuşi, abia după asumarea demnităţii de pontifex maximus, genius al lui August a fost adorat oficial şi inclus în jurămintele publice. Pe de altă parte, larii au devenit Lares Augusti. „Geniul lui August" a fost celebrat în sanctuarele „larilor răscrucilor", Lares Compitales. După 12 î.C, s-au aşezat noi edificii ale larilor la Roma, alăturate efigiilor „geniului lui August". Fiecare cartier din Roma a fost înzestrat cu altare ale larilor răspântiilor, asociate geniului lui August. Asemenea corelaţii se constată, începând din anul 7 î.C, la Neapolis, Pompei, Cumae, unde apar temple consacrate „geniului lui August", servite de colegii sacerdotale specializate. Pe de altă parte, în Occident sunt veneraţi Roma şi August. Principele se asociază venerării Romei, dobândind astfel o personalitate divină, subiacentă. Opera desigur o „comparaţie", comparatio, între principe şi zei. Aşadar nu ca în Orient, unde se produsese o „echivalenţă", aequatio, între principe şi zei. Totuşi chiar în Italia, în diverse temple, alături de statuile zeilor se aşază cele ale principelui. Astfel ia naştere o teologie a lui August, ambiguă, însă pregnantă.
272
Eugen Cizek Personalitatea lui August Adevărata personalitate a lui August, ca si intenţiile lui profunde, sunt foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de decelat. întemeietorul Principatului a fost, este si va fi un personaj istoric misterios. Este cu putinţă ca el însuşi să nu-şi fi înţeles complet propriile planuri. A pendulat toată viaţa între acţiuni brutale, crude, şi gesturi de clemenţă şi de toleranţă. însă aproape toţi cercetătorii au recunoscut în persoana lui August pragmatism, manipulare abilă, chiar subtilă, adesea insidioasă. Ca şi lipsă de scrupule, oportunism, adaptare la împrejurări, pe care a ştiut totdeauna să le direcţioneze spre o ţintă urmărită de el. Nu i se poate nega o excepţională capacitate de a trage foloase din toate oportunităţile ce i se ofereau. A fost de asemenea un om prudent, pregătit oricând să-şi schimbe programul politic. Arbora tradiţionalismul, însă era stăpânit de o ambiţie devorantă. Nu este cu neputinţă să fi fost sincer ataşat de valorile tradiţionale; voia romani fideli normelor morale şi axiologice străvechi, însă şi leali supuşi propriei persoane. Poate, ca atâţia alţi dictatori, a fost prins în logica puterii absolute, al cărei prizonier era condamnat să devină. Orice autocrat este obligat să ajungă prizonierul sistemului absolutist, făurit de el sau moştenit de la alţii. August ştia să joace comedii, să apară ca inconstant. Dar inconstanţa sa era adesea simulată. A exploatat cu succes ambiguităţi, utilizate sau chiar create de el însuşi. Nu fusese supus unor pregnante frustrări în copilărie, dar, în tinereţe, a fost constrâns să manevreze complex, dibace şi adesea traumatizant pentru el însuşi. Era un adevărat intelectual, dotat cu însuşirile pozitive şi defectele oricărui om de cultură. Psihicul lui August era dominat de convulsii interioare, temeinic ocultate, de reacţii contorsionate, de o agitaţie lăuntrică deghizată, ascunsă cu grijă. Jean-Pierre Neraudau observa că August se obişnuise să poarte numeroase măşti. Nu-i plăcea transparenţa şi îndrăgea manevrele de culise, disimulările complexe. Orice anchetă asupra vieţii lui August încearcă să desluşească tot ce se ascunde sub aceste măşti. Totuşi oricând va subsista ceva care nu poate fi înţeles, surprins în autenticitatea lui, sub aceste măşti. Strateg politic desăvârşit, şi-a camuflat prestaţiile relativ modeste de comandant militar. Şi-a mascat de asemenea slăbiciunile fizice. Şi-a mascat monarhia instaurată la Roma. Şi-a mascat, sub aparenţa omnipotenţei şi omniscienţei, nevoia de a apela la consilieri performanţi. Nu numai Agrippa şi Mecena, dar şi Livia, soţia principelui, coborâtoare din reputata gintă Livia, i-au influenţat parţial deciziile. De altfel acelaşi regretat Jean-Pierre Neraudau opinează că, mai ales spre sfârşitul vieţii, August a privilegiat masca stilizată a unui actor de mim. Deşi el ar fi fost nu numai un actor, ci şi un spectator al propriei vieţi. Când, pe patul de moarte, a afirmat că a lăsat o Romă de marmoră, în locul celei de cărămidă, pe care „o primise", el nu se referea doar la edificiile Capitalei, ci şi la soliditatea Imperiului. Solicita deci aplauze ca la teatru (DC, 56, 30, 3-4). Nu încape nici o îndoială că instaurarea Principatului nu se datorează numai lui August. El a ştiut mai ales să opereze o tranziţie mai puţin dureroasă. Reclamau Principatul structurile desuete ale Republicii, incapabile să gestioneze un imperiu teritorial, războaiele civile, sentimentele monarhiste ale unei mari părţi din „clasa politică", dintre militari şi plebei, provocările unei noi secvenţe istorice, veleităţile sfetnicilor etc. Secolul lui August: Instaurarea Principatului 273
Au avut loc deci epurări intelectuale, inchiziţie culturală şi o potenţare acuzată a regimului poliţienesc. Chiar dacă nu s-a ajuns vreodată la explozia delaţiunii, arbitrariului, reprimării societăţii civile de sub succesorii lui August. August a fost un manipulator de geniu, însă un dictator, un tiran, un despot. Şi nu există dictator, tiran, despot bun. Toţi dictatorii sunt răi. Toate autoritarismele sunt rele. Despotismul luminat nu există decât în elucubraţiile slujitorilor dictaturilor. August a înăbuşit adevărata libertate. Putem să-i recunoaştem genialitate, să admitem aspecte misterioase ale personalităţii sale, însă nu avem motive să-i înălţăm imnuri de slavă" . Mentalităţi, viaţă cotidiană şi privată, reforme moralizatoare Prin urmare August a creat un regim politic nou, o nouitas. Concomitent, el pare să fi fost partizanul vechiului discurs mental, vechilor valori şi tradiţii, vechiului mod de trai. Contradicţia nu îl stingherea. Astfel cum nu l-au stingherit numeroase alte contradicţii, printre care manevra cu abilitate şi, poate, cu ipocrizie. Lista ambiguităţilor Principatului nu se poate încheia niciodată. Nu era însuşi Principatul, structură politică fără nume, ambiguu din toate punctele de vedere? In pofida inteligenţei sale, August nu a înţeles că procesul mutaţiei climatului mental era ineluctabil, că el nu putea fi stopat şi întors din drum. Vechea identitate străbătea o criză din ce în ce mai acută. Era inevitabil să se decanteze căutarea unei noi identităţi naţionale. Am notat în treacăt efortul augusteic de restaurare a religiei naţionale, a sacerdoţiilor prestigioase, a riturilor străvechi. Au fost resuscitate liturgii uitate, precum cele ale feţialilor. Totodată au fost restaurate vechi temple. In ce priveşte cultele religioase străine, principele a respectat cele consacrate de timp. S-a iniţiat la Atena în misterele de la Eleusis şi a protejat cultul zeiţei Ceres, ocrotitoarea Troiei, naturalizată la Roma, unde fusese implantată ((Suet., Aug., 93, 1). în schimb, în Egipt a refuzat să viziteze boul Apis şi l-a felicitat pe Gaius, nepotul său, pentru că
nu făcuse sacrificii la Ierusalim ((Suet, Aug., 93, 2). Nu încape nici o îndoială că s-a străduit din răsputeri să revivifice vechile axe ale mentalităţii romane: fides şi pietas. Deşi nu a putut respinge valori în plină ascensiune, ca persona, cu sensul de îndeplinire corectă a îndatoririlor profesionale şi sociale, ori „demnitatea", dignitas. A lipsit pe senatori de impact real asupra vieţii politice, dar le acorda un respect deosebit. Cu toate acestea, individualismul, desprinderea de solidaritatea obligată faţă de o Cetate care nu putea deveni decât anticetate progresau în chip manifest. Chiar regnul spectacolelor, jocurilor etc, practicate şi încurajate de August, impulsiona contestarea străvechiului şi austerului mos maiorum. în orice caz ordinul formulat de ansamblul colectivităţii, suveran absolut în societăţile arhaice, la care individul nici măcar nu concepea să nu se supună, devenise inoperant. De altminteri, fervoarea tradiţionalistă a lui August se datora, poate, şi aspiraţiei de a utiliza acest ordin al colectivităţii coerente, perfect sudate, în propriul interes, deşi Principatul nu avea nimic comun cu solidarităţile arhaice, intrinsec constrângătoare. Poate tocmai imperativele societăţilor arhaice, supunerii absolute faţă de interesele Cetăţii-polis, ar putea justifica adeziunea lui August la profilul axiologic al unor structuri sociale arhaice, antimonarhice, dar promotoare ale unei solidarităţi şi discipline de neclintit. Principatul nu putea oare să revalorizeze terenul unei asemenea coeziuni sociale, uşor de manipulat? Eşecul era totuşi ineluctabil. Succesorii lui August uneori vor încerca să utilizeze coeziunea, disciplina colectivistă, ca să-şi întărească puterea absolută. Cum am arătat, Roma, în ansamblul său, şi mai cu seamă mediile opulente ori intelectuale se delimitau în chip manifest de vechiul mos maiorum al coerentei societăţi tradiţionale. Fidelitatea faţă de valorile acesteia, solemn proclamată de Vergiliu, constituia aproape o excepţie. Gustul desfătărilor Oraşului şi chiar al unei existenţe confortabile se propaga tot mai intens. Se dezvoltau parcurile amenajate pe malurile Tibrului: ele deveneau locuri privilegiate de întâlnire ale „lumii bune" şi cadrul petrecerilor desfăşurate departe de vacarmul centrelor economice ale Romei. Se specula intens preţul parcelelor încă disponibile. Câmpul lui Marte rămăsese în mare parte zonă publică, dar şi loc unde romanii se plimbau adesea. Concentrarea urbană progresa, însă sărbătorile se acumulau în ritm susţinut. Arhitectul Vitruviu încearcă să conceapă Roma ca un oraş al existenţei confortabile. Totuşi numărul acelor imobile de raport, insulae, sporeşte considerabil. Aici continuă să se înghesuie, ca în nişte cutii de chibrituri moderne, săracii Capitalei. Vitruviu se străduie însă să promoveze un urbanism al edificiilor funcţionale, al spaţiilor libere şi al parcurilor. Este partizanul înfocat al spaţiilor verzi, igienice. Porticurile devin grădinile săracului, care nu are mijloacele vilegiaturii în afara Romei. înainte de 27 î.C, delapidarea, camătă, presiunile economice înfloriseră. In vremea Principatului, se încearcă diminuarea lor. Totuşi subsistă contrasul între existenţa luxuoasă dusă de unii, proprietari de terenuri private şi de locuinţe aparent modeste ca dimensiune, dar confortabile, şi traiul penibil al altora. Desigur, distribuţiile frumentare şi spectacolele de toate tipurile detensionează atmosfera socială din Roma. Noi moravuri se răspândesc cu iuţeală. „Secolul" lui August înregistrează o amplă emancipare a femeilor. Fecioarele se pregătesc sârguincios pentru aventuri sexuale. Măritate, ele şi-ar fi recrutat amanţi chiar la festinurile la care participă liber (Hor., O., 3, 6). în orice caz femeia refuză să fie o marfă matrimonială şi o simplă continuatoare a ginţilor. Dragostea prevalează asupra intere- Secolullui August: Instaurarea Principatului 275 selor de familie. „Romanul" de dragoste al poetei Sulpicia exprimă clar pasiunea feminină neîngrădită. Numărul mondenelor sporeşte neîncetat. Totuşi subsistă matroane austere. Politica spectacolelor apropie sexele, stimulează individualismul tinerilor şi oferă nenumărate prilejuri legăturilor erotico-sentimentale clandestine, ilicite (Ov., A. A., 1, 97). în pofida faptului că August se străduieşte să pună ordine în desfăşurarea spectacolelor. Se rezervă senatorilor primele bănci, se separă soldaţii de popor, se atribuie locuri speciale plebeilor căsătoriţi, se parchează plebea de rând în băncile din spate. Se izolează femeile, excluse de la spectacolele atletice. Pe de altă parte, adolescenţii şi tinerii sosiţi din restul Italiei descoperă în Oraş libertatea aproape absolută. Mondenitatea şi „revoluţia sexuală" tind să prevaleze după Actium. Noctambulismul şi petrecerile, abundent stropite cu vin, fac ravagii. Horaţiu şi mai ales Properţiu dau seama de intensitatea difuzării lor. Boema, lansată de neoterici, câştigă în pregnanţă, în recrutarea de noi adepţi. Iau naştere o „teologie" a libertinajului şi o mitologie a pasiunii erotice. Ovidiu, rămas, la un moment dat, cel mai de seamă poet al Romei, cântă dragostea liberă. Climatul libertinajului află în Ovidiu un exponent zelos. Desigur, Horaţiu recomandase moderarea exceselor. Redresarea economică totuşi le favoriza. Fireşte, nu toţi locuitorii Romei îşi permit un trai inimitabil, o viaţă a bucuriilor şi a moravurilor neîngrădite. August şi subordonaţii săi reacţionează împotriva relaxării moravurilor, oligantro-piei, adică împotriva crizei demografice dezvoltate în rândurile elitelor sociale, ca epifenomen al „revoluţiei sexuale". Principele dorea o solidă resuscitare a vechilor metavalori:îie.Y şi pietas. El înţelegea că, măcar parţial, climatul mental trebuia înnoit. Năzuia însă să-l raţionalizeze, în toate sensurile acestui termen. Viza să-i inculce austeritate, echilibru raţional, armonie. Opina că venea astfel în întâmpinarea unui orizont de aşteptare specific, impregnat de repulsia cetăţenilor faţă de tulburări şi orori, faţă de violenţa războaielor civile, ca şi faţă de aspiraţia spre echilibru raţional, temeinic controlat. Dar, în sfera moravurilor, August n-a avut nici o şansă să izbutească. De altfel chiar echilibrul raţional şi stringenţa riguroasă a exprimării sentimentelor umane presupunea defulare, oferită tocmai de noile moravuri relaxate, şi nu de străvechile cutume austere! întors la Roma, la sfârşitul anului 19 Î.C., August organizează în senat o dezbatere asupra primelor legi sortite să restaureze morala familiară. O lege asupra căsătoriilor, lex Iulia de maritandis ordinibus, obliga senatorii şi cavalerii să se însoare şi să aibă copii. O lege asupra adulterelor pedepsite, lex Iulia de adulteriis coercendis, restaura austeritatea tradiţională, care pedepsea, prin exil, soţia infidelă şi amantul ei. Soţul şi tatăl adulterei erau obligaţi să denunţe culpabila. Senatorii nemulţumiţi au obiectat că ar trebui început cu penalizarea femeilor şi a tinerilor bărbaţi, înainte de căsătorie, că ar trebui reformate moravurile. Nu au lipsit aluziile, voalate, la legăturile extraconjugale ale principelui însuşi. August a ripostat cerându-le să-şi controleze soţiile, astfel cum proceda el însuşi cu Livia, ale cărei virtuţi le-a elogiat (DC, 54, 16). Chiar în anul 9 d.C, cel al dezastrului lui Varus, au intervenit noi măsuri legislative de înăsprire a reprimării disoluţiei moravurilor. S-au acordat avantaje familiilor care aveau mai mulţi copii. Astfel s-a legiferat „dreptul celor trei copii", ius trium liberorum. în sfârşit, a fost combătută corupţia, printr-o lex de ambitu, şi au fost interzise practicile orgiastice. Penalizării moralizatoare au căzut victime chiar rudele împăratului: astfel, în 2 î.C. a fost exilată însăşi Iulia I, fiica principelui, măritată, după moartea lui Agrippa, cu Tiberiu, în 276
timp ce, în 8 î.C, concomitent cu relegarea lui Ovidiu a fost exilată şi Iulia II, fiica lui Agrippa şi a Iuliei I şi deci nepoata împăratului. Reiterăm, sub formă de întrebare, observaţii mai sus avansate: era August animat doar de venerarea tradiţiilor, de sistematizarea moravurilor sau voia această sistematizare deoarece spera că vechea solidaritate civilă, întemeiată pe coeziune §i pe austeritate, putea servi profitabil noul său edificiu politico-instituţional, care avea nevoie de disciplină, de controlarea severă a categoriilor sociale prevalente, a populaţiei! Economia Principatului Fără îndoială, economia Imperiului, prin excelenţă cea a Italiei, fusese substanţial afectată de războaiele civile şi de confiscările unor numeroase parcele agricole. în timpul secolului I Î.C, o jumătate de milion de oameni primiseră pământuri în Italia. Şi unele provincii fuseseră perturbate, cu excepţia Galliilor şi Africii. Suferiseră atât agricultura, cât şi industria şi comerţul. Totuşi gestionarii Principatului au făcut eforturi să-i indemnizeze pe cei spoliaţi de proprietăţile lor. De altfel implantarea veteranilor a contribuit la romanizarea Italiei. O parte dintre veterani şi-a vândut loturile agricole, iar, în provincii, indigenii au profitat de instalarea coloniilor militare. Contrar aserţiunilor unor cercetători, agricultura Italiei nu a cunoscut o adevărată criză. Ea s-a redresat rapid după 27 î.C. Producţia viticolă a Italiei nu a mai putut satisface o cerere masiv crescândă, nu datorită declinului său, ci unei excepţionale expansiuni a unei pieţe în continuă amplificare, stimulate de pacea internă. Agricultura italică produce mai cu seamă grâu, orz, ulei de măsline şi legume proaspete, indispensabile marilor centre urbane. Sub Republică, în Italia, se dezvoltaseră proprietăţile, uillae, exploatate prin intermediul unui intendent, sclav ori libert, uillicus, şi a afluxului de sclavi. Se impusese cultura intensivă şi specializată (viţa de vie şi livezi de măslini). în Sicilia, mulţi proprietari de sclavi nici nu-şi îmbrăcau păstorii, care lucrau goi, fără nici un veşmânt. Concentrarea proprietăţilor agricole continuă sub August, dar se dezvoltă sensibil şi micile şi mijlociile exploatări rurale. Sclavia regresează în chip manifest. în Gallii ea aproape nu a existat. Adesea anumite exploatări agricole erau închiriate unor arendaşi, de condiţie socială liberă, aşa-numiţii coloii, graţie anumitor contracte (locatio-conductio). Anumite mari domenii sunt fracţionate în parcele lucrate de liberţi şi de sclavi, plătitori de redevenţe, care aveau până la 50% din produsele obţinute. Desigur, pe vastele domenii, subsistă exploatarea extensivă a solului. Gaius Caecilius Isodorus, libert, însă şi mare latifundiar, a lăsat, la moartea sa, 10.000 de hectare ■ cultivate, 3.600 de perechi de boi, 257.000 de animale mai mici de casă şi 4.116 sclavi. Adică 2,5 ha pentru un sclav. Pământul este exploatat prin metode capitaliste în Italia şi în provincii. Se dezvoltă şi industria, numai parţial dependentă de agricultură. Ne referim la cărămidarii şi la mari fabrici de amfore, adesea instalate pe latifundii. Dar o mare parte din manufacturi se dezvoltă într-un mediu exclusiv urban. Astfel se dezvoltă fabrici de ceramică sigillatâ, îndeobşte calificată ca aretină, la Aretium, Pisa, Puteoli etc, ca şi ateliere de ţesătorie la Tarent sau de produse fabricate din bronz la Capua. Emerge o lume a manufacturii, urbană, populară, dominată fie de burghezii locale, fie de liberţi. Ştampilele de pe produse dezvăluie numele proprietarilor manufacturilor sau ale lucrătorilor, însă nu putem evalua reuşita socială a fabricanţilor. S-a dezvoltat îndeobşte industria mică şi mijlocie. Astfel încep să se fabrice butoaie, care progresiv Secolul lui August: Instaurarea Principatului '■ Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|