Istoria Romei

n

ca un faraon. Regatul său urma să cuprindă nu numai Egiptul, ci şi o parte din coasta feniciană, Iudeea şi un segment din Arabia. Cât priveşte copiii cuplului regal-elenistic (Antonius şi Cleopatra), Alexandros Helios, îmbrăcat ca rege ahemenid medo-persan, primeşte Armenia şi teritorii situate la est de Eufrat, Cleopatra Selene, Cyrenaica, iar Ptolemaios, în ţinută de rege macedonean, Koile-Siria, o parte din Fenicia şi Cilicia, meleaguri la vest de Eufrat. Se pune în operă un dispozitiv, orânduit pe mai multe nivele, în fruntea căruia se aflau Cleopatra-Isis şi oarecum Antonius. în concepţia cuplului regal, acest dispozitiv nu trăda cauza Romei, ci dimpotrivă o slujea. De aceea Antonius a şi cerut ulterior ratificarea senatorială a acestei structuri. începând din 34 î.C, monede orientale vor figura pe avers pe Antonius purtând tiara pe creştet, ca evocare a victoriei asupra Armeniei, iar pe revers vor reprezenta pe Cleopatra, având un bust foarte roman! Aceleaşi monede o proclamă totuşi regină a regilor.

Pe de altă parte, tot în 35 î.C, Marcus Antonius a solicitat lui Octavian subsidii în soldaţi şi în materiale de război, în vederea unei noi ofensive antipartice. Caesar cel Tânăr i-a trimis două mii de soldaţi de elită şi materiale militare. A condiţionat expedierea unor ajutoare mai substanţiale de repudierea Cleopatrei şi de reluarea normală a căsătoriei cu Octavia. în martie, Octavia s-a îmbarcat cu puţine subsidii şi, de la Atena, şi-a prevenit soţul, aflat atunci în Siria, că se îndreaptă spre el. Antonius a refuzat condiţiile puse de Octavian şi a ordonat soţiei sale să se întoarcă la Roma. Efectiv Octavia se stabileşte la Roma, în locuinţa lui Antonius, a cărui unică soţie legitimă se consideră. Ea refuză propunerea lui Octavian de a părăsi casa lui Antonius. Propaganda lui Octavian a utilizat cu profit situaţia soţiei romane părăsite de un bărbat sedus de o orientală perfidă." Clivajul între duumiviri se adâncea, în perspectiva unui nou război civil.

Ruptura finală

Apollo trebuia să-l înfrunte pe Dionysos. începând din 35 î.C, relaţiile dintre Octavian şi Antonius se deteriorează progresiv, sub impactul neînţelegerilor familiare şi îndeosebi al ambiţiilor, rivalităţilor politice şi al manevrelor propagandistice viclene. Adevărata miză, bine camuflată de manipulări abile de opinie, este stăpânirea întregii lumi romane. Două săbii nu puteau încăpea la infinit în aceeaşi teacă. Occidentul roman nu putea accepta separarea de Orientul elenistico-roman, iar Cleopatra şi secunzii ei aspirau la mai mult decât la controlul asupra Estului. Să nu uităm că regina petrecuse câţiva ani la Roma. Fiecare dintre cei doi competitori dispune de resurse importante. Antonius se plasează în fruntea unui Orient bogat, a unei flote numeroase şi a treizeci de legiuni, comandate de un stat major format din nobiles, care aparţineau anumitor familii reputate; se amalgamează aici cezarienii, supravieţuitori ai facţiunilor pom-peiene şi catoniano-republicane. Caesar cel Tânăr dispune de patruzeci de legiuni, alcătuite din soldaţi devotaţi sieşi şi temeinic antrenaţi, iar statul său major este compus îndeosebi din „oameni noi", homines noui, fideli lui, mai cu seamă datorită faptului că-i datorează statutul social, cariera şi condiţia materială avantajoasă. Pe deasupra, în virtutea unui tradiţionalism italic, dibace exploatat propagandistic, Octavian atrage de partea sa reziduurile republicane şi pompeiene aflate la Roma şi în Italia. La

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

217

Roma nu se mai vorbea decât de egipteancă şi de influenţa înrobitoare, exercitată de ea, asupra lui Antonius. Deşi, în realitate, Cleopatra era greco-macedoneană şi deloc egipteană. Pe de altă parte, se apropia anul 32 î.C. şi expirarea oficială a ceea ce mai rămăsese din triumvirat.

Chiar în 35 î.C, triburile illyrice se răscoală pe neaşteptate. Ele ameninţau Italia şi coasta dalmată. Caesar cel Tânăr află astfel un mijloc de a compensa gloria militară a lui Antonius, eclipsată de vicisitudinile campaniei partice. Concomitent el demonstrează că legiunile servesc nu numai pentru războaie civile, ci şi pentru apărarea Italiei. El este chiar rănit în timpul asediului unei aşezări întărite, unde a luptat ca simplu soldat. întors la Roma, pentru câteva luni, Octavian acordă privilegii şi statui Liviei, nevasta sa, şi Octaviei, soră a sa, dar şi soţie laş abandonată de Antonius. Se sugera astfel că Octavian şi cele două femei din familia lui circumscriau o triadă terestră de asemuit cu cea de pe Capitoliu, a lui lupiter, Iunona şi Minerva. Octavia se ocupa de creşterea fiicelor ieşite din căsnicia cu Antonius. Ambele se numesc Antonia. Dar creşteau şi copiii lui Antonius, procreaţi de Fulvia, mai ales Iulus. Un alt fiu al Fulviei şi a lui Antonius, numit Antyllus, se stabilise la Alexandria, unde sfârşeşte tragic. Caesar cel Tânăr află că se produsese o sediţiune în Dalmaţia. încât în 34, el intervine din nou în Illyria. Octavian exploatează propagandistic succesele „locotenenţilor" săi, în special ale lui Agrippa. Aceşti secunzi vor beneficia de triumfuri în anul următor. în acelaşi an 34 î.C, cu toate că aflat la Alexandria, Marcus Antonius asumă la Roma un nou consulat. Practic, se declanşează un război rece, desigur psihologic. La 1 ianuarie 33, Octavian este, la rândul său, consul. El anunţă oficial ruptura de Antonius. Marcus Antonius a ripostat printr-o misivă, expediată senatului şi poporului, în textul său, el reclamă jumătate din recrutările efectuate în Italia şi, pentru că Lepidus fusese lipsit de posesiunile sale, cere parte din Sicilia şi din Africa romană. în tot cursul anului, cei doi rivali fac apel la opinia publică. Antonius propune lui Octavian să abdice amândoi din puterile triumvirale. Se afla în cauză o manevră insidioasă, întrucât Antonius rămânea oricum stăpânul Orientului, ca „prinţ consort" al Egiptului. Octavian nici nu răspunde acestei sugestii. Loviturile „sub centură" - sit uenia uerbis - manevrele deloc curate nu lipsesc din această confruntare propagandistică. Tabăra lui Octavian reproşează lui Antonius gustul neînfrânat pentru vin, patima banchetelor prelungite, relaţiile adultere cu regina Cleopatra. Pamflete, puse în circulaţie de adepţii lui Antonius, acuză pe Octavian de violarea unor fete şi unor femei măritate. în acest război al pamfletelor, calomnia este regină. Manevrele lui Octavian sunt mai iscusite. Patru ani după ce fusese consul, Agrippa acceptă o retrogradare şi, în 33 î.C, asumă edilitatea. în această calitate, veghează asupra aprovizionării cu apă a Romei, care este sensibil îmbunătăţită. Organizează jocuri, întinse pe 59 de zile, şi decide că intrarea în băile publice va fi gratuită preţ de 170 de zile. Masa plebei nevoiaşe era profund cezariană, fascinată de existenţa inimitabilă şi incredibilă dusă de Antonius şi de Cleopatra. De altfel, Cleopatra destabiliza opinia publică, „pompând" mult aur în Italia²⁵.

Escaladarea conflictului latent între duumviri se acutizează clar în anul 32 î.C. La 1 ianuarie, consulatul este asumat de doi suporteri activi ai lui Antonius: Gnaeus Domitius Ahenobarbus şi Gaius Sosius. Antonius le cere să citească, într-un senat care ajunsese să numere o mie de membri, lista acţiunilor sale şi să obţină ratificarea lor. Desigur se referea prin excelenţă la organizarea Estului imperiului Romei. însă consulii ezită. Atunci stăpânul Orientului expediază senatului o nouă scrisoare, în care, anunţând faptul că puterile sale triumvirale expirau, propune din nou să

218

Eugen Cizek

le abandoneze. Iar, la 1 februarie 32 Î.C., consulul Sosius întreprinde în senat elogiul lui Marcus Antonius şi solicită măsuri împotriva lui Caesar cel Tânăr. Acesta părăseşte în grabă Roma, pentru a se întoarce în Oraş şi a orchestra o lovitură de stat. Apare în reuniunea senatului, înconjurat de militari şi de prieteni înarmaţi. Se aşază între cei doi consuli şi rosteşte o cuvântare moderată, unde însă îşi apără tactica politică şi blamează pe Antonius şi pe susţinătorii acestuia. Consulii rămân muţi, dar, după încheierea reuniunii, fug în grabă din Roma spre Efes, însoţiţi de trei sute de patres, favorabili lui Antonius. Lovitura de stat reuşise. Pe de altă parte, numeroşi antonieni dezaprobau influenţa Cleopatrei asupra lui Marcus Antonius, luxul ostentativ şi exotic al modului de viaţă dus de cuplul „regal". Unii se întrebau dacă războiul deschis împotriva lui Octavian era oportun ori doreau cel puţin ca regina să nu participe la conflictul militar. în ce îl priveşte, Antonius pregăteşte intens războiul. Se înarmează şi, însoţit de Cleopatra, se deplasează spre Samos şi apoi spre Atena. De aici, în mai sau iunie 32, el scrie Octaviei că o repudiază şi îi cere să părăsească domiciliul conjugal din Roma. O repudia pentru o regină, considerată de romani ca orientală! Acest fapt a determinat unele defecţiuni în tabăra antonianâ. Printre primii ce trădează se afla un antonian din totdeauna, Lucius Munatius Plancus, fondatorul coloniei Lugdunum (azi Lyon), care îl urmase pe Marcus Antonius în Orient, unde îl slujise ca „procurator al desfătărilor", procurator ab uoluptatibus. Plancus soseşte la Roma şi îl informează pe Octavian că Antonius redactase un testament, încredinţat spre păstrare vestalelor. Atunci Octavian nu şovăie şi recurge la o nouă lovitură de forţă. Smulge vestalelor testamentul lui Antonius şi îl dă publicităţii, inclusiv într-o reuniune a senatului. Antonius confirma redarea unor teritorii copiilor avuţi cu regina Egiptului şi afirma că Ptolemaios Cesarion era adevăratul fiu al lui lulius Caesar. Fapt mai grav, solicita ca, după moarte, corpul să-i fie incinerat în Forul roman, dar înmormântat la Alexandria. Nu spunea nimic de cele două Antonii, fiicele sale şi ale Octaviei. La Roma s-a declanşat un imens scandal. Caesar cel Tânăr exploatează testamentul şi susţine cu ostentaţie că Antonius rupsese orice legătură cu Roma. Adăuga că astfel Antonius intenţiona să transfere la Alexandria capitala imperiului. în iulie 32, un senatus consultam destituie pe Antonius din toate competenţele lui şi declară război Cleopatrei. Antonius va obţine jurământ de credinţă din partea aliaţilor săi orientali. La rândul său, Octavian conservă puteri extraordinare şi, începând din 31 Î.C., exercită anual consulatul.

Octavian pune în operă un nou act, contrar uzanţelor instituţionale ale Romei. El însuşi îl prezintă în memoriile sale, Res Gestae. El reliefează că, în toamna anului 32 î.C, întreaga Italie i-a jurat credinţă ca unui conducător militar, spre a-l vedea învingător la Actium. Acelaşi jurământ a fost prestat de Gallii, Hispanii, Africa, Sicilia şi Sardinia. Printre cei înrolaţi sub stindardele sale se aflau 700 de senatori, dintre care 83 fie fuseseră, fie vor deveni consuli, şi 170 de foşti ori viitori pretori (Mon. Ane, 25). Acest jurământ colectiv, această concertare generală, coniuratio, este apreciată de propaganda lui Octavian ca asigurându-i poziţia de „apărător al libertăţii", uindex libertatis, într-un război drept (DC, 50, 4, 6). în realitate, se utiliza o ilegalitate flagrantă. Octavian nu mai asumă competenţe decisive, încredinţate de senat şi de popor, ci se prevalează de un jurământ colectiv, prestat de toţi occidentalii, probabil chiar de necetăţeni, de peregrini. Chiar dacă, în textul elaborat de el însuşi, se operează o disjuncţie între Italia cetăţenilor romani pe de o parte şi senatori consulari ori pretorieni şi peregrini pe de alta. Chiar dacă ulterior procedura instituită de Caesar cel Tânăr se va permanentiza şi legaliza. Fără îndoială, conştientizând ritualismul şi formalismul roman, ataşamentul faţă de datina strămoşilor, Caesar cel Tânăr a uzitat o cutumă arhaică în declararea războiului împotriva

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

219

Cleopatrei. Căci nu se putea recurge la rituri străvechi ca să se declare război altui roman, adică lui Marcus Antonius, de altfel estimat ca subjugat de o regină impudică. Pe de altă parte, se sugera că nu va urma un epilog al războaielor civile, ci un război împotriva unei basilei elenistice, care ameninţa Roma. Pe scurt, s-a recurs la colegiul feţialilor. Cum cerea ritul, aceştia au formulat revendicări adresate Cleopatrei. Apoi, după un timp, pater patratus, însoţit de trei martori, a aruncat lancea sa sângerie împotriva unei coloane de lângă templul Bellonei. Coloana simboliza neîndoielnic teritoriul Egiptului. Se lansa o adevărată cruciadă împotriva Estului. Sau, altfel enunţat, se trecea oficial de la războiul rece, desfăşurat pe plan psihologic, la un război cald, dotat cu o

ideologie congruentă (DC, 50, 4, 5).

-26

Se pare că pater patratus nu era altul decât Octavian însuşi

Actium: urmările sale

Sfârşitul anului 32 şi iarna 3l-32 au fost folosite de ambele tabere pentru pregătirea coliziunii hotărâtoare. Propaganda a continuat să fie uzitată. Pamflete numeroase dădeau seama de ridiculizări, de multe ori absurde, ale adversarului. Se ajunge şi aici la o manifestă escaladare. Fiecare tabără acuza pe leader-ul celeilalte de crime politice şi de depravări sexuale. Ţintele erau căutate aproape exclusiv în domeniul vieţii private. Dar se impune şi o conotaţie religioasă. In măsură mult mai sensibilă decât anterior, contenciosul este închipuit ca o luptă între Apollo şi noul Dionysos-Bacchus.

Anul 31 debutase prin al treilea consulat al lui Octavian, asociat cu Marcus Valerius Messalla Corvinus. Mecena primeşte misiunea de a gestiona Roma şi Italia, în absenţa lui Octavian. La sosirea primăverii, Octavian pleacă spre Marea Adriatică, împreună cu o flotă numeroasă, comandată de Agrippa. Mulţi senatori îl însoţeau pe Octavian. între timp Antonius sosise la ţărmul Mării Ionice, în fruntea celei mai importante escadre navale din istoria acelor timpuri. Dispunea de 480 de corăbii de luptă şi de 500 de nave de aprovizionare. Era slujit de 19 legiuni, susţinute de trupe auxiliare asiatice. Profitând de relaţia sa cu Antonius, Cleopatra consolidase simţitor puterea militară, inclusiv navală, a Egiptului. Aşadar Antonius avea la dispoziţie 70-75.000 de infanterişti şi 12.000 de călăreţi. Dar forţa lui Antonius era subminată de trădări în serie ale exponenţilor importanţi ai statului lui major. De aceea şi din alte pricini, Antonius nu începe o ofensivă împotriva Italiei. Octavian ia iniţiativa şi străbate Adriatică, susţinut de 60.000 -80.000 de infanterişti, 12.000 de călăreţi şi de 400 de nave. Operaţii militare se desfăşoară în trei etape: flota lui Agrippa atacă Peloponezul, ca să lovească în ariergarda inamicului şi să stingherească aprovizionarea acestuia din Egipt. Ocupă Patras şi Corintul, retezând contactul antonienilor cu Peloponezul. în această situaţie, Antonius este obligat să atace. El îşi aşază tabăra în faţa celei a lui Octavian, situată pe ţărmul Mării Ionice. După un eşec suferit de cavaleria sa, el se retrage la Actium, la intrarea în golful Ambracia, din Epir. Intenţionase să-l asedieze pe Octavian, dar ajunge acum să fie el însuşi asediat. Defecţiunile cuprind acum şi pe soldaţii săi de rând. Mulţi dezertează ori trec de partea lui Octavian. Soldaţilor romani le repugna un război, alături de o regină greco-egipteană, împotriva altor romani, compatrioţii lor. în starul major al lui Antonius survin grave disensiuni. Cleopatra, încrezătoare în propria flotă, sugerează o luptă navală. Antonius, om al bătăliilor de pe uscat, doreşte o confruntare pe continent. Până la urmă Antonius cedează şi se decide angajarea unei mari bătălii navale. „Cherchez la femme", cum spun francezii.

220

Eugen Cizek

Această bătălie se desfăşoară la 2 septembrie 31 Î.C., la Actium, de fapt lângă promontoriul dominat de templul lui Apollo. Flota romano-egipteană beneficia de superioritate numerică faţă de cea a lui Octavian. Dar Agrippa recurge la o stratagemă abilă. Simulează retragerea flotei sale, iar o parte din flota lui Antonius îl urmăreşte. însă flota lui Agrippa a anihilat practic dispozitivul strategic al escadrelor coaliţiei. Cleopatra asistă la luptă şi, de teama de a nu fi prinsă în cursă, părăseşte bătălia, pe vasul său amiral, urmată de 60 de corăbii egiptene. Observând defecţiunea Cleopatrei (o trădare?), Marcus Antonius fuge şi el cu o parte dintre navele sale. Voise Cleopatra să urzească un şiretlic de război, neînţeles de Antonius? Era ea grăbită să se întoarcă în Egipt, unde se produceau grave dezordini? în orice caz armata de uscat nici nu participase la luptă. Antonius i-a ordonat să se retragă spre Macedonia şi Asia Mică. Insă soldaţii demoralizaţi au preferat cu toţii să treacă de partea lui Octavian. Totuşi, lui Marcus Antonius îi rămâneau suficiente forţe, spre a încerca să-l stopeze pe Octavian în Siria sau în Egipt. Numeroşi cercetători consideră că la Actium nici nu s-a desfăşurat o adevărată bătălie, ci doar o simplă ciocnire navală. Efectele psihologice au fost însă de nemăsurat. Oare celebra bătălie de la Valmy, din 20 septembrie 1792, între noua armată franceză şi trupele prusiene, disciplinate şi bine antrenate, încheiată cu victoria soldaţilor revoluţiei franceze, nu s-a soldat tot cu o ciocnire modestă? Numai Goethe a înţeles atunci că se producea o cotitură istorică. Mult mai târziu, după Actium, Cassius Dio va reliefa că a intervenit în acel moment o relevantă cotitură istorică. Caesar cel Tânăr a dobândit stăpânirea întregii lumi romane, încât Principatul său a fost calculat începând din 2 septembrie 31 Î.C. (DC, 51, 1,2).

Propaganda lui Octavian a exploatat la maximum şi a exaltat această victorie de la Actium. Poeţii de la Roma cântă pacea încununată cu laurii de la Actium (Ov., F., 1, 7 v. 711) ori izbânda Occidentului asupra Orientului (Hor., O., 3, 4, v. 42). însuşi Vergiliu îl va figura pe Octavian, luptând, împreună cu senatorii, penaţii şi zeii Romei, împotriva unei regine asistate de divinităţi barbare monstruoase, ca Anubius lătrătorul. Aceşti monştri au luptat zadarnic împotriva lui Neptun, zeiţei Venus, Minervei şi, desigur, mai ales împotriva lui Apollo (Verg., En., 8, vv. 675-710). Octavian trece prin Atena şi insula Samos. începe reorganizarea Orientului roman, în iarna 3l-30. Este totuşi obligat să întreprindă, în plină iarnă, o călătorie-fulger în Italia, unde Lepidus, fiul fostului triumvir, încercase să dea o lovitură de stat şi unde veteranii legiunilor sale se răzvrăteau. între timp, la Alexandria, Antonius şi Cleopatra îşi împărţeau timpul între ceremonii fastuoase, divertismente felurite şi proiecte politico-militare utopice. Sindromul maniaco-depresiv al lui Antonius se manifesta din plin. Fostul triumvir era dominat de o melancolie progresivă. Cu toate acestea Antyllus îmbracă toga virilă. Prin Siria, Octavian şi Cornelius Gallus se apropie de Egipt. Antonius sfârşeşte prin a solicita lui Octavian să-l lase să trăiască la Atena, ca simplu cetăţean. Iar Cleopatra trimite daruri lui Octavian şi se declară pregătită să abdice în favoarea copiilor săi.

După câteva lupte victorioase, cavaleria lui Octavian ajunge, în 31 iulie 30, în suburbiile Alexandriei. Trupele Romei ocupă Alexandria la 1 august 30 î.C. Antonius se sinucide şi moare în braţele Cleopatrei. Caesar cel Tânăr tratează regina cu blândeţe, deoarece voia s-o împiedice să ascundă bogăţiile incalculabile ale Lagizilor. Are loc o întrevedere între el şi Cleopatra, în cursul căreia fiecare încerca să-l înşele pe celălalt.

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

221

Cleopatra, sirenă desăvârşită, se străduieşte zadarnic să-l seducă pe Octavian. în consecinţă, se sinucide. Caesar cel Tânăr convoacă alexandrinii; în greceşte, făgăduieşte că îi va cruţa, în cinstea zeului lor Serapis, a. lui Alexandru, frumuseţii oraşului şi concetăţeanului lor Arius, prietenul său (Plut, Ant., 103; DC, 51, 16, 3). Transformă Egiptul într-o provincie romană de un tip specific. Vom reveni în alte capitole asupra statutului Egiptului.

Arius a jucat un rol important în ultimele scene ale tragediei Lagizilor. Caesarion plecase spre Indii, încărcat de avuţii, dar preceptorul său l-a convins să se întoarcă la Alexandria, spre a prelua conducerea regatului. Aici însă Octavian l-a executat pe acest adolescent de cincisprezece ani. Era primejdios să fie lăsat în viaţă fiul autentic al lui Iulius Caesar (Plut., Ant., 104; DC, 51, 15, 5). O bandă de soldaţi romani l-a prins şi decapitat şi pe Antyllus, refugiat lângă altarul consacrat lui Iulius Caesar de către Cleopatra. Copiii Cleopatrei şi ai lui Antonius au fost însă cruţaţi

.27

După Actium

Consecinţa cea mai revelatoare a bătăliei de la Actium şi a efectelor ei rezidă în faptul că Octavian, chiar în măsură mai sensibilă decât Iulius Caesar, a devenit stăpânul unic, absolut, al imperiului teritorial al Republicii. Incontestabil, anexarea Egiptului a convertit Mediterana în lac roman; doar Mauretania rămăsese în afara teritoriilor gestionate direct de către Roma. Pe de altă parte, după eliminarea cuplului regal de la Alexandria, Octavian trebuie să se fi gândit la făurirea unui nou cadru instituţional, care să lichideze definitiv Republica, fără să aibă aerul de a o face; voia să creeze un stat ambiguu, dar relativ stabil, monarhic cu prudenţă, cu deghizări pertinente. Trebuia evitată capcana basileei preconizate de Caesar şi de Marcus Antonius, pe care opinia publică romană nu era dispusă s-o accepte. însă chiar o schimbare fundamentală, discret iniţiată, trebuia pregătită treptat. în 28 î.C, Octavian va promova măsuri legislative deosebit de revelatoare. Va reorganiza senatul, în virtutea unei radicale „alegeri a curiei", lectio senatus, şi va prelua misiunea de prim senator al înaltului consiliu al statului, ca princeps senatus. Mai ales deoarece, încă înainte de Actium, Octavian devenise „conducătorul", dux, al romanilor. Fusese învestit cu o anumită putere tribuniciană. în consecinţă, constatăm că, în 29 î.C, Octavian a putut exclude pe cineva din tribunatul plebei (DC, 52, 43, 2). încă din 43 î.C, se conferise lui Octavian un imperium (Mon. Ane, 4). De asemenea, soldaţii îl salutaseră ca imperator, general victorios, iubit de zei, începând din luna aprilie a aceluiaşi an. Octavian era imperator şi, ca fiu al lui Caesar, din 40 î.C, se intitula „imperator Caesar fiu al divinului Iulius", imperator Caesar diui Iuliifilius. în 16 aprilie 29 î.C, i se atribuie, ca permanent, titlul de imperator.

Pentru moment, la începutul toamnei anului 30 î.C, Octavian structurează noua provincie a Egiptului. Vizitează mormântul lui Alexandru. Era el oare fascinat de mitul celebrului cuceritor macedonean, de visul unei măreţii fastuoase? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Dar Octavian, care nu recuza violenţa, măsurile extreme, când erau indispensabile, ştia să fie moderat, precaut. Nu va imprima niciodată structurilor politice create de el o factură ostentativ greco-ori-entală. Iniţiază purificarea apelor şi a albiei Nilului şi întemeiază „oraşul Victoriei", Nicopolis,

Eugen Cizek

pe locul taberei sale de la Actium. Oraş hărăzit zeilor Marte şi Neptun. Decide mărirea templului lui Apollo şi orânduirea anumitor jocuri cvincvenale, comemorative ale victoriei de la Actium. La Roma, la 13 septembrie 30, Octavian primeşte de la senat cununa obsidională, odinioară conferită generalilor de soldaţii salvaţi de la masacru. în Forul lui August, această decernare a cununei obsidionale va figura pe soclul statuii lui Octavian (Plin., 22, 6, 3). Caesar cel Tânăr petrece iarna 30-29, călătorind întâi în Siria, până la Eufrat. La 1 ianuarie 29, la Samos, începe al cincilea consulat. Orientul, populat de regate vasale şi de provincii anterior fidele lui Marcus Antonius, pune probleme complicate. Octavian reorganizează dispozitivul roman, unde cele trei provincii, Asia, Bithynia-Pont şi Siria, erau flancate de mici state clientelare. Se interesează de Armenia, însă nu o ocupă din nou. La 11 ianuarie 29, la Roma a fost închis templul lui Ianus: porţile lui erau deschise în timp de război. închiderea lor ilustrează inaugurarea unei ere de pace şi prin excelenţă sfârşitul războaielor civile. Câteva cetăţi greceşti iau numele de Caesarea. La începutul verii anului 29, Octavian se întoarce la Roma. Mulţimea, având în frunte magistraţii, îl întâmpină cu pompă la poarta Capena. în sfârşit, în 13, 14 şi 15 august 29, Octavian celebrează, cu un fast orbitor, un triplu triumf: asupra illyrilor, asupra Cleopatrei, la Actium, şi în sfârşit asupra Alexandriei. Pe străzile Romei, printre mase de romani entuziaşti, se succed parade somptuoase. In prima zi, se celebrează izbânda repurtată asupra pannonienilor şi dalmafilor. Ziua următoare este hărăzită victoriei de la Actium, iar ultima cuceririi Egiptului. Este prezentată prada luată în Egipt şi imaginea Cleopatrei, împodobită cu însemnele regatului cândva faraonic, în urma efigiei reginei, defilează gemenii ei, Alexandros supranumit Soarele (Helios) şi Cleopatra - Luna (Selene; DC, 51, 21). în restul anului, se desfăşoară, în cercul restrâns din jurul lui Octavian, acum în vârstă de 33 de ani, discuţii aprige privitoare la orânduirea statului roman, ce trebuia înnoit. Totodată se întreprind lucrări revelatoare pentru un nou tip de urbanism. în 28 î.C, consulii anului, adică Octavian şi Agrippa, asumă competenţe censoriale. Trecuseră mulţi ani de la ultima recenzare a cetăţenilor. De asemenea, este inaugurat templul lui Apollo de pe Palatin, început după 36 î.C. încă din 30 î.C, Octavian demobilizase enormul număr de militari, de fapt majoritatea soldaţilor din cele 70 de legiuni existente imediat după Actium. Pentru împroprietărirea lor, se apelează la noi confiscări de bunuri diverse, în special de loturi agricole ale partizanilor, fie reali, fie prezentaţi ca atare, ai lui Marcus Antonius. Concomitent se cumpără terenuri, la ţară, cu aurul egiptean." Se prefigurează minuţios lovitura de teatru din ianuarie 27 î.C. Dar ea va fi obiectul capitolului următor.

Economia. Mutaţiile sociale profunde

Economia Italiei şi a imperiului teritorial al Republicii se dezvoltă între parametrii evocaţi în capitolul anterior. Desigur numeroase conflicte politico-militare, mini- şi macrorăzboaiele civile afectează, până la un anumit nivel, desfăşurarea normală a vieţii economice, a schimburilor comerciale. Mai ales în Italia se adăugau, ca factor destabilizator, mutaţiile radicale ale proprietăţii, confiscările de loturi agricole. S-a calculat că aproximativ 120.000 de oameni au beneficiat de împroprietăririle iniţiate de triumviri. Octavian îşi va atribui întemeierea a 28 de colonii. Se deschid noi pieţe comerciale. Se produce o deplasare spre nord a prosperităţii economiei italice. Provinciile occidentale încep totuşi nu numai să prospere, ci să se „romanizeze", să treacă de la o economie de subsistenţă prin excelenţă la economia „de piaţă" a liberei întreprinderi. Economia Orientului elenistic, deja foarte dezvoltată, în conformitate cu standardele antichităţii,

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

223

producătoare de bogăţii exorbitante, izbuteşte să suporte majorările de impozite, taxele suplimentare impuse de conducătorii romani, îndeosebi cezaricizii şi Marcus Antonius. Veleităţile dirigiste ale unor competitori ai puterii, „Ies chefs de guerre", cum îi definesc francezii, mai cu seamă ale lui Caesar, nu pot totuşi bloca expansiunea economiei de tip capitalist. De altfel, trebuie precizat că Octavian a întreprins eforturi în vederea estompării acestor veleităţi şi liberalizării comerţului, industriei etc. Problemele agriculturii rămân prevalente: disputele facţiunilor politice adoptă frecvent ca obiectiv tocmai structurile economiei rustice.

Până la urmă, agricultura Italiei îndeobşte reuşeşte să progreseze. Aceste progrese sunt vizibile în special în unele zone, ca, de pildă, Campania, unde prosperă culturile viţei de vie şi ale măslinului, pe când în Samnium şi în ariile sabine predomină în continuare creşterea vitelor. înfloreşte şi Gallia cisalpină. Neîndoielnic, problemele proprietăţii se acutizează în condiţiile augumentării neîncetate a marilor domenii agricole. Cu toate acestea subsistă şi chiar propâşesc micile şi mijlociile proprietăţi. Roma şi Italia sunt obligate să importe masive cantităţi de produse de consum. Numai produse foarte perisabile, ca legumele şi fructele, sunt produse şi îndreptate spre consum în Italia. Modalităţile de exploatare sunt tot mai diversificate. Cu siguranţă, se află în plină expansiune producţia artizanală, ca şi schimburile comerciale. Acestea din urmă sunt facilitate de expansiunea infrastructurii rutiere, de emergenţa unor noi porturi maritime. Comerţul maritim înfloreşte mai ales în perioadele de eradicare ori măcar de stopare a pirateriei.

Escaladarea violenţelor şi a taxelor impuse de învingători, adesea efemeri, nu poate împiedica aşadar dezvoltarea comerţului de mari proporţii şi nici a unor sofisticate tehnici monetare şi bancare. Continuă să se dezvolte mari societăţi pe acţiuni. Claude Nicolet s-a referit la emergenţa unei „aristocraţii a comercianţilor şi a bancherilor". Roma şi imperiul său devin capitaliste, neîndoielnic între limitele structurilor antice.

Dar factorul cel mai creativ, în direcţia unei noi societăţi, l-au constituit mutaţiile sociale majore. După 44 î.C, aşa-numita „revoluţie romană" îşi atinge o desăvârşită împlinire. Vechea nobilitas, subminată de o decompoziţie progresivă, tinde să cedeze locul unei noi „clase politice". Trebuie să aşteptăm vremea lui Caesar ca un Fabius Maximus să readucă un consulat în ginta Fabiilor. în senat, patricienii sunt categoric depăşiţi de plebei; în 55 î.C, dintre 415 senatori numai 43 sunt patricieni; ceilalţi fiind plebei. Aceşti senatori plebei năzuiesc totuşi să constituie o castă închisă, puţin favorabilă împărţirii bogăţiilor şi privilegiilor cu noii veniţi. Sunt toţi optimaţi şi ultraconser-vatori, exponenţi ai unei cauze pierdute din start. Intre 43 şi 31 î.C, vechii senatori, decimaţi de prescripţii şi de încleştarea între clanurile politice, pierd pe reprezentanţii lor cei mai marcanţi. în consecinţă, în 43 î.C, în senat nu mai figurează decât o duzină de consulari. Fără nici o îndoială, mai puţin Iulius Caesar şi în măsură mai sensibilă Octavian modifică fundamental compoziţia senatului şi a ceea ce s-a caracterizat ca ordinul senatorial. Ascensiunea „noilor senatori", noul senatores, amplifică peste măsură rândurile senatului, care, astfel cum am constatat, ajunge să numere o mie de membri înainte de bătălia de la Actium.

Printre adepţii lui Octavian se număra Lucius Tarius Rufus, provenit din păturile cele mai modeste, ajuns la un consulat suffect, în 16 î.C, care cumpărase în Italia proprietăţi valorând o

ZZ4

Eugen Cizek
sută de milioane de sesterţi. Cazul limită a fost cel al lui Vedius Pollio, libert ajuns cavaler. Acesta arunca peştilor săi carnivori pe sclavii culpabili de o vină minoră. Octavian nu a onorat testamentul funambulesc al acestui „parvenit" (Sen., Ir., 3, 40, 2; Clem., 3, 16, 2-3; Plin., 9, 39, 2; Tac. An., 1, 10). Octavian a pus în operă o tactică, aproape sistematică, de promovare a unei noi „clase politice", senatorialo-ecvestre. Ii era imperios necesară o nouă elită socio-politică, programată să-l susţină. In afară de aceasta se impunea o remodelare a senatului, operată de Octavian chiar înainte de 27 î.C.

Creşterea influenţei exercitate de ordinul ecvestru constituie un fenomen de importanţă cardinală. Cavaleri sunt fiii de senatori, înainte de quaestură, vlăstarele altor cavaleri, cetăţeni bogaţi, prin excelenţă publicam, arendaşi de impozite şi de lucrări publice. Ordinul ecvestru este permanent împrospătat de notabili municipali din Italia. La sfârşitul Republicii, el numără mai multe mii de membri, purtători ai inelului de aur, care au servit ori servesc ca ofiţeri superiori, care votează sau au votat în cele 18 centurii ecvestre din adunarea centuriată. Unii pătrund abuziv în acest ordin. Preţ de douăzeci de ani, între 42 şi 22 î.C, în lipsa censorilor abilitaţi să întocmească listele noilor cavaleri, se strecoară în ordinul ecvestru tot felul de inşi, adesea numai posesori ai unor averi provenite din proscripţii sau din diverse confiscări de bunuri. Invers, cavaleri de viţă veche trebuie să părăsească ordinul ecvestru numai datorită faptului că, în timpul războaielor civile, optaseră pentru tabăra celor ulterior înfrânţi.

Cicero pledase pentru concordia ordinelor, alianţa elitelor Romei, care nu excludea decât extremiştii, optimaţi ultraconservatori, precum Caecilii Metelli sau nobiles de genul lui Clodius, care agitau plebea nevoiaşă. Dar raporturile cavalerilor cu senatorii se menţinuseră complicate şi adesea tensionate. Iar, după ce, în 63 î.C, cavalerii şi Cicero au refuzat legile agrare, se deterioraseră şi relaţiile ordinului ecvestru cu populares. Iată pentru ce însuşi Cicero a renunţat la concordia ordinum şi a pledat pentru „înţelegerea" ori „consensul tuturor celor buni", consensus omnium bonorum, alianţa moderaţilor din toate categoriile sociale. Cicero se gândea mai cu seamă la notabilii municipali italici. Caesar a adoptat o tactică ambiguă, însă abilă, pragmatică, faţă de cavaleri. A scăzut obligaţiile publicanilor, care vărsau statului o mare parte din taxele percepute, şi a încercat să stăpânească ferm dezvoltarea ordinului ecvestru. în anturajul său au figurat trei categorii de cavaleri, avizi de puteri şi de îmbogăţire. Adică ofiţeri de stat major, ca Mamurra, celebru atât pentru curajul lui, cât şi din pricina viciilor, incriminate de Catul, sau ca Ventidius, răspunzător acum al transporturilor şi aprovizionării armatelor, înainte de a deveni strălucit general al lui Marcus Antonius. Adică anumiţi cavaleri ce militau în imediata apropiere a dictatorului ca propagandişti: scriau lucrări istorice sau pamflete, ca Oppius şi milionarul Cornelius Balbus. Adică bancheri, suporteri financiari ai dictaturii, precum Gaius Mattius, redutabil om de afaceri, ori Gaius Rabirius Postumus, fiu de publican, cămătar destoinic (împrumutase pe Ptolemaios Auletes, regele Egiptului, căruia îi devenise ministru de finanţe). După idele lui martie, numeroşi cavaleri au profitat de transferurile de proprietate. Ei sunt foarte activi în toate clanurile politice. Creditul lor politic şi financiar depăşeşte adesea pe cel al consularilor. Nu ne referim doar la Mecena. Ci şi la alţii, precum Gaius Proculeius, prieten apropiat al lui Caesar cel Tânăr, prefect al flotei, care a refuzat demnităţi senatoriale. Sau la Gaius Cornelius Gallus, plasat de Octavian, ca adevărat vicerege, în fruntea gestionării Egiptului.

Adesea tot atât de opulenţi ca senatorii sau chiar mai bogaţi, cavalerii sunt forţa motrice, vârful de lance al economiei liberei întreprinderi, lumii afacerilor, capitalis-

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

225

mului roman. Concomitent, ei sunt în general favorabili consolidării puterii personale, remodelării instituţiilor, emergenţei unui regim politic monarhic, cel puţin defacto. Ei vor furniza cele mai numeroase cadre ale administrării Imperiului, după 28 î.C. Cu toate acestea, anii 70-28 î.C. înregistrează, ca fenomen deosebit de pregnant, ascensiunea irezistibilă a burgheziei italice şi a elitelor provinciale. Am constatat că, după un scurt stagiu în rândurile ordinului ecvestru, sub Iulius Caesar şi îndeosebi sub Octavian, exponenţii acestor elite italice şi provinciale pătrund în senat. Astfel ajunsese tribun al plebei, în 44 î.C, poetul Gaius Helvius Cinna, originar din Gallia cisalpină, linşat de plebe, cum am semnalat mai sus, după asasinarea lui Caesar. Fenomenul progresiei acestor muncipaîi şi cavaleri spre senat ni se pare revelator, chiar dacă proporţia acestor privilegiaţi era modestă. Nu ne referim doar la italici, precum Publius Vatinius ori istoricul Gaius Sallustius Crispus. Este şi cazul consulilor anului 43 î.C, Aulus Hirtius şi Gaius Vibius Pansa, ambii proveniţi din burghezia italică. Sau al consulului anului 39 î.C, mai sus menţionat, Gaius Salvidienus Rufus. Ori al lui Agrippa.

Din Italia, din Umbria, Lucania, Picenum etc. provin căpetenii politice, precum Lucius Munatius Plancus, Gaius Calvisius Sabinus, Gaius Norbanus Flaccus, Lucius Caninius Gallus, Gaius Sosius, Lucius Comificius, probabil toţi de obârşie municipal-italică. Se poate adăuga Marcus Vinicius, fiul unui cavaler dintr-o colonie din Campania, prieten personal a lui Octavian, consul suffect în 19 î.C. Nu ne mai referim la Ventidius, originar din Picenum, menţionat de noi mai sus. în orice caz, în timpul lui Octavian elitele italice se impun în peisajul social. Centurioni lăsaţi la vatră pătrund în consiliile municipale. Unii centurioni acced în ordinul ecvestru. Adesea fiii lor parcurg cariere sociale relevante. Această constatare este validă şi pentru unii foşti soldaţi, în special pentru urmaşii lor. Astfel, un fost soldat, veteran al lui Pompei, de obârşie din Reate (azi Reti) adică din Sabinia, va avea un fiu ajuns cavaler, Titus Flavius Sabinus, căsătorit cu fiica altui cavaler şi soră a senatorului Vespasius Pollio. Iar fiul lor şi nepotul unui simplu soldat va fi împăratul Vespasian! în orice caz, mulţi municipali italici intră în ordinul ecvestru.

înnoirea socială afectează şi plebea romană. Plebea agricolă şi cea urbană, plebs urbana, rămân factori prioritari de producere a bunurilor materiale. Chiar dacă plebea de la Roma constituie o pătură privilegiată, condiţiile de existenţă ale anumitor exponenţi ai săi şi ale plebei rurale sunt în continuare dificile. Desigur, plebea de la Roma nu alcătuieşte un grup social omogen. Se constată substanţiale deplasări de populaţie spre oraşele italice şi spre Roma, dar şi spre coloniile din provincii. Fenomenul social cel mai izbitor al acestor decenii îl reprezintă tocmai mobilitatea. Nu arfi fost posibilă expansiunea economiei liberei întreprinderi dacă n-ar fi operat masiv această mobilitate socială. Se reliefează un enorm amalgam, un „brasaj" — sit uenia uerbo — al populaţiilor şi culturilor. Fapt subliniat de Marcel Le Glay.

Neomogenă continuă să fie de asemenea masa sclavilor. Nu se mai produc însă ample revolte ale sclavilor. Una dintre cauzele calmării masei servile rezidă în proliferarea semnificativă a eliberărilor de sclavi. O treime din sclavi sunt eliberaţi. Cicero semnalează că, în şase ani, un sclav disciplinat şi harnic putea obţine eliberarea (Piil., 7, 11). Sclavii publici, serici publici, sunt salarizaţi şi uneori se căsătoresc cu femei născute libere. Liberţii şi ascensiunea lor constituie, alături de veterani, izvor de promovare şi de primenire socială. Horaţiu era fiu de libert. Nu erau rare căsătoriile între o libertă şi un om născut liber. Octavian va fi nevoit să interzică realizarea

226

Eugen Cizek

căsătoriilor între senatori şi liberte. Anchetele statistice, operate asupra celor 60.000 de inscripţii din Roma, denotă marele număr de liberţi nominalizaţi la sfârşitul Republicii. Orice libert este mândru de dobândirea cetăţeniei romane. Anumiţi liberţi beneficiază de o promovare socială rapidă. Datorită prescripţiilor, liberţii, îmbogăţiţi în comerţ, cumpără avantajos pământurile învinşilor politici. Mulţi liberţi realizează profituri băneşti stupefiante. încât, spre a pregăti Actium, Octavian impune liberţilor achitarea unei taxe speciale. Numeroşi liberţi se vădesc a fi financiari performanţi şi intervin în afacerile puternicilor zilei. Liberţii mişună în anturajul lui Octavian şi joacă roluri importante în administraţia municipală. Sub al doilea triumvirat, se profilează un corp social, alcătuit din senatori, cavaleri şi liberţi, dresaţi de conducătorii statului, menit ulterior să formeze un eşalon important al gestionării civile şi îndeosebi financiare a noului tip de stat.

Viaţa cotidiană şi privată

Continuă procesul înmulţirii jocurilor, spectacolelor, distracţiilor de toate tipurile. Ceea ce nu înseamnă că la Roma şi în oraşele Italiei sau ale provinciilor nu se muncea, în timp ce în agricultură se trudea din greu. Mentalitatea acelor timpuri este marcată de afişarea dispreţului faţă de munca manuală. Dar numai notabilităţile arborau valorizarea inactivităţii, a existenţei oţioase. Care implica totuşi munca intelectuală şi împlinirea misiunilor cetăţeneşti. Agitaţiile politice, războaiele civile, prescripţiile perturbă viaţa cotidiană a romanilor. Cu toate acestea mulţi romani le priveau ca spectacole pasionante.

Viaţa la Roma genera multe complicaţii. Se dezvoltă cartiere întregi de blocuri, de insulae, înalte de cinci, şase, chiar şapte etaje. Cei mai înstăriţi ocupau, într-o insula, parterul. Etajele superioare sunt ocupate de săraci. Chiar oameni foarte bogaţi posedă apartamente în insulae, pe care adesea le închiriau sau le păstrau pentru întâlniri clandestine, uneori „galante". Aceste imobile, construite în grabă şi din materiale precare de o mână de lucru necalificatâ şi ieftină, se prăbuşesc destul de frecvent. Zadarnic cen-sorii edictau norme legale de construcţie, pe care antreprenorii aflau mijloace de a le ocoli rapid. Străzile înguste erau întunecate noaptea: numai câteva minute puteau pătrunde razele lunii pe aceste uliţe strâmte. Trei tipuri de stradă se impun la Roma: drumul îngust, iter, exclusiv pietonier, actum, adică o cale de comunicaţie sortită trecerii unui singur vehicul, deci având sens unic, şi uia, aproape bulevard, permiţând circulaţia în dublu sens, a două care sau trăsuri, venite din direcţii opuse. Totuşi, multă vreme, la Roma nu au existat decât două asemenea căi, uiae. Ne referim la uia sacra şi la „calea nouă", uia noua. Nici una dintre ele nu ajungea în cartierul periferic al Suburei. Zgomotele, poluarea sonoră şi, în general, poluarea caracterizau Roma secolului I î.C. Am remarcat că Iulius Caesar încercase o sistematizare a haosului urbanistic al Romei. Dar fără efect generalizat, deşi Oraşul devenise un vast şantier. Insulae şi cocioabele se învecinau cu locuinţe private relativ elegante. Se întâlneau totuşi parcuri somptuoase, ca grădinile lui Salustiu. Aceste grădini ocupau întreaga parte orientală a actualului Pincio. Teatral permanent al lui Pompei domina Câmpul lui Marte, alături de templul zeiţei Venus şi de cel mai vechi parc public al Romei, înconjurat de porticuri. Teatrul lui Pompei asuma o funcţie simbolică. Ilustra harisma şefului militar victorios, de esenţă supraumană, aproape divină. Forul lui Caesar comporta idealul de substanţă

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

227

monarhică a coborâtorului din Venus şi din Enea. Am observat însă că în jurul acestor monumente, destinate să fascineze mulţimile Romei, prevala agitaţia îngustelor străzi, pline de „zgomot şi de furie". Cum reliefa Marcel Le Glay, legitimităţii statului se con-trapunea legitimitatea străzii, locaş al ciocnirilor sângeroase şi al tâlhăriilor. Caesar şi în special Octavian statornicesc însă un acord între stradă şi imperator. Roma ajunge să numere până Ia 800.000 de locuitori.

în restul Italiei, ca epifenomen al generalizării cetăţeniei romane şi al înavuţirii marilor comercianţi (negotiatores) italici, se desfăşoară un amplu proces de urbanizare pregnantă, relativ sistematică. Oraşe vechi şi oraşe noi sunt înzestrate cu ziduri de incintă, cu foruri, teatre, temple, încă din 130 î.C, un orăşel ca Pompei dispune de trei sau patru case elegante şi de confortabile conace suburbane. Aşa-numita casă a Faunului cuprinde două atriuri, două peristiluri-grădină şi mozaicuri somptuoase. Are o suprafaţă de 3000 mp, mai amplă decât cea a palatului regal din Pergam. Casele relativ elegante din Roma, deşi încă pe suprafeţe restrânse, posedă terme private. Pretutindeni însă se înmulţesc băile publice, şcolile gladiatorilor, terenurile de exerciţii sportive, teatrele. în vremea edilităţii lui Agrippa proliferează la Roma băile private.

Viaţă privată se dezvoltă între cadrele menţionate în capitolul anterior. Baia, exerciţiile sportive ocupă poziţii relevante în existenţa romanilor. Individualismul se răspândeşte cu o pregnanţă manifestă. Teoretic, în interiorul ginţii, subsistă încă drept validă autoritatea părintelui, patria potestas. în practică nu se mai ţine seama de ea. Se înmulţesc simţitor divorţurile. Creşte numărul meretricelor, curtezanelor de lux, dar şi cel al femeilor „libere", arhetipuri ale feministelor timpului nostru. Acestea trăiesc după plac şi, măritate sau nu, îşi iau numeroşi amanţi. Mondenele epocii întreţin saloane reputate, unde invită oameni politici, bogaţii vremii, însă şi scriitori talentaţi. Banchetele fastuoase se prelungesc până în zori. Se servesc feluri de mâncare sofisticate, adesea foarte exotice şi stropite cu vinuri alese. Muzică şi dansuri, frecvent orientale, desfată mesenii, care se lansează des în discuţii savante, intelectuale ori politice. Continuă să se dezvolte vilegiatura în reşedinţele secundare, îndeosebi în Campania. Se propagă moda „termalismului" roman, a curelor medicale, în Campania, dar şi în Macedonia ori în Gallia narboneză, unde prosperă hidroterapia, pe lângă Massilia şi în Sicilia. Se practică atât hidroterapia caldă, cât şi cea rece. Se consideră că apele sulfuroase au efect benefic asupra sistemului nervos, iar alte ape ajută la eliminarea paraliziilor şi a bolilor interne. în Campania, „promotorii imobiliari" construiesc intensiv noi reşedinţe secundare şi instalaţii termale complicate, băi suspendate, cade de baie-leagăn. S-au descoperit inscripţii publicitare, care elogiază acţiunea benefică a curelor termale, a vinurilor şi bucatelor, de consumat în Campania. Dar se dezvoltă şi turismul în insulele greceşti, în Asia Mică, în Africa proconsulară, în Egipt etc. Se încing controverse asupra utilităţii sau inutilităţii vilegiaturii, care reverberează şi în literatura vremii. Cu siguranţă, nu toţi romanii trăiesc la nivelul opulenţei. Nu trebuie uitat că nu exista electricitatea. Dacă în locuinţele elegante se utilizau instalaţii de luminat complicate şi relativ puternice, numeroşi romani nu dispuneau decât de opaiţe foarte modeste, încât trăiau şi munceau zi-lumină. Ca pe timpul lui Ceauşescu, în secolul anterior. Se încălzeau defectuos iama, nu dispuneau de uşi şi ferestre adecvate. Nu trebuie de asemenea uitat că nu existau batiste şi că făceau ravagii maladii contagioase. Vârsta

eugen cizek

medie a bărbaţilor şi femeilor era scăzutăCu unele excepţii, romanii mureau tineri. Mortalitatea infantilă era foarte răspândită.