Istoria Romei

?^{consiiiui trebuia}
_t___.vowipLeie decid i

ăţi, când apar situaţii insolubile, dar au valo lare celor rezolvate de ele în Orient,

""' ^Care P^o£ « ' ^dkte" «**»■ sau

de indivizi _sau colec- d, _{în cazuri simi}_

« substanţial armatorii importatori de cWtâîii _ _{în vederea}

l

I_mperiuf_{u f} râ

'" «"»««. fie _n '^mb" <sup>lati

f</sup>°^St

aducerea

"^uv"iieaeuoerărij generalizarea conferirii cet_ăt_eniei L,

terani, deveneau vehicule ale f''^{6 1} ""'"vi deveniţi li

'°^I1W

t

j L

^miP^ele

încât se estimează că 15.000-20 000 de _oan ' ^Pnn«Patului claudian. Extinderea i '

anti-

Claudiu, se auxiliare şi adunate în auxiliarilor şi au Petrecut în timpul toţi ve-

d-rse a_Şe_Zări peregrine loZZ221 d minări între cetăţenii romani, Dacă de ptdÎ drepturile prevăzute de „cetăţenia _r«: obpne tunica latidav, _Aşadi ™

■«

£

f

romane, pe

existau discri- l!

eţineau toate *

nu puteau ..

Se aflau în cauză M

nu cetăţenii romani din cele trei colonii romane din Gallia comata, ci notabilii cetăţeni romani din cetăţile „libere şi imune" (de anumite taxe) sau „stipendiare". Profitând de censura lui Claudiu, notabilii gallo-romani s-au reunit la Lugdunum, în ziua de 1 august 48 d.C, în cadrul consiliului celor trei Gallii, şi au hotărât să trimită o delegaţie la Roma, care să solicite anularea discriminării mai sus consemnate. La Roma, delegaţia a fost primită cu bunăvoinţă de Claudiu, care i-a susţinut solicitările, în consiliul principelui şi ulterior în senat. El a înfrânt îndârjitele rezistenţe şi a pledat pentru lărgirea necontenită a drepturilor cetăţeneşti şi a romanizării. Textul cuvântării rostite de Claudiu cu acest prilej este conservat atât de Tacit, cât şi de o inscripţie celebră, parţial păstrată, cunoscută sub denumirea de „Tabula claudiană", Tabula Claudiana (Tac, An., li, 24; C.I.L., 13, 1668 = I.L.S., 212). încât senatul a fost constrâns să abroge discriminarea. Haeduii au fost cei dintâi înscrişi pe lista de aşteptare pentru asumarea tunicii laticlave. Dar foarte repede a dispărut complet, în tot Imperiul, discriminarea la care erau supuşi cetăţenii romani din provincii. Toţi cetăţenii romani din provincii şi din Italia au dobândit privilegiul de a postula şi obţine laticlava. Cum observa regretatul Andre Chastagnol, se înfăptuise o etapă relevantă în procesul tranziţiei de la vechile instituţii republicane la sistemul monarhiei autoritar-absolutiste şi la romanizare accelerată.

De altminteri, împăraţii au vegheat atent la o gestionare eficientă, profitabilă pentru stat şi dezbărată de abuzuri, a provinciilor. După opinia noastră, nu se urmărea doar eficientizarea administrării Imperiului, ci şi limitarea mijloacelor de îmbogăţire accelerată, intensivă, a „ clasei politice", prin „ inginerii financiare". Căci această „ clasă politică", devenită prea opulentă, putea stingheri mai sensibil potenţarea Principatului¹ . Cu toate acestea exacţiunile, abuzurile guvernatorilor romani, ale funcţionarilor lor, chiar ale puterii centrale, nu au dispărut cu desăvârşire. Se adăuga faptul că anumite populaţii, modest romanizate, nu acceptau apăsătorul sistem fiscal roman, recrutările obligatorii în forţele auxiliare romane, morga şi împilările practicate de coloniştii romani sau de colaboratorii locali ai Principatului, conaţionalii lor. în general modul de viaţă roman sau greco-roman nu convenea unor seminţii. în sfârşit, în anumite zone ale Imperiului patriotismul local, sentimentul naţional, moravurile tradiţionale dâinuiau şi determinau refuzul Imperiului. Desigur, gradual, acest refuz diminua, în Gallii, cum am semnalat mai sus, mai cu seamă în nordul Galliei comat procesul de romanizare a întâmpinat împotriviri aproape neaşteptate. Mulţi aristocraţi gallo-romani contractaseră datorii exorbitante, încărcate de dobânzi împovărătoare, la cămătarii italici, spre a trăi la un nivel care le depăşea resursele, însă care voia să egaleze pe cel al opulenţilor din Italia. Se adăugau progresele slabe ale romanizării în rândul formaţiunilor tribale din Gallia septentrională. în sfârşit, a acţionat şi un factor conjunctural: chiar la Roma s-a produs un „puseu" inflaţionist în 19-22 d.C. De aceea în 21 d.C. s-a declanşat o sediţiune a unei părţi din Gallia, instigată şi condusă de treverul Iulius Florus şi de haeduanul Iulius Sacrovir. Ambii erau cetăţeni romani, dar au înflăcărat minţile unor galii, cărora le vorbeau de povara fiscalităţii romane, de enormitatea dobânzilor plătite de îndatoraţi - printre care se numărau şi ei - de abuzurile guvernatorilor romani, de posibilitatea recuceririi independenţei Galliei. Trupele lor erau însă slab antrenate şi înarmate: numai unul din cinci luptători era corect echipat. Rebeliunea a fost înăbuşită. De altfel, Gallia narboneză şi Aquitania rămăseseră leale Romei. Nu rnai revenim asupra faptului că, şi în 68-70 d.C, galii din nord-est se uniseră cu germanii rebeli împotriva Romei. în general totuşi Galliile s-au romanizat masiv. Am semnalat aceasta în mai multe rânduri. Mai complicate s-au

336

Eugen Cizek

învederat problemele Britanniei. în pofida raidurilor întreprinse de Iulius Caesar, romanilor le repugna anexarea unei insule înecate în ceaţă. Gaius-Caligula s-a mărginit numai la demonstraţii de forţă. Opinia publică romană devenise însă favorabilă unei acţiuni de cucerire. Naţionalismul celtic din nordul Galliei era întreţinut de britanni şi de druizii lor. Situaţia comercianţilor şi oamenilor de afaceri romani instalaţi în Britannia devenise instabilă. Insula se bucura de reputaţia de a fi bogată în resurse minerale şi agricole (C.I.L., 7, 120l-l202). în sfârşit, împăratul Claudiu, ca urmare a dificultăţilor politice suportate în 41 şi 42 d.C., avea nevoie de o victorie militară de răsunet. încât, în 43 d.C, profitând de divergenţele dintre căpeteniile britanne, Claudiu a trimis un puternic corp expediţionar roman, la care, pentru scurtă vreme, a participat personal, în vederea cuceririi Britanniei meridionale. în 44 d.C, zona cucerită de romani a fost structurată ca provincie romană imperială, guvernată de un legat de rang consular. Provincia romană a comportat o expansiune economică notabilă. Totuşi britannii pe de o parte nu renunţau lesne la sentimentele lor naţionaliste şi la druidism, iar pe de alta nu erau deprinşi cu parametrii economiei rentabile de piaţă şi cu fiscalitatea apăsătoare. în 60 d.C, generalul roman destoinic Gaius Suetonius Paulinus întreprinde operaţii militare importante în actuala Ţară a galezilor şi în insula Mona (azi Man), cu scopul de a lichida focarele de rezistenţă celtică şi de druidism naţionalist, în spatele frontului se declanşează însă o amplă insurecţie, dirijată de Boudicca, soţia unei foste căpetenii a iceenilor. Revolta s-a extins iute; rebelii au distrus centrele romane de la Camulodunum, Verulamium şi Londinium (azi London), încât au fost masacraţi până la 80.000 de veterani şi de colonişti romani. Abia în 63 d.C. răscoala a putut fi înăbuşită în sânge, după sinuciderea Boudiccăi. Cum am mai arătat, se pusese, la un moment dat, problema abandonării insulei. Cucerirea romană s-a reluat sub Flavieni, când Agricola a extins-o până spre nordul Scoţiei actuale. Probleme a ridicat şi Africa romană, unde triburile nomade, ale căror zone erau treptat ocupate de coloniştii romani, se agitau adesea. Aici s-a desfăşurat, între 17 şi 24 d.C, marea revoltă condusă de Tacfarinas, fost soldat roman, care incitase la insurecţie pe mauri, numizi şi pe getuli. Cu prilejul lichidării sediţiunii, generalul roman Blaesus a fost salutat, pe câmpul de luptă, ca imperator. Era un semn al tradiţionalismului afişat de Tiberiu. Pentru că, pe viitor, indiferent care general roman repurta o victorie, numai principele era salutat de soldaţi ca imperator. După lichidarea revoltei din 89 d.C, a lui Saturninus, Domiţian a organizat districtele militare renane din aria renană în două provincii imperiale: Germania Superior şi Germania Inferior. Am remarcat mai sus acest fapt.

Insă cele mai grave dificultăţi au fost întâmpinate în Orient. Romanii nu au înţeles niciodată cum iudeii, populaţie foarte particularistă, propagată în tot Orientul, totuşi provenită dintr-o ţărişoară, dintr-un segment teritorial minuscul, pot să le perturbe necontenit şi intens viaţa politică. De fapt, ciocnirea între mentalităţi şi culturi era imensă. Iudeii mozaici, monoteişti, nu puteau să fie înţeleşi de romani şi de greci, politeişti. Deşi iudeii din diaspora vorbeau mai cu seamă limba greacă, ebraica servind prin excelenţă ca idiom de cult religios. Ei însă îşi conservau cu deosebită grijă şi mândrie obiceiurile, religia, modul de viaţă. Puţini dintre ei se integraseră efectiv în lumea greco-romană. Pe deasupra, iudeii din diaspora militau pentru drepturi egale cu ceilalţi locuitori ai Imperiului, cu grecii şi romanii. Iniţial grecii şi ulterior romanii nu îi acceptau, în condiţiile menţinerii religiei, a mentalului colectiv, a moravurilor particulariste ale lor. Se adăuga faptul ca ii concurau activ pe plan comercial. Iar foarte mulţi iudei din Palestina antică nu renunţau la efortul de a dobândi independenţa politică. Palestina

Iulio Claudienii şi Flavienii

337

rămânea focarul naţionalismului iudeu. De fapt, aici şi în diaspora, iudeii dispreţuiau pe greci şi pe romani adesea în numele unui fanatism religios exacerbat şi al unui naţionalism acut. Desigur, existau şi facţiuni conciliatoriste. Chiar iudeii naţionalişti erau divizaţi în facţiuni rivale între ele. Dar marea majoritate a mozaicilor nu acceptă să le fie impuse politeismul, cultul imperial şi discursul mental greco-roman. îndeobşte comunităţile mozaice - iudei şi prozeliţi ai lor - se caracterizau prin tenacitate, obstinaţie, câteodată împinsă la refuzul conştientizării raporturilor de forţe care le erau net defavorabile. Riposta Imperiului a fost pe măsura acestei tenacităţi.

Mozaismul se instalase ca religie a poporului Israelului antic după ieşirea iudeilor din captivitatea în care îi ţinuse Babilonul. Ca efect al peregrinărilor, de altfel obligate, ale iudeilor, aceştia se răspândiseră în întreg Orientul. Cu toate că luase fiinţă o comunitate iudee importantă chiar la Roma. Nu toţi iudeii se întorseseră din deportarea din Babylonia. O parte dintre ei rămăsese pe malurile Eufratului, unde se dezvoltase o mişcare teologică semnificativă, înzestrată cu o şcoală exegetică foarte apreciată de toţi mozaicii, inclusiv de cei din Palestina. Iudeii din Babylonia întreţineau relaţii excelente cu părţii. Fapt care explică sentimentele filopartice răspândite printre iudeii Orientului. Moartea lui Herodes, în 4 î.C, provocase ezitări ale administraţiei romane. în 6 d.C, o parte din Palestina devenise provincie imperială. între 26 şi 37 d.C, ca procurator a funcţionat Pontius Pilatus, adică Pilat din Pont, care a dat ordinul crucificării Mântuitorului în 29 sau 30 d.C, sub presiunea sacerdoţilor locali. Diverse secte se alcătuiseră în Palestina ca forme diferite de ortodoxie mozaică. Se degajau sadduceenii, foarte legaţi de Templu şi conservatori, fariseii, adoratori ai Legii mozaice şi ai tradiţiei orale, care va fi consemnată în scris, pe Talmud, în secolul al IV-lea, după ce fusese permanent îmbogăţită de învăţăturile rabinilor, zeloţii, naţionalişti intransigenţi, recrutaţi în special printre iudeii săraci, essenienii, ritualişti şi legalişti, orânduiţi într-un fel de ordin monastic strict. Este posibil ca şi Sfântul Ioan Botezătorul să fi fost essenian. Fariseii se considerau cei mai fideli apărători ai religiei lui Iahve (Iehova) şi trăiau în aşteptarea sosirii lui Mesia. O altă secţiune a Palestinei decât cea procuratorianâ constituia un regat iudeo-elenistic, unde a domnit Herodes Antipas până în 39 d.C. Se pare că Antipas pregătise în taină echiparea unei forţe militare importante, sortite să combată armata romană împreună cu părţii. înainte de 41 d.C. izbucniseră ciocniri sângeroase între iudei şi elenofoni instalaţi în anumite oraşe palestiniene. Mozaicii distruseseră un altar ridicat de greci în cinstea lui Gaius-Caligula. împăratul schizoid a poruncit guvernatorului Siriei să impună, cu ajutorul a două legiuni, adorarea sa ca „zeu", theos, la Ierusalim, unde ar fi trebuit instalată, chiar în Templu, o statuie a lui Iupiter, care avea trăsăturile sale. Generalul Petronius a încercat să tărăgăneze amplasarea statuii, întrucât ştia că iudeii, convinşi că Iahve le va veni în ajutor, se concentrau la Ierusalim în vederea declanşării unei ample rebeliuni. In cele din urmă, Gaius-Caligula a fost ucis înainte de amplasarea statuii (Phil., 76-l13; Jos., B.I., 2, 183-226). Totuşi tulburări au continuat să se producă şi după asasinarea lui Gaius-Caligula.

Complexă se vădea şi situaţia iudeilor din Egipt, în care ei erau foarte numeroşi. Surse iudee afirmă că, în Egipt, locuiau un milion de iudei, dintre care două sute de mii s-ar fi aflat în Alexandria, unde Lagizii îi primiseră cu bunăvoinţă, dat fiind că erau excelenţi oameni de afaceri şi militari. Ocupau două cartiere din cel de al doilea mare centru urban al Imperiului, populat de seminţii felurite: greci şi elenofoni, romani, perşi, arabi, iudei etc. De altminteri, iudeii se infiltrau şi în cartierele greceşti. August le acordase un statut privilegiat, care prevedea o „comunitate", politeuma, protoevreiască, autoadministrată ca o cetate în cetate. în fruntea iudeilor era un

338

Eugen Cizek

etnarch, care gestiona cultul mozaic şi relaţiile cu exteriorul. Etnarchul era secondat de un sfat al bătrânilor, gerousi'a, care nu exista în comunitatea greacă. Gerousia a sfârşit prin a prelua funcţiile etnarchului (Phil., 74). Totodată iudeii dispuneau de curţi de justiţie proprii. Relaţiile cu autorităţile romane nu s-au înrăutăţit decât sub Gaius-Caligula, când grecii alexandrini au sesizat prilejul de a combate pe rivalii şi concurenţii lor iudei. în 38 d.C, grecii alexandrini au organizat chiar un pogrom împotriva iudeilor. Prefectul Avilius Flaccus a cantonat pe iudeii alexandrini în vechiul lor cartier din delta Nilului, transformat în ghetou. Iudeii alexandrini, care vorbeau greceşte au reacţionat. Puţini dintre ei obţinuseră cetăţenia alexandrină care presupunea adoptarea modului de viaţă elenic. Câţiva iudei dobândiseră chiar cetăţenia romană, precum Sfântul Pavel, iudeu din Cilicia, născut cetăţean roman, sau Tiberius Iulius Alexander, sub Nero devenit prefect al Egiptului şi ulterior iniţiatorul proclamării lui Vespasian ca imperator. Iudeii alexandrini cereau drepturi congruente elenizării lor, de altfel numai parţiale. Emblematic pentru această semielenizare a fost Philon din Alexandria, mozaic fervent, însă totuşi împătimit de filosofia greacă.

în 41 d.C., sosiseră la Roma două „ambasade" ale iudeilor alexandrini şi una a grecilor din capitala Egiptului. Grecii solicitau să nu se recunoască cetăţenia alexandrină iudeilor, să li se acorde lor jurisdicţie asupra mozaicilor şi ca oraşul să fie înzestrat cu un consiliu municipal, he boule. La rândul lor, iudeii reclamau să li se confere cetăţenia alexandrină completă, pe care pretindeau că o obţinuseră cândva de la Iulius Caesar sau de la August (Jos., B.I., 2,487), să înceteze persecuţiile şi să fie scutiţi de anumite dări. Claudiu răspunde printr-un rescript care exortează atât pe iudei, cât şi pe greci, la toleranţă reciprocă. Refuză alcătuirea unei boule la Alexandria, dar şi conferirea cetăţeniei alexandrine iudeilor, cărora însă le confirmă libertatea practicilor religioase, dreptul de reşedinţă, prezervarea cutumelor şi autonomiei lor. Se stipulează astfel un cod de bună conduită la Alexandria şi în restul Imperiului (în Siria se iviseră manifestări antimoza-ice).

Claudiu se simţea însă îndatorat faţă de Herodes Agrippa, care îl ajutase să obţină Principatul în ianuarie 41 d.C. Acest nepot al lui Herodes sau Irod cel Mare era cetăţean roman, căci se numea Marcus Iulius Agrippa (P.I.R.-, 4, nr. 131); crescuse la Roma, la curtea imperială, şi, sub Gaius-Caligula, domnise efemer peste un mic stat, alcătuit la vest de Damasc. Gaius-Caligula îl rechemase însă la Roma. Claudiu i-a conferit un stat palestinian, format din Iudeea, Samaria şi ţinuturi limitrofe. In acest regat, Herodes Agrippa I, monarh elenistic, dar mozaic practicant, a încercat să menţină echilibru între iudei şi populaţia elenofonă. A murit însă pe neaşteptate în 44. Palestina a fost din nou anexată ca provincie romană procuratoriană (Jos., B.I., 2, 220-223). Autorităţile romane erau îngrijorate de ambiţia lui Herodes Agrippa I de a-şi întări regatul şi de a schiţa un fel de confederaţie a regilor elenistici clientelari din Orient (Jos., B.I., 10, 8, 1, 338-341). Pentru fiul acestuia, Herodes Agrippa II, a fost făurit un mic stat clientelar la graniţele Palestinei. Tulburările au continuat şi chiar s-au intensificat. Totuşi provincia Palestinei a fost competent administrată, între 52 şi 60 d.C, de Antonius Felix. Pe de altă parte, împărăteasa Poppaea manifesta simpatie pentru iudei, pe care îi ocrotea. Dar Palestina era suprapopulată şi cunoştea grave dificultăţi economice. Secte fanatice, în special zeloţii, şi cete de tâlhari perturbau provincia. Sentimentele patriotice, refuzul romanităţii şi al elenismului se excerbau masiv. Furia cuprinde întreaga populaţie mozaică atunci când procuratorul Gessius Florus, în funcţie din 64 d.C, confiscă o parte din visteria marelui Templu de la Ierusalim şi supune pe iudei la vexaţii

Iulio Claudienii şi Flavienu

339

repetate. Exigenţele fiscale ale administraţiei romane sunt apăsătoare. Romanii favorizează anumiţi magnaţi locali, dar lovesc crunt în iudeii săraci. In mai 66, izbucneşte insurecţia. Cu toate încercările lui Herodes Agrippa JJ de a calma populaţia protoevreiască, revolta cuprinde întreaga Iudee şi se obţine sprijinul Tyrului şi al Alexandriei, unde izbucnesc grave tulburări. Zeloţii iau conducerea luptelor şi masacrează populaţia romană şi grecească. Ei dobândesc susţinerea essenienilor şi, practic, a tuturor iudeilor. Eşuează lamentabil tentativa legatului Siriei, Cestius Gallus, de a înăbuşi răscoala. Această rebeliune pune serios sub semnul întrebării „Ostpolitik" a lui Nero. Din fericire pentru romani, părţii nu intervin. în februarie 67 d.C, Nero trimite împotriva insurgenţilor şase legiuni comandate de Vespasian. Ambele tabere fac eforturi propagandistice. Un dinar de la Roma îl asociază pe Nero cu un vultur, încadrat de două stindarde {B.M.C., Imp., I, p. 214, nr. 107 = E.M. Smallwood, nr. 68). Totuşi rebelii bat de asemenea monede (B.M.C., Palestina, p. 269, nr. 1 = E.M. Smallwood, nr. 67). Răsculaţii erau însă divizaţi între facţiunile rivale ale lui Simon, Ioannes din Giscala şi Eleazar. Am arătat mai sus cum s-a soldat campania lui Vespasian: prin cucerirea Ierusalimului, masacrarea populaţiei protoevreieşti şi înăbuşirea completă a revoltei în 72-73 d.C. Romanii distrug „mănăstirea" esseniană de la Qumran.

Ştim că la frontierele Imperiului guvernământul roman crease o vastă reţea de mici regate clientelare. Adesea acestea sunt făcute şi apoi desfăcute. Adică înfiinţate, desfiinţate, reînfiinţate, din nou anexate. Tendinţa era spre lichidarea lor treptată. De altfel, frecvent romanii instalau în fruntea lor mici monarhi, aduşi din alte zone ale Imperiului. Ei nu aveau adesea nici o legătură efectivă cu supuşii lor. In 46 d.C, este anexat şi transformat în provincie procuratoriană regatul tracic enclavizat de la sud de Balcani, de multă vreme agitat de puternice răscoale independentiste, antiromane .

Politica externă

Politica externă romană în acest secol I a urmărit acelaşi obiectiv ca şi cea faţă de provincii: consolidarea Imperiului. Ţinta strategică a acestei politici a rămas, în mod constant, aceeaşi: defensivă pe graniţele naturale ale Imperiului, adică Ocean, Rin, Dunăre, Eufrat, deşert. Câteodată, dar pe termen scurt, pentru anumite momente, s-au pus în mişcare şi pusee expansioniste. Nu au lipsit complet nici visuri de cucerire, însă neaplicate stăruitor în practică. înseşi cuceririle înfăptuite vizau prin excelenţă întărirea liniilor de apărare ale Imperiului.

Defensiva cea mai strictă, riguros urmărită, caracterizează politica externă a lui Tiberiu. Mai ales după ce s-au încheiat operaţiile militare efectuate dincolo de Rin de către Germanicus, în scopul revanşei asupra învingătorilor lui Varus şi probabil în scopul, nutrit de nepotul şi fiul adoptiv al principelui, de a recupera teritorii dintre Rin şi Elba. Campaniile lui Germanicus, în pofida unor victorii efemere asupra cheruscilor şi altor triburi, în ultimă analiză s-au soldat cu semieşecuri. în expediţiile lui Germanicus, romanii înregistrează pierderi umane importante. Astfel încât, în 17 d.C, aceste operaţii ofensive au fost stopate. Tiberiu a recurs pe Rin, unde se afla concentrată cea mai numeroasă forţă militară romană, la arma diplomaţiei. De altfel Arminius a fost ucis de un duşman personal. Unele triburi germanice au devenit vasale Romei. în Orient, s-a realizat un modus uiuendi cu părţii, iar în Armenia au fost impuşi regi favorabili romanilor, Cappadocia a fost organizată ca provincie romană la moartea regelui Archelaus, survenită în 17 d.C. Cum am

340

Eugen Cizek

remarcat mai sus, în 15 d.C, ţinuturile dintre Balcani şi Dunăre au fost convertite în provincia imperială Moesia. Pannonia a fost ocupată până la Dunăre. între acest fluviu şi Tisa au fost amplasaţi sarmaţii iazygi, în vederea protejării teritoriilor romane de atacurile dacilor. Nu suntem în măsură să decelăm semnificaţiile autentice ale politicii externe desfăşurate sub scurta „domnie" a lui Gaius-Caligula. Este posibil că împăratul schizoid să fi avut în vedere acţiuni ofensive de mare anvergură, însă de fapt el s-a mărginit la costisitoare demonstraţii militare, pe Rin şi pe ţărmul Mării Mânecii. Pe când Tiberiu avusese tendinţa să suprime micile state clientelare de tip elenistic, Gaius-Caligula le-a încurajat şi, la nevoie, reînfiinţat. Ne referim la Armenia Mică sau minor, la Commagene, sustrasă gestionării roamne directe, la Ituria arabă, de lângă Damasc, la Damasc însuşi. Iar Armenia a trecut sub influenţă partică.

Claudiu şi consilierii săi au recurs la un semiexpansionism foarte prudent, care nu se îndepărta decât puţin de strategia defensivă preconizată de Augiist înainte de moarte. Cuceririle efectuate, sub Principatul claudian relevă trei obiective fundamentale: asigurarea unei glorii războinice pentru un împărat care nu avea nici un fel de trecut militar, deschiderea Imperiului spre Oceanul Atlantic, desăvârşirea transformării Mediteranei în lac roman. Am consemnat în subcapitolul precedent campania din Britannia şi începutul anexării insulei. Capitala noii provincii imperiale proconsulare a fost stabilită la Camulodunum, unde comercianţii şi oamenii de afaceri romani desfăşurau o activitate rodnică. Acest oraş-colonie romană va reprezenta pentru Britannia ceea ce constituia Lugdunum pentru Gallii. A urmat, la Roma, un triumf somptuos al lui Claudiu, celebrat în 44 d.C. Se pare că entuziasmul popular era sincer. S-au conservat opt epigrame, care exaltă campania din Britannia. Un arc de triumf s-a ridicat la Roma, în 5l-52 d.C. (C.I.L., 6, 920 = I.L.S., 216). Monedele celebrau de asemenea „victoria britannă", Victoria Britannica, prin legendele ca „despre britanni", DE BRITANN(is), iar inscripţiile proclamau stăpânirea Oceanului (C.I.L., 6, 917; 920; 1282; 31203; 31273; 3, 7061; 7, 5; 11; 10, 825; 12, 4334; 5177). Claudiu însuşi şi-a aşezat pe acoperişul palatului său o coroană navală, care să ilustreze victoria nu numai asupra Britanniei, ci şi asupra Oceanului (Suet., Claud., 17, 5-6). Este probabil că el se gândea şi la o altă victorie. Ne referim la cucerirea definitivă şi la anexarea Mauretaniei. în 40 î.C, Gaius-Caligula convocase la Lugdunum, unde se afla, pe Ptolemaios I, vărul său - era fiul Cleopatrei Selene, la rândul ei fiica lui Marcus Antonius şi a Cleopatrei - şi suveranul regatului elenistic al Mauretaniei (Marocul şi o parte din Algeria actuale). Aici cezarul a dat ordin ca regele să fie executat (Suet., Cal, 55-56; DC, 59-25). Triburile din Atlas şi mica armată regală s-au răsculat şi nu au acceptat imediat stăpânirea romană directă. Până în 43 d.C, generalii lui Claudiu au lichidat rebeliunea indigenă. Ei au înaintat până în Sahara (Plin., 5, 1l-l5; DC, 60, 8-9; Aur. Vict., Caes., 4, 2). Guvernământul imperial a implantat, în Mauretania, două provincii procuratoriene, Mauretania Caesariensis şi Mauretania Tingitana, ultima fiind amplasată pe ţărmul râvnit de romani al Oceanului. încât cucerirea Mauretaniei ilustra concomitent deschiderea spre Ocean, pe „frontul" sudic al Imperiului, şi trecerea sub gestiune romană directă a tuturor teritoriilor limitrofe Mediteranei. Strâmtoarea actuală a Gibraltarului era stăpânită nemijlocit de romani pe ambele maluri ale sale şi pe suprafeţele învecinate. în zona renană s-a urmărit numai consolidarea frontierei. S-au combinat demonstraţiile de forţă şi manevrele diplomatice abile. S-au instalat capete de pod, la est de Rin. în zona pontică, pe lângă anexarea Traciei, a fost întărit protectoratul roman asupra regatului bosforan din Crimeea. Consolidarea frontului antipartic a determinat anexarea Lyciei, în 43-48 d.C. Eforturile administraţiei lui Claudiu au eşuat în Armenia, practic trecută sub controlul Arsacizilor.

Iulio Claudienii şi Flavienii

341

Un semiexpansionism mai ambiţios, generat de mari şi utopice proiecte de cucerire, a caracterizat politica externă a lui Nero. Regate clientelare au fost anexate; Pontul, în Asia Mică, Armenia Mică, Damascul, iar, în Occident şi în 58 d.C, micul stat vasal şi enclavizat al Alpilor Cottieni. Visurile expansioniste ale lui Nero hrăneau îndeosebi politica orientală, „Ostpolitik", a împăratului. După eşuarea tentativelor de a-l alunga din Armenia pe arsacidul Tiridates, fratele Marelui Rege part, şi de a-l susţine pe Tigranes V, filoroman, în 6l-62 d.C, Nero decide anexarea Armeniei (Tac, An., 15, 6). Este însărcinat cu această misiune fostul consul Caesennius Paetus. Acesta a fost însă asediat de părţi şi a trebuit să capituleze la Randeia (Tac, An., 15, 1l-l4). Corbulo a restabilit echilibrul de forţe, dar Nero a trebuit să accepte domnia lui Tiridates în Armenia, însă ca vasal al Romei. Fastuoasă şi încărcată de consecinţe asupra strategiei politice romane a fost vizita lui Tiridates la Roma, unde a primit, în 66 d.C, diadema regală de la Nero (Plin., 19, 24; 30, 16; 38, 54; Suet., Nero, 13-30; DC, 63, l-7). Au rezultat şi excelente raporturi cu Vologaeses, al părţilor. Activă a fost şi politica danu-biano-pontică a lui Nero. Linia Dunării era apărată de şase legiuni. Guvernatorul Moesiei, între 57 şi 67 d.C, consularul Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, a primit misiunea de a pune capăt raidurilor dacilor la sud de Dunăre, de a lărgi influenţa romană în zonă şi de a procura noi rezerve de grâne, abundente pe meleagurile pontice. El a transmutat 100.000 de daco-geţi la sud de Dunăre, în Moesia, probabil în 61 d.C, când se proiectau anexarea Armeniei şi cuceriri în Orient. Aelianus a urmat exemplul lui Aelius Geta, care strămutase în 4 d.C. şi în Dobrogea actuală 50.000 de geţi. Aelianus a procurat astfel Romei o mână de lucru necesară creşterii producţiei cerealiere din regiune. Operaţiile sale militare au potenţat influenţa romană în Moldova şi Basarabia actuale, în 62 d.C. Spre sfârşitul mandatului său, Aelianus a obligat pe sciţi să abandoneze asediul cetăţii greceşti Chersonesos, din Crimeea. Prezenţa romană în sudul Ucrainei actuale a devenit aşadar foarte dinamică. Marea Neagră tindea să se transforme de asemenea în lac roman (C.I.L., 14, 3608 = I.L.S., 986 = Inscriptiones Italiae, 4, 1, nr. 125 = E.M. Smallwood, nr. 288). La rândul său, guvernatorul Pannoniei, Lucius Tampius Flavianus, la sfârşitul Principatului neronian, a transferat de pe malul stâng pe cel drept al Dunării alţi indigeni „transdanubieni", Transdanubiani (C.I.L., 10, 6225 = I.L.S., 921; 1023 = Annee Epigraphique, 1916, nr. 110). Analogia nu este incidentală: cârmuirea Imperiului ţintea clar potenţarea influenţei romane pe meleagurile pontico-danubiene. De altfel, a fost înfiinţată o „flotă pontică" militară în Marea Neagră, o clas-sis Pontica. Prezenţa romană în cetăţile greceşti din sudul Ucrainei actuale a fost intensificată, iar, după 60 d.C, a fost ocupat, fără a fi anexat, regatul Bosforului cimmerian din Crimeea. O reţea de alianţe cu seminţiile locale luase naştere în regiunile caucaziene. Cu sprijinul părţilor, la sfârşitul Principatului său, Nero prepara o mare expediţie în Caucaz şi poate spre India, după exemplul lui Alexandru cel Mare. Explorări şi expediţii au marcat Principatul lui Nero. Un funcţionar cavaler roman numit Iulianus a călătorit până la Marea Nordului, de unde a adus o mare cantitate de ambru sau chihlimbar, marfă foarte căutată în Italia (Plin., 37, 45). Schimburile comerciale cu sudul sunt ilustrate de o scriere anonimă, redactată sub Nero, cu titlul de Periplu al Mării Erithreene, hărăzită descrierii sumare a unei lungi călătorii întreprinse între porturile Mării Roşii (Berenike, Myos Hormos), pe lângă litoralul Africii orientale şi Yemenul actual, până pe ţărmul Indiei. Cum o mare parte din comerţul cu India, Arabia şi Africa

342

Eugen Cizek

occidentală tranzita prin Egipt, ameninţat de unele seminţii din centrul şi estul Africii, o unitate militară pretoriană a întreprins o expediţie exploratorie până la izvoarele Nilului şi în Etiopia (Sen., Nat., 6, 8, 3-4; Plin., 6, 35, 6; 12, 8, 2; DC, 63, 8). Dacă nu se află cumva în cauză două explorări diferite, şi nu una singură. S-a preconizat chiar o amplă campanie militară împotriva regatului abisinian Axium, iar călătorii romani au ajuns până în actualul Zanzibar.

Populaţiile din aşa-numitul Barbaricum, tărâmul locuit de Barbari, au profitat de evenimentele din 68-70 d.C, spre a intensifica masiv raidurile lor împotriva teritoriilor Imperiului. Pe lângă presiunea exercitată de germanii liberi, aliaţi cu rebelii lui Civilis, s-au amplificat atacurile lansate de daci şi de sarmaţi. Contraofensive ale lor s-au desfăşurat la începutul anului 69, când guvernator al Moesiei era Marcus Aponius Satuminus, şi în vremea mandatului succesorului acestuia, Gaius Fonteius, care va pieri în cursul unei campanii întreprinse împotriva dacilor şi sarmaţilor. Se pare că dacii încălcaseră astfel un „tratat", foedus, încheiat cu romanii. Ceea ce i-a prilejuit, în parte, lui Tacit caracterizarea severă a dacilor ca o „seminţie niciodată leală, atunci fără teamă, pentru că armata fusese retrasă din Moesia" gens numquamfîda, tune sine metu, abduc-to e Moesia exerciţii (H., 3, 46, 1). Vespasian, pe lângă lichidarea definitivă a rebeliunii iudeilor şi transformarea finală a Commagenei în teritoriu roman, a stabilit pretutindeni frontiera Imperiului cu părţii pe Eufrat. Commagene a fost încorporată Siriei, o legiune fiind amplasată la Samosata. Armenia Mică, Cappadocia şi Galatia au format o provincie importantă. în Asia Mică nu au mai existat regate clientelare. în schimb, inscripţiile atestă instalarea de garnizoane romane la Harmozica (azi Tbilissi) şi în actualul Baku {CAL., 3, 6052; Annee Epigraphique, 1951, nr. 263). Este probabil că regatul iberilor caucazieni a trecut sub protectorat roman, întrucât era ameninţat de alani. Cu toate acestea, Vespasian a renunţat la politica orientală ambiţioasă a lui Nero, pentru că regatul bosforan a fost conferit unui moştenitor al regilor lui tradiţionali. Influenţa romană s-a extins în deşertul sirian şi Ia Palmyra. Vigilenţa a caracterizat de asemenea strategia danubiană. Brigantii, din centrul şi nordul Angliei, au fost înfrânţi între 71 şi 74 d.C. de legatul Petilius Cerialis, învingătorul lui Civilis. La Eburacum (azi York) a fost amplasată o tabără a legiunii a IX-a Hispana. între 74 şi 77, guvernatorul Sextus Iulius Frontinus, autorul de mai târziu al unei lucrări privitoare la apeductele Romei, a zdrobit pe silurii din actuala Ţară a galezilor, vechi duşmani ai Romei, şi le-a anexat ţinuturile. Succesorul acestuia, Iulius Agricola, în 83 d.C, va repurta victoria strălucită de la muntele Graupius asupra caledonienilor, din nordul Scoţiei, pe când flota sa va opera înconjurul întregii insule a Britanniei. în Germania, bructerii au fost pedepsiţi, în timp ce profeta lor Velleda a fost deportată în Italia. Vespasian a continuat opera lui Claudiu de făurire, pe malul drept al Rinului, a anumitor teritorii romane de protecţie a Imperiului, adevărate metereze fortificate. Au fost reconstruite în piatră taberele militare, anterior confecţionate din pământ, de la Mogontiacum, Novaesium, Vetera şi s-a început ocuparea spaţiului dintre Rin şi cursul superior al Dunării, la sud de Pădurea Neagră. O şosea strategică importantă a fost deschisă aici.

Domiţian a întreprins o politică externă energică, activă, inspirată mai degrabă de modelul lui Claudiu decât de cel utopic al lui Nero. Obiectivul era scurtarea şi „securizarea" frontierei Imperiului. Operaţii militare relevante au fost totuşi efectuate în Germania liberă. în cadrul campaniei din 83 d.C, comandate de Velleius Rufus, au fost înfrânţi chattii. Au fost anexate teritorii, au fost mărite simţitor capetele de pod de pe malul drept al Rinului. în sfârşit, a fost desăvârşită opera lui Vespasian de anexare şi for-

Iulio Claudienii şi Flavienh

343

tificare a teritoriilor dintre Rin şi Dunăre, din sudul Germaniei, aşa-numitele Câmpuri Decumate, agri decumates, situate între Rin, Main, Neckar şi Dunăre. A fost construită o reţea de forturi puternice şi au fost instalaţi aici colonişti gallo-romani. S-a făurit astfel o legătură de importanţă strategică şi economică majoră între Rin şi Dunăre. Deosebit de însemnate s-au învederat a fi operaţiile militare de pe meleagurile danubiene. Statul dac dobândise o forţă notabilă. Decebal, figurat în culori favorabile de către Xiphilin (DC, 67, 6, 1), îl transformă în regat de tip elenistic, eficient structurat. Flavienii au trebuit să amplaseze pe Dunăre cea mai numeroasă forţă militară a Imperiului, alcătuită din nouă legiuni. Totuşi nu opinăm că Domiţian a dorit vreodată să anexeze Dacia. Intenţiona numai s-o reducă la nivelul de stat dependent, clientelar. In orice caz Domiţian a divizat Moesia în două provincii diferite: Inferioară şi Superioară, Moesia Inferior şi Moesia Superior. Conflictul între daci şi romani a început în 85. A durat până în 89, cu dacii, dar s-a prelungit cu sarmaţii până în 92-93 d.C. Dacii au traversat Dunărea şi l-au învins pe Gaius Sabinus Oppius, guvernatorul Moesiei, care a căzut pe câmpul de luptă. Domiţian a trimis atunci cinci sau şase legiuni împotriva dacilor, comandate de însuşi prefectul pretorienilor, Comelius Fuscus, om de încredere al împăratului. Trupele lui Cornelius Fuscus au trecut, la rândul lor, Dunărea, dar au fost zdrobite. Atras într-o ambuscadă, probabil pe Valea Oltului, Cornelius Fuscus a murit în luptă. Acest dezastru practic reitera pe cel al lui Varus. Se pare că Tacit, în cărţile pierdute din Istorii, nici nu a putut înregistra numărul militarilor romani ucişi în acest nefericit război (Oros., ffist., 7, 10, 3; şi Suet., Dom., 6, 1; DC, 67, 5-6; 9; Hier., Chron., p. 190, CCXVI Olymp., an. VI, 86; lord., Get., 76). în 88-89 d.C.,- împăratul a trimis în Dacia, în fruntea unor forţe militare impresionante, pe generalul Iulianus Tettius. El a învins pe daci la Tapae, însă nu a continuat ofensiva. Xiphilin atribuie oprirea ofensivei neputinţei de a ataca Sarmizegetusa, capitala lui Decebal, şi temerii de a nu avea soarta lui Fuscus (DC, 67, 10, 2-3). Pe de altă parte Domiţian se afla sub impactul rebeliunii lui Antonius Satuminus şi al diverselor operaţii militare dificile, care aveau loc în spaţiile germanic şi danubian, întreprinse împotriva altor seminţii. Două legiuni au fost, poate, pierdute în luptele angajate împotriva quazilor şi marcomanilor şi în cele purtate cu dacii şi sarmaţii. Cum şi dacii erau slăbiţi, s-a ajuns la o pace de compromis, însă teoretic avantajoasă pentru Roma. Decebal recunoştea suzeranitatea romană asupra Daciei, dar păstra prada de război şi primea de la Imperiu subsidii şi specialişti, meniţi să-i întărească statul clientelar. Cu toate acestea Decebal nu a utilizat ajutorul primit în folosul Imperiului, al cărui vasal devenise, ci împotriva lui. Domiţian a suferit eşecuri în campanii conduse chiar de el şi lansate între 89 şi 93 d.C. Ceea ce a impresionat defavorabil lui opinia publică de la Roma (Suet., Dom., 6, 2; DC, 67, 7, 2; C.I.L., 3, 6818; 10, 135). Totuşi atunci cezarul a fondat castrele de la Brigetio şi Aquincum .

Armata şi ideea de frontieră

Armata romană, formată aproape în exclusivitate din profesionişti şi cantonată, aproape în exclusivitate, în ariile periferice ale Imperiului, unde trebuia să apere frontiera de atacurile provenite din Barbaricum sau din regatul part, constituie o lume în sine. De altfel, cu toate că uneori se vehicula ideea încercuirii Imperiului, care avea tendinţa să echivaleze cu „lumea locuită", oikoumene, în general romanii dobândiseră

344

Eugen Cizek

mentalitatea unei lumi închise, unde conflictele de interese şi problemele se rezolvau într-un cadru limitat, aproape fără legătură cu ceea ce se petrecea în exteriorul civilizaţiei greco-romane. Deşi se amplifică pasiunea pentru straniu, pentru „celălalt". Politica defensivă a Imperiului se explică şi prin faptul că, astfel cum am mai remarcat, în Barbaricum, cuceririle ar fi fost costisitoare, întrucât acolo nu se puteau percepe impozite. La fel de dificilă şi de costisitoare era introducerea modului de viaţă urban pe asemenea meleaguri. Desigur, părţii făceau parte din „lumea locuită", însă ei constituiau o supraputere, greu de biruit.

în interiorul universului militar domnea spiritul de corp, întemeiat pe antrenamentul îndeobşte riguros al soldaţilor, pe disciplină severă, ca şi pe coeziune pregnantă. Funcţiona o religie specifică a taberelor militare bazată pe cultul imperial. Principii căutau sprijinul militarilor şi îl reclamau prin mijloace grăitoare, care ameliorau condiţia materială a acestora. Am arătat că August crease „visteria militară", aerarium militare. Atât Tiberiu, cât şi Germanicus au acordat daruri substanţiale soldaţilor (DC, 57, 5; 6). De la Gaius-Caligula s-a instaurat obiceiul de a distribui numerar pretorienilor, adică un donatiuum. într-adevăr, menită teoretic numai apărării Imperiului, armata se converteşte într-o forţă politică internă redutabilă, decisivă. Am constatat cât de frecvent au intervenit pretorienii în desemnarea persoanei principelui, în salvgardarea, sprijinirea ori în abandonarea lui. Cu toate acestea şi armata din provincii s-a amestecat în viaţa politică a Imperiului, prilejuind grava criză din 68-69 d.C. Am observat că existaseră precedente, după accesul lui Tiberiu la Principat. Armata practic acapara conducerea statului pentru unul dintre ai săi, indiferent de originea acestuia. Era o „noutate", res noua, care genera drame zguduitoare. Galba ştia foarte bine că, până în 68 d.C, se crease obiceiul nescris şi neoficializat ca Principatul să revină unui Iulio-Claudian. Dar ştia de asemenea că nu mai exista nici un membru important al primei „dinastii" imperiale. Totuşi, cum semnalează Yves Roman, când l-a adoptat pe Piso, Galba a transmis de fapt un mesaj subiacent: Principatul urma să fie rezervat vechii aristocraţii senatoriale. Trebuiau respinse mişcările legiunilor, care, pe Rin, năzuiau să-l proclame ca principe pe Lucius Verginius Rufus. însă soldaţii din Germania şi din Orient au hotărât altfel.

Soldaţii erau recrutaţi pentru lungi stagii militare. încă de la Marius ei erau recrutaţi pe bază de voluntariat. îi atrăgeau în principiu soldele primite ca oşteni. înrolările obligatorii deveniseră inutile. Dar încartiruirea periferică a forţelor romane şi profesionalizarea lor aproape totală fisuraseră legăturile multiseculare între romani - cu excepţia senatorilor, unor cavaleri şi anumitor cetăţeni săraci - şi realitatea militară. Or tocmai interesul cetăţenilor pentru această realitate îngăduise Republicii, după suportarea unor grave înfrângeri, să opereze recrutarea de legiuni proaspete în vederea victoriilor finale. Acum, în secolul I d.C, armata tindea să dispară din viaţa şi din interesul nemijlocit al romanilor. Sub Iulio-Claudieni, în legiuni au fost recrutaţi ca soldaţi mai ales cetăţeni romani din Italia, prin excelenţă din mediile rurale. Cum am arătat în treacăt, au fost admişi în legiuni şi cetăţeni romani din provinciile cele mai temeinic romanizate. Procesul de substituire a italicilor de provinciali a fost practic desăvârşit sub Vespasian şi fiii lui. Oştenii din legiuni provin acum în special din Gallia narboneză, Baetica, Africa romană şi Macedonia, chiar din Dalmaţia şi din Galatia. Au căpătat acces la legiuni chiar peregrini, deci necetăţeni, cărora li se conferea cetăţenia