Istoria Romei

t

Viaţa cotidiană

Viaţa cotidiană a romanilor se mişcă, practic, între parametrii similari „secolului" lui August şi sfârşitului Republicii. Viaţa la Roma devine totuşi mai sigură chiar noaptea, pentru că există acum o poliţie a Oraşului. Se adaugă faptul că, la Roma, dispar cu desăvârşire procesele politice publice, ca şi orice dezbatere politică deschisă, întreprinsă în For. Ca oricare altă dictatură, Principatul suprimă libertatea. Nu există dictaturi sănătoase şi democraţii bolnave. Totuşi, în vremea scurtului Principat al lui Gaius-Caligula, când alegerea magistraţilor a revenit - temporar, din păcate - adunărilor populare, au mai emers competiţii electorale. începând de la Principatul lui Claudiu, asemenea confruntări electorale au dispărut. Adunările populare trebuiau doar să confirme alegerea magistraţilor, înfăptuită de către senat. Nu este însă mai puţin adevărat că, în oraşele Italiei şi ale provinciilor, competiţia electorală rămâne încă foarte agitată.

însă gustul pentru spectacole, jocuri, întreceri sportive, până la moartea unor concurenţi, se accentuează faţă de secvenţele istorice anterioare. Se potenţează de asemenea individualismul, căci din vechea solidaritate cetăţenească nu rămăsese decât foarte puţin. în schimb se dezvoltă sensibil alte solidarităţi limitate. Desigur, în primul rând, cele bazate pe relaţiile clientelare, care nu numai că nu regresează, ci se dezvoltă simţitor. Iar patronul tuturor romanilor este împăratul. Pe de altă parte, în condiţiile relaxării legăturilor cu Cetatea ori cu oraşele din care făceau parte, prosperă microsolidarităţi ori microunitâţi sociale de diverse tipuri. Mai vechiul fenomen asociativ cunoaşte o expansiune spectaculoasă. Unele asocieri se alcătuiesc spontan, fără o structurare riguroasă, pe când altele se configurează ca „sodalicii". Am arătat cât de vechi erau cercurile cultural-politice, înfloritoare în primul veac Î.C., ca şi în timpul lui August. Ele proliferează în secolul I d.C, îndeosebi sub Principatul lui Nero, dar şi în vremea Flavienilor.

360

Eugen Cizek

Referindu-se la gramaticul Remmius Palaemon, poetul Marţial îi „acorda" latitudinea de a scrie poeme pentru cercuri, circuli (2, 86, 11). Tacit va alude de asemenea la circuli din timpul Flavienilor şi va reliefa că, sub Tiberiu, opinia publică se manifestase frecvent „în banchete şi în cercuri", in conuiuiis et circulis (Agr., 43, 1; An., 3, 54, 1). Totodată viaţa socială, mai ales cotidiană, este profund marcată de proliferarea asociaţiilor spontane, ale celor ce frecventau aceeaşi bodegă sau ale celor ce locuiau acelaşi imobil de raport, insula. Locuitorii imobilului Balanianus aveau propria lor divinitate ocrotitoare, căreia îi adresau rugăciuni, şi se întruneau între ei cu regularitate (C.I.L., 6, 67). în oraşele Imperiului, în primul rând în cele de importanţă medie, anumite confrerii strângeau laolaltă grupuri electorale. Zidurile oraşului Pompei comportă inscripţii-afiş, scrise în negru ori în roşu, care ilustrează febra electorală a locuitorilor, puţin înaintea catastrofei din 79 d.C, care a distrus cetatea. Aceste inscripţii fac propagandă pentru anumiţi candidaţi, ale căror merite sunt glorificate: vor fi buni edili! Sunt blamaţi contracandidaţii, este reprobat absenteismul electoral. Candidaţii trebuie să achite o sumă-garanţie, summa honoraria. Ei promit generozităţi costisitoare, ca restaurări de monumente, ornamentarea oraşului etc. Dacă sunt aleşi, la inaugurarea mandatului oferă banchete decurionilor în funcţiune, precum şi corporaţiilor. Pentru plebea citadină adaugă distribuţii de untdelemn şi chiar gratificaţii, congiarii. Cetăţenii dintr-un oraş din Hispania tarraconeză onorează un procurator imperial care, din resurse proprii, restaurase zidurile oraşului şi o şosea, dăruise un teren în vederea ridicării de terme şi de statui ale zeilor Cupidon şi Venus, pentru ornamentarea teatrului. In plus, transferase oraşului zece milioane de sesterţi şi oferise un banchet public tuturor cetăţenilor. S-a calculat că el cheltuise pentru oraş între 15 şi 20 de milioane de sesterţi (C.I.L., 2, 3270 = I.L.S., 5513). De fapt.se recurge la o redistribuire parţială a averii ca instrument de prezervare a stabilităţii sociale. Adesea aceleaşi familii bogate monopolizează demnităţile locale. Pentru a ne întoarce la asociaţii, trebuie arătat că ele puteau reuni până la două sau trei sute de oameni. Intr-un segment din Africa proconsulară, toţi membrii unei asociaţii, locuind pe o rază de zece kilometri, sunt obligaţi să asiste la funeraliile unuia dintre ai lor (C.I.L., 8, 14683). Chiar şi în satele din Egipt emerg asociaţii profesionale, similare breslelor urbane. Se constată existenţa asociaţiilor de boari, tâmplari, ţesători. Asemenea asociaţii se întrunesc nu atât din motive economice, cât spre a celebra sărbătorile zeiţei Isis, ale lui Bacchus etc. La Roma, chiar şi publicanii constituie un fel de microunităţi sociale. Asociaţiile cele mai temeinic structurate sunt colegiile, collegia. Ca număr, membrii colegiilor fluctuau între o sută şi câteva mii de membri. Pe lângă vechile colegii sacerdotale, cum erau cele reprezentate de Capitolini sau de Mercuriales, continuă să se dezvolte cele ale anumitor meserii. Numai la Lugdunum s-au identificat şaptesprezece colegii (I.L.S., 7214; 4034; 7035 etc). La Ostia proliferau colegiile. De fapt, în timpul Imperiului, apar colegii în toate oraşele. Se formează chiar anumite colegii ai căror membri aparţineau altui oraş sau altor populaţii decât cele ale provinciilor şi cetăţilor unde se stabiliseră aceşti imigranţi. Ca, de pildă, ale orientalilor instalaţi în Dacia {CIL., 3, 860; 870; 1394). îndeobşte, sub Principat, colegiile funcţionau ca adevărate bresle. Aceste autentice „ghilde" sunt riguros structurate. Ele dispun de regulamente interioare de funcţionare, au drapele proprii, localuri specializate (scholae), trezorerii, unde se însumau cotizaţiile membrilor, adunări generale. Au conducători proprii, aleşi prin vot, celebrează sărbători specifice, posedă divinităţi proteguitoare. Pentru legalizarea unui colegiu este indispensabilă o hotărâre a senatului, care să-i recunoască utilitatea publică. Am semnalat, în capitolul precedent, acest fapt. Membrii colegiilor dobândesc un remarcabil prestigiu, pe care altfel nu l-ar fi putut câştiga.

IULIO Ct AUDIERII ŞI FLAVIENII

361

In calendarul oficial al oraşelor reperăm înscrise zilele de sărbătoare ale colegiilor, pe când membrii lor au dreptul la locuri rezervate în amfiteatrele municipale (C.I.L., 6, 10099; I.G.R., 4, 1414). Numele colegiilor sunt dăltuite în piatră, spre a imortaliza contribuţia lor la lucrările de interes obştesc. în timpul unei procesiuni, în onoarea vreunui zeu sau a principelui, flamurile colegiilor parcurg străzile oraşelor. Colegiile adoptă denumiri pompoase şi acordă titluri relevante demnitarilor proprii. Colegiile proliferează prin excelenţă în secvenţele istorice de mutaţii revelatoare ale vieţii politice şi ale climatului mental. Colegiile contribuie substanţial la alcătuirea anticetăţii şi acţionează de fapt ca succedanee ale Cetăţii, a cărei structură instituţională în fond o mimează²⁰.

Plăcerile, distracţiile oraşelor, îndeosebi ale Romei, comportă o expansiune şi o diversificare fără precedent. Romanii, care pierduseră, cum demonstra Iuvenal, puterea de a distribui imperium, fascele, legiunile, competenţele politice (10, v. 79), îşi focalizau interesul asupra spectacolelor, care implicau comuniune între împărat şi public, în mijlocul emoţiilojgenerate de diversele concursuri şi competiţii sportive ori artistice. Principatul a prilejuit o adevărată strategie a spectacolelor. Calendarul roman era împovărat de o proliferare a feluritelor spectacole şi concursuri. Existau 45 de „sărbători publice", feriae publicae, la care se adăugau 22 de zile festive adecvate împărţirii lunii în calende, none şi ide. Se remarcau de asemenea 60 de zile de jocuri publice, ludi solemnes, omologate la date fixe, la care trebuie adiţionate cele multiplicate de începutul Imperiului. S-a ajuns la totalul extravagant de 190 de zile festive în Roma imperială, adică la mai mult de jumătate din an. „Sărbătorile publice" erau corelate celebrărilor religioase foarte vechi, pendinte de origini pierdute în negura secvenţelor pro-toistorice.

Astfel aveau loc Lupercalia, în februarie, Parilia, Cerialia şi Vinalia, în aprilie, Vestalia şi Martalia, în iunie, Volcanalia, în august, Saturnalele, la sfârşitul lui decembrie, în perioada sărbătorilor noastre de Crăciun. Pe lângă diverse curse de cai sau de alergători şi aniversările accesului la Principat al cezarilor, existau, încă din vremea Republicii, cicluri de jocuri, ludi, mai sus menţionate. S-au adăugat ludi Victoriae Sullanae, pentru exaltarea lui Sulla, organizaţi între 27 octombrie şi 1 noiembrie, ludi Victoriae Caesaris, dedicaţi izbânzilor lui Iulius Caesar, desfăşuraţi între 20 şi 30 iulie, ludi Fortunae reducis, dedicaţi întoarcerii pacificatoare a lui August (în 11 î.C), organizaţi între 3 şi 12 octombrie. Aveau loc şi sărbătoriri ale lui Attis, sărbătorile latine. întreceri, agonuri diverse şi celebrări private. La obârşia sărbătorilor se afla religia şi ritualismul romanilor. Notabile erau întrecerile din circuri sau circenses. Preanantă era totodată pasiunea romanilor pentru spectacolele teatrale, în special pentru mimi şi atellane. Cel mai vast loc de spectacole era Marele Circ, situat la poalele Palatinului, către sud-vest. El a fost extins de Iulius Caesar, Claudiu, Nero şi Domiţian, care i-au sporit capacitatea de a primi spectatori. După 64 d.C, el putea găzdui 255.000 de spectatori. Existau şi alte circuri la Roma. Pe lângă cel mai vechi, ridicat în 221 î.C. de Gaius Flaminius Nepos, Gaius-Caliguta a inaugurat un altul în parcul Vaticanului. Domiţian a construit. în 86 d.C. un stadion menit concursurilor gimnice, Am semnalat că Pompei ridicase primul teatru permanent, început în 61 i.C. şi inaugurat în 55 Î.C. Iulius Caesar şi Gaius-Caligula amelioraseră construirea acestui teatru. Aceste teatre puteau primi 60.000 de spectatori. In sfârşit, locuitorii Romei aveau patima luptelor între gladiatori, care se desfăşurau în amfiteatre. Iniţial aceste lupte avuseseră loc în circuri. Primul amfiteatru permanent a fost, în 29 î.C, opera lui Gaius Statilius Taurus. Era situat în Câmpul lui

362

Eugen Cizek

Marte. Deoarece acest amfiteatru a fost distrus de incendiul din 64 d.C, Flavienii au construit, cum am reliefat mai sus, amfiteatrul numit acum Coloseu, inaugurat de Titus. Axele amfiteatrului comportau 86 şi 54 de metri. întrecerile dintre gladiatori deveniseră tot mai sângeroase. Apetitul spectacolelor era de asemenea foarte vivace. în zilele consacrate jocurilor şi spectacolelor, înceta viaţa urbană activă. Locuitorii Romei se înghesuiau în teatre, amfiteatre, circuri şi stadioane. Distracţiile nu lipseau însă nici în zilele lucrătoare. După o dimineaţă de muncă şi o masă frugală, activităţile încetau iarna pe la orele trei, vara pe la patru. Magazinele şi basilicile se închideau, forurile se goleau. Romanii se năpusteau spre terme, unde, pe lângă baie, se furnizau diverse divertismente: aici fiinţau biblioteci volante şi expoziţii de artă, gimnazii pentru sportivi, terase, unde se făcea plajă, baruri, porticuri şi boschete, pentru conversaţii şi întâlniri diverse. Agrippa, Nero şi Titus au construit terme somptuoase. Cum am semnalat în treacăt, termele cuprindeau un grup de edificii. Femeile aveau drept să frecventeze băile publice ale bărbaţilor, dar li se rezervau şi „băi", balneae, destinate numai lor. Abia împăratul Hadrian va separa băile, upă criterii de sex.

Străzile Romei mişunau în continuare de pietoni, însă şi de călăreţi sau de lectici. Erau numeroase porticurile şi basilicile. Romanilor le plăcea în continuare să se plimbe, fără ţintă precisă, pe scurt, să hoinărească în diverse locuri, la umbra colonadelor. Aveau de asemenea pasiunea jocurilor de noroc, zadarnic interzise de mai multe ori. Se dezvoltaseră mai ales jocurile de zaruri. Momentul cel mai important al zilei era însă masa de seară, cena, care începea la apusul soarelui. Pentru cei opulenţi această cină echivala cu o masă copioasă, transformată frecvent în ospăţ, în banchet. Romanii ajunseseră să ia trei mese pe* zi: „micul dejun", ientaculum, sumara masă de prânz, prandium, şi cena. Nu totdeauna cena echivala cu un ospăţ mirobolant. Ea se desfăşura în sufrageria romană, triclinium, unde participau şi femeile. Dacă în burghezia modestă prevala austeritatea, în marile ospeţe se practica risipa de mâncare şi de vinuri. Saturnalele şi alte zile festive prilejuiau festinuri copioase. Toate rafinamentele culinare se desfăşurau în chip liber, căci se ofereau mesenilor paturi de masă, confecţionate din bronz ori din lemn şi acoperite de covoare groase. Mesele erau de asemenea din lemn. Banchetele prilejuiau un spectacol pregnant, datorită modurilor în care mâncărurile erau preparate. Bucătăria revela o artă rafinată, abundentă în numeroase reţete. Să ne gândim doar la faptul că la Roma nu existau frigidere, încât felurile de mâncare „depăşite" şi abundent stropite cu mirodenii trebuiau înnecate în vin. Desigur legumele şi fructele, cărnurile erau preparate după reţete diverse. Plăcerile mesei ajung foarte rafinate. Dezvoltările festinurilor ating standarde aproape incredibile. Desigur că se manifestau distracţiile vilegiaturii, în special în Campania, şi ale bordelurilor. Continuă să fie privilegiată vilegiatura în Italia, ca substitut al marilor călătorii. Se practică vilegiatura nu numai în Campania, ci şi în Sabinia, Etruria, Gallia cisalpină, Sicilia, devenite ambientul Romei. împăraţii practică pe scară largă vilegiatura, care le servea drept compensaţie „poverii" (omis) asumate la Roma. In frunte cu Tiberiu, ei privilegiau insula Capreae (azi Capri) din sud. Construiesc pretutindeni vile, palate de vilegiatură, reşedinţe secundare, îndeobşte Campania şi alte zone ale peninsulei sunt util şi somptuos echipate. Concurenţa comercială, publicitatea hotelieră se dezvoltă substanţial. în special romanii îşi îngrijesc sănătatea şi se distrează copios la Baiae, localitate balneo-climaterică din
I ulio Claudienii şi Flavienii

363

Campania. Concomitent prosperă turismul în Orient şi în lumea elenofonă. Totuşi, cum sublinia Marcel Le Glay, Roma nu avea monopolul distracţiilor şi desfătărilor. Oraşele Imperiului, mari şi mijlocii, dispuneau de monumente şi de concursuri specifice. Propagarea spectacolelor şi jocurilor de tip roman a favorizat substanţial procesul de aculturaţie a provincialilor. Capua, vechea rivală a Romei, chiar diminuată după colaborarea cu Hannibal, poseda un amfiteatru grandios, încă de la sfârşitul secolului al II-lea î.C. în cursul veacului I d.C, acest amfiteatru devine unul dintre cele mai mari din Italia. Dar constatăm amfiteatre în restul Campaniei, la Cumae, Liternum, Pompei, Abella, Puteoli etc. Pretutindeni ele sunt mărite şi înfrumuseţate. în nordul peninsulei, amfiteatrul de la Verona, construit sub Iulio-Claudieni, se distinge prin faţada sa monumentală. La limita teritoriilor unde se reuneau sătenii, în jurul unui târg, se ridică terme, care atestă, după model roman, preocuparea pentru igiena corporală. Alături se înălţau sanctuare pentru cinstirea zeilorteatre, fie temeinic clădite, fie improvizate. Indubitabil însă că monumenteresortite distracţiilor împodobesc oraşele.

în Gallia narboneză oraşele dispuneau atât de teatre, cât şi de amfiteatre. Sub Flavieni, se construiesc aici amfiteatre cu o capacitate de 24.000-26.000 de locuri. Ca şi teatre care puteau găzdui până la 33.000 de spectatori. La Lugdunum şi la Vienna teatrele menite reprezentării comediilor, tragediilor, mimilor şi pantomimelor se învecinau cu un odeon rezervat concertelor, conferinţelor şi recitaţiilor publice. începând din vremea lui Nero, în Africa romană existau cel puţin 38 de amfiteatre. Deosebit de sompti-os era amfiteatrul de la Cartagina, dar la Thysdrus s-au descoperit trei amfiteatre: cel mai vechi datează din timpul Flavienilor. în Gallii şi în Orient se înălţau edificii mixte, care serveau concomitent ca teatre şi amfiteatre. în Gallii s-au numărat 30 de asemenea edificii, faţă de 20 în Asia Mică. în această ultimă zonă nu existau, se pare, decât două amfiteatre, la Pergam şi la Cyzic. în Orient, sunt foarte gustate luptele între gladiatori. Totuşi aici ele nu sunt organizate de autorităţile municipale, ci de evergeţi locali, notabili opulenţi, ori de sacerdoţii imperiali. în Orient se desfăşoară sărbători somptuoase, în cinstea împăraţilor, la care se adaugă cele dedicate zeităţilor locale şi tradiţionale. Emerg, în Orient, numeroase concursuri, care traduc o marcată pasiune agonală.

Expandarea distracţiilor de toate tipurile ilustrează depolitizarea plebei, estomparea accentuată a meseriei de cetăţean. Multiplicarea distracţiilor, a spectacolelor şi a concursurilor era, cel puţin în parte, încurajată de cezari şi de autorităţile locale, tocmai în scopul asigurării stabilităţii regimului politic imperial, fără denumire precisă, dar autoritar, despotic. Aprovizionarea gratuită şi organizarea spectacolelor, de asemenea gratuite, erau percepute de plebe nu ca forme de asistenţă socială, ci drept privilegii, pendinte de calitatea de roman. în teatre, plebea cetăţenească, plebs urbana, ocupa locurile de spectatori din mijlocul edificiului, după cele rezervate senatorilor şi cavalerilor, însă înaintea celor din fund, summa canea, unde se aşezau peregrinii şi sclavii. Numai la teatre, în circ şi în amfiteatre plebea putea acum sâ-şi exprime sentimentele, inclusiv protestele.

Fără îndoială, cum am reliefat în mai multe rânduri, locuitorii oraşelor nu se limitau să se distreze şi sâ-şi aducă la îndeplinire îndatoririle clientelare. Romanii trebuiau să şi muncească. Roma constituie o enormă metropolă economică, unde se desfăşoră nenumărate activităţi. Ea nu se mulţumea doar să consume ceea ce producea Imperiul. Jerome Carcopino a arătat că ilustrativ pentru varietatea excepţională a

364

Eugen Cizek

meseriilor practicate de romani este forul colegiilor şi corporaţiilor de la Ostia. El echivalează cu o vastă esplanadă, lungă de 100 de metri şi largă de 80 metri. în mijloc se înalţă un templu, probabil dedicat Annonei Auguste, aprovizionării imperiale divinizate. Una dintre laturile forului comportă un portic, lipit de scena teatrului şi rezervat deambulaţiilor spectatorilor. Celelalte trei laturi conţin o dublă colonadă de cărămidă, spre care se deschid 61 de mici încăperi, de 4 metri pe 4, separate între ele. O serie de mozaicuri introduc în sălile unde îşi desfăşurau diverse activităţi asociaţiile profesionale. Lucrau şi vindeau aici produsele lor nenumăraţi meşteşugari-negustori.

Ne referim la reparatorii de corăbii, textilişti, comercianţi de lemn, de grâne, inclusiv măsurători ai baniţelor care le conţineau, mensores, artizani care cântăreau orice fel de produse, feluriţi armatori, nauicularii, diferenţiaţi şi separaţi între ei în funcţie de localităţile provinciale de unde proveneau. La Roma şi în porturile sale, de pe Tibru şi de la mare, se vindeau cărămizi şi ţigle, legume, fructe, vinuri, grâu, lemn şi lână din Gallii, marmoră din Etruria, Grecia şi Numidia, porfir, tămâie din Arabia, curmale din oazele Africii romane, untdelemn, condimente, plumb, argint şi cupru din Hispanii, fildeş din Africa proconsulară şi din Mauretanii, aur din Dalmaţia şi din Dacia, ambru din nordul Europei, papir din Egipt, sticlărie din Phenicia şi din Siria, stofe din Orient, mirodenii, coral şi pietre preţioase din India, mătăsuri din Extremul Orient. Existau magazine generale, unde se vindeau produse eteroclite, dar şi altele, riguros specializate. Abundau hangarele sau antrepozitele de mărfuri, horrea. S-au contabilizat la Roma şi la Ostia 150 de asociaţii de negustori ori producători, angrosişti sau detailişti. Negustorii de legume erau şi grădinari. Se degajează negustori ambulanţi de felurite produse, dar şi brutarii, cârciumarii, cofetarii, florarii, degresorii, vopsitorii, comercianţii de mărfuri de lux etc. Unii negustori nu îşi importau produsele, ci le produceau ei pe loc, precum blănării, metalurgiştii în fier sau bronz, ebeniştii etc. Proliferau diverşi transportori, pe uscat, deci căruţaşi, vizitii etc, ca şi constructorii, zidarii, lemnarii, marmorarii etc, hamalii. Amploarea evantaiului meseriilor este uluitoare. Prăvăliile şi atelierele se deschideau în zorii zilei şi se închideau la căderea serii. Excepţie făceau cârciumarii, anticarii şi bărbierii. Lucrătorii şi negustorii munceau intens, însă beneficiau de 17 sau 18 ore de repaus cotidian. Se lucra cu intensitate şi în tribunale şi se propagase rapid, masiv, obiceiul lecturilor publice, al recitaţiilor de opere literare de toate categoriile. Auzind, din palatul său, aplauzele care salutau recitaţiile istoricului Servilius Nonianus, împăratul Claudiu asistă şi el la lectura publică respectivă (Plin., Ep., 1, 13, 3). Se înmulţesc bibliotecile de stat şi municipale. Ceea ce a determinat proliferarea librarilor-editori, bibliopolae, librarii. Textele vândute erau copiate şi multiplicate, datorită muncii scribilor specializaţi. Se extind cartierele librăriilor, la Roma şi chiar în oraşele Imperiului. Cumpărătorii de texte nu se mulţumeau să ceară repede librarilor operele pe care doreau să le citească. Ei petreceau ore întregi în librării, unde angajau îndelungate discuţii între ei. Textele publicate erau destul de scumpe: meseria de librar era foarte rentabilă. Puterea imperială se străduia să controleze şi să supravegheze creaţia literară. Prefecţii şi procuratorii, care gestionau bibliotecile publice, făceau eforturi de a condamna la dispariţie opere literare considerate primejdioase, subversive. Ca şi de a încuraja masiv pe cele care slujeau regimul imperial, datorită unui conţinut propagandistic. Cum remarcase Jerome Carcopino, coexistau editorii atotputernici şi bibliotecile aservite cezarului în funcţiune. Fapt care explică de ce mulţi scriitori reprobau violent principii defuncţi şi elogiau, pe ton ditirambic, împăratul sub care publicau²¹.'

Iulio Claudienii şi Flavienii

365

Viaţa privată

Am remarcat, în capitolul anterior, că eşuaseră reformele morale ale lui August. Individualismul, relaxarea moravurilor, caducitatea vechiului mos maiorum erau marcate în profunzime de creşterea economică, precum şi de adâncirea contrastelor sociale, de mobilitatea ierarhiei societăţii. Desigur, moraliştii, foarte numeroşi, reacţionau violent şi, sprijiniţi de aparatul strălucitor al retoricii, exagerau considerabil un fenomen considerat de ei ca o criză morală. Pentru moralişti totdeauna „a fost mai bine în trecut". Civilizaţia epocii era mult mai puţin sofisticată, rafinată şi deloc declinantă, cum afirmau moraliştii. Totuşi efectiv vechile moravuri se destabilizaseră. Pliniu cel Tânăr va reliefa cu sagacitate proliferarea luxului, obligaţiilor mondene, ca şi participarea, frecventată de mulţi, la ceremonia tradiţională a asumării togei virile, la logodne, căsătorii, la procesele prietenilor şi clienţilor, la recitaţiile şi la reuniunile private de toate felurile. O asemenea existenţă era obositoare, favoriza evadarea în conacele de la ţară (Plin., Ep., 2, 6, l-2). Totodată se manifesta pregnant tendinţa spre îmbogăţire rapidă, lipsită de scrupule, adesea cinică. Romanii încercau prin toate mijloacele, inclusiv inavuabile, prin „inginerii financiare", să-şi mărească patrimoniul. Afacerismul se practica pe scară foarte largă. Lăcomia de câştig se propaga pretutindeni, la toate nivele sociale, de la micii speculanţi la oamenii aparent cei mai onorabili. Caracterul activităţilor economice depindea de avere, însă nu se specializa în virtutea statutului social, ci varia după indivizi, locuri, prilej. Izvoarele literare consemnează captarea testamentelor, agresivitatea „vânătorilor de moşteniri", heredipetae, care recurgeau la orice fel de mijloace, ca să moştenească pe opulenţii fără copii. Cu toate acestea anumite surse considerau normală disoluţia vechilor raporturi severe din interiorul familiei romane şi blamau un părinte prea aspru faţă de copiii săi (Plin., Ep., 9, 12, l-2; Plut., De puer. educ, 18). Codul penal va ilustra îndulcirea moravurilor şi condiţia femeilor va înregistra ameliorări sensibile. Vechiul drept gentilic căzuse, de multă vreme, în desuetudine (Gai., Inst., 3, 17). Cândva numai descendenţa masculină, agna-do, legitima înrudirile; acum şi descendenţa feminină, cognatio, obţinuse o pondere egală. Se realizase totodată şi emanciparea copiilor. Atmosfera se schimbase radical în familia romană. Am semnalat, în capitole anterioare, propagarea acestui fenomen.

Vechiul tip de căsătorie solemnă, prin ofranda acordată de miri lui Iupiter, sub forma unui fel de colivă, confarreatio, fusese aproape total abandonat sub Iulio-Claudieni. Se propagă căsătoriile „fără mână", sine mânu, care sustrag soţia autorităţii soţului şi tuturor tutelelor. Se difuzează feminismul. Sub Flavieni, Musonius Rufus pledează pentru demnitatea femeilor, în numele egalităţii morale şi intelectuale a celor două sexe. Desigur, multe soţii romane duceau o viaţă conjugală exemplară şi nici nu voiau să supravieţuiască morţii obligate a soţilor lor. Celebru este cazul Arriei, care oferă o pildă de sinucidere demnă soţului ei, Caecina Paetus, condamnat la moarte de Claudiu, în 42 d.C. îşi înfige pumnalul în piept şi apoi îl înmânează soţului său, exclamând: „nu doare, Paetus", non dolet, Paete. Şi soţia lui Seneca a vrut să se sinucidă împreună cu bărbatul său. Alături de asemenea femei eroice şi austere, proliferau însă altele, avide de viaţă mondenă, adesea „bulimice" de sex, extravagante şi exuberante. Unele dintre ele, ca Messalina, au ajuns şi împârătese. Anumite feministe se străduiau să surclaseze bărbaţii prin cultură

366

Eugen Cizek

Iuuo Claudienii şi Flavienu

367

superioară, prin dobândirea competenţei juridice şi politice. Se înmulţesc saloanele literare patronate de mondene strălucitoare. Aceste mondene participă la ospeţe, desfăşoară o bogată activitate sportivă, ca adevărate concurente ale bărbaţilor. Nu fumau pentru că nu exista fumatul, dar beau zdravăn şi practicau nenumărate adultere. Formalităţile divorţurilor erau foarte simple, expeditive. în rândurile aristocraţiei se ajunge la o veritabilă epidemie a divorţurilor. Legislaţia antidivorţistă a lui August căzuse totalmente în desuetudine. Este adevărat că multe căsătorii se contractau pe bază de interes, economic, politic etc. Femeile, stăpâne pe propria avere, divorţau frecvent. Iar soţii lor le repudiau cu o dezinvoltură lipsită de scrupule. Femeile îşi aveau de altfel gestionari ai avuţiei proprii, procuratori. Iuvenal consemnează cazul unei femei care adiţionase opt soţi diferiţi în cinci toamne (6, vv. 225-228), iar Marţial o blamează pe Telesilla, care se căsătorise pentru a zecea oară (6, 7)!

Când nu îşi petrecea noaptea la banchete, unde erau admişi, în condiţii de inferioritate, meseni săraci şi diverşi paraziţi sociali, romanul dormea acasă noaptea. în pofida diferenţelor între multimilionari şi nevoiaşi, cum am relevat în subcapitolul precedent, se desluşeşte la Roma un program zilnic minimal, urmat aproape de fiecare locuitor. El se impune şi în celelalte oraşe ale Imperiului. Se răspândesc orologiile cu apă, horologia ex aqua, înzestrate cu flotoare automate, care, la fiecare schimbare de oră, aruncau în aer pietre ori emiteau şuierături de avertizare. Ziua se diviza în ore de noapte şi ore de zi, douăsprezece pentru fiecare secţiune. Pe când orele noastre cuprind în chip uniform şaizeci de minute fiecare, la romani ele comportau o „geometrie variabilă". Nu echivalau cu ale noastre decât la echinocţii. La solstiţiul de iarnă, ora romană cuprindea ziua cam 44 de minute, iar cea nocturnă o oră modernă şi mai mult de 15 minute. Se producea fenomenul invers cu prilejul solstiţiului de vară²². Desigur, viaţa oraşelor se intensifica vara şi diminua iarna. Roma imperială se trezea, ca la ţară, la revărsatul zorilor ori chiar înainte de a se crăpa de ziua. în casele bogate, sclavii şi slujitorii începeau foarte devreme curăţenia locuinţei. Puţini dormeau dimineaţa, ca să se scoale cel târziu la orele 11. Trezirea se desfăşura rapid. Dormitoarele erau de altminteri austere. Conţineau culcuşul, cubile, dulapul de haine, arca, un scaun şi oala de noapte, lasanum. Pe pat se aşeza fie o saltea, fie un vraf de fân (pentru cei săraci). Nu existau somiere, dar se foloseau cuverturi. Noaptea romanii nu lepădau decât mantiile, căci nu existau pijamale. Hainele, indumenta, erau purtate tot timpul, ziua şi noaptea. Cuprindeau tunica, un fel de cămaşă din in sau lână, alcătuită din două bucăţi cusute împreună. Tunica femeilor era mai lungă şi cădea până la călcâie. Tunica militarilor era mai scurtă decât cea a civililor. Peste tunică, îndeosebi în exteriorul casei, se purta toga, segment de lână albă, cu un diametru de 2, 70 m. Unii romani evitau togele grele şi privilegiau mantaua greacă, pallium. Soţiile fie dormeau în acelaşi pat cu bărbaţii lor, fie îşi aveau dormitor propriu.

Ca mic dejun, se înghiţea adesea doar un pahar cu apă. Toaleta se făcea la coafor, sau bărbier, tonsor, care râdea barba şi aranja părul cu foarfecă. Romanii bogaţi aveau bărbieri privaţi. în condiţiile în care nu existau briciul şi lama de ras, bărbieritul necesita o artă deosebită. Şi chinuia pe cei raşi numai cu un cuţit de metal. în prăvălia coaforului, tonsorina, romanii îşi aşteptau rândul. Desigur, coaforii îşi parfumau „clienţii" (în sens modern). Toaleta femeilor era simţitor mai îngrijită şi mai complicată. Garderoba lor era mult mai bogată decât cea a bărbaţilor. Purtau felurite veşminte

şi se împodobeau cu bijuterii. Utilizau abundent fardurile. Nu mai purtau coadă, ci îşi separau părul printr-o cărare şi aveau coc la ceafă. Messalina a introdus un sistem complicat de etajare a părului. S-a răspândit masiv şi moda perucilor, în special blonde. Femeile apelau la serviciile coafezelor, ornatrices. Acestea le aranjau coafura, le epilau şi le fardau. Arsenalul fardurilor era deosebit de bogat în numeroase varietăţi. Cameristele îmbrăcau şi împodobeau femeile cu bijuterii. Neîndoielnic scularea de dimineaţă şi toaleta adecvată impuneau femeilor o durată sensibil mai lungă decât cele ale bărbaţilor. în continuare romanii ieşeau din casă, mergeau la muncă ori se hărăzeau îndeletnicirilor administrative, juridice etc, vizitelor de curtoazie sau determinate de interese precise. Am constatat că, dimineaţa, clienţii îşi salutau patronii. Spre sfârşitul după-amiezei toţi romanii se îmbăiau zilnic. Nu mai insistăm asupra mesei principale a zilei, cea de seară.

Romanii străbăteau, în Capitală, străzile a ceea ce L. Duret şi Jean-Pierre Neraudau au definit ca Roma-muzeu. într-adevăr, datorită templelor, altor edificii publice, construcţiilor destinate spectacolelor şi concursurilor, porticurilor, fermelor etc. şi locuinţelor somptuoase, Roma se înfăţişa ca un imens muzeu în aer liber. Abundau statuile, operele de artă. Incontestabil, frumuseţile Oraşului erau contrabalansate de clădiri, străzi, cartiere modeste, chiar sordide. Spaţiul pomerial al Romei a fost mult timp modest: 426 de hectare, sub Republică, incontestabil întins în raport cu cele 120 de hectare cât cuprindea Capua şi cele 32 ale oraşului Praeneste. Fără îndoială, o parte din populaţie locuia în afară de pomerium. Am constatat că August a împărţit Roma în patrusprezece regiuni, treisprezece pe malul stâng al Tibrului şi a patrusprezecea pe cel drept, definită ca regio Transtiberiana, actualul cartier Transtevere. Patru din aceste regiuni se aflau în exteriorul vechii incinte a Republicii. Dar aceste 14 regiuni au subsistat până la sfârşitul Imperiului. în plus, limitele lor nu erau invariabile, ci dimpotrivă puteau să se extindă pe măsura înălţării de noi locuinţe. în timpul censurii exercitate de Vespasian şi Titus, în 73 d.C, Roma încorpora 165 de mici cartiere, «ic. în 357 d.C, data descrierii cartierelor Romei într-un „regi-nar", numit Curiosum, se vor afla, în Oraş, 1.782 de „case" normale, domus, şi 46.298 de „blocuri", insulae. încât perimetrul autentic al Romei imperiale, din primele veacuri d.C, îngloba peste 2.000 de hectare, unede coexistau splendori monumentale, mici „palate" somptuoase şi imobile lipsite de confort. Domus, care oferea spre stradă un zid compact, „orb", şi se orienta spre interior, pe baza unor încăperi relativ standardizate („vestibul",a«ce, atrium, „sufrageria", triclinium, „biroul", tablinum, peristilul, dormitoarele) mai sus consemnate, se întindea pe orizontală; insula se desfăşura, cum am mai arătat, pe verticală şi cuprindea numai „apartamente", cenacula. Insula ajunge, sub Imperiu, la înălţimi considerabile. Au eşuat încercările lui August şi ale altor cezari de a limita „altitudinea" acestei Rome aeriene. Câteva insule ating înălţimea unui adevărat zgârie-nor. Adesea insulae, la parter, comportau prăvălii, tabernae. Sub bolta acestor tabernae vegeta o populaţie de condiţie foarte modestă. în tabernae şi în odăile alăturate trăiau, lucrau, pregăteau şi consumau mâncarea, dormeau meşteşugari sau negustori diverşi. Unele insulae aveau o faţadă uniformă; scări de piatră conduceau din stradă la cenacula de la etaje. Paramentele acestor insulae combinau lemnul şi cărămida. La etaje, apartamentele dispuneau de balcoane tot din lemn sau din cărămidă. La ferestre se aşezau ghivece de flori. Dar chiar insulae mai puţin sărace erau fragile. în „apartamente", mobilierul era sumar. încălzirea, luminatul şi igiena se prezentau lamentabil. înghesuiala acestor insulae, străzile înguste, abundenţa lemnului în construcţii favorizau incendiile. Flagelul din 64 d.C. nu a fost decât unul dintre numeroasele

368

Eugen Cizek

incendii ale Romei. Cei mai nevoiaşi locatari se aflau la etajele superioare, unde adesea focul îi surprindea în somn. Mansardele erau jalnice. Ca paturi de dormit serveau culcuşuri primitive. I Scaunele erau rare: îndeobşte se priyilegiau taburetele şi băncile. Desigur, mobilierului săracă--Şş cios şi veselei de argilă ale unora se opuneau cele de lux ale bogaţilor. Aerul şi lumina pătrun- I deau greu în „apartamentele" din insulae. Unii locatari nici nu aveau geamuri la ferestre, la care atâr- nau pânze sau piei, mişcate de vânt şi bătute de ploaie. Sau un fel de storuri din lemn, care nu -opreau nici frigul, nici ploaia, nici canicula. Existau un fel de calorifere, dar ele nu serveau eta- '■■:. jele superioare ale imobilelor înalte, în care nu se foloseau nici sobe. Se utilizau doar cuptoare, fj „reşouri", un fel de „cămine". Apa se transporta la etaje din stradă, din fântâni, castele de apă oii ,,;, chiar din puţuri săpate de locuitori. Numai la parter se aducea, în conducte, apă curată. % Canalizarea era foarte deficitară. Apăruseră latrine publice, dar cele private nu comunicau cu exteriorul. Majoritatea locuitorilor Romei utilizau latrinele publice. Totuşi se colectau gunoaiele I menajere. îndeosebi la etaje, locatarii luptau din greu cu ploşniţele. Chiriile erau ridicate, încât 1 mulţi locatari subînchiriau camere ori chiar segmente dintr-un apartament.'

Străzile continuau să fie numeroase. Sub censura lui Vespasian şi a lui Titus, ele acopereau 85 de kilometri la Roma. Eforturile de sistematizare nu au înregistrat decât un succes parţial. Multe străzi înguste se strecurau întortochiate printre insulae gigantice. Subsista în continuare disjuncţia între uliţele accesibile exclusiv pietonilor, străzile 1 pe unde nu trecea decât o singură căruţă, şi uiae propriu-zise. Chiar şoselele extraurbane ■ oscilau, în lărgime, între 4,80 şi 6,50 m. Cum am mai relevat, circulaţia rutieră se desfăşura prin excelenţă în timpul zilei. între răsăritul şi apusul soarelui nu circulau vehicule grele de aprovizionare şi vite de povară. Făceau excepţie doar căruţele antreprenorilor constructori, care demolau clădirile vetuste din oraşe. In sfârşit, se circula în trăsuri sau cvadrige cu prilejul ceremoniilor solemne. Chiar morţii erau transportaţi pe jos în sicriul lor. Ziua nu circulau decât pietonii, călăreţii, lecticile şi scaunele purtate de hamali pentru uzul unor cetăţeni, amatori de un minimum confort. Romanii înstăriţi evitau poluarea sonoră în dormitoare şi în alte încăperi foarte retrase faţă de stradă. Viaţa privată a romanilor pendula între splendoare şi confort pe de o parte şi traiul modest pe de alta