Istoria Romei

i

înlăturaţi, dizgraţiaţi, îndepărtaţi din Roma (Hîst. Aug., Hadr., 11, 3). Este probabil că nu au jignit-o pe Sabina, soţia lui Hadrian, de altminteri dispreţuită de principe, în principal pederast. împreună cu împărăteasa mai degrabă ei au încercat sâ modereze acutizarea ostentativă a autoritarismului imperial şi filoelenismul monarhului; Marcius Turbo, fidelul lui Hadrian, a devenit prefect al pretoriului.

într-adevăr, fără întârziere, Hadrian a inaugurat o strategie politică de autocraţie, care se voia luminată. Cum o va caracteriza Paul Petit, această strategie se reliefa adesea ca dogmatică şi provocatoare. Hadrian era înzestrat cu o personalitate complexă. El era un bun militar, un gestionar minuţios, un om de acţiune, pregătit să adopte decizii brutale, crude şi irevocabile. însă se revela de asemenea ca un om cultivat, un intelectual, mai mult ori mai puţin diletant, un fel de estet şi de artist, un filosof - din care pricină purta barbă - , un amator pasionat de literatură şi de ştiinţă, un spirit curios, profund elenizat, pasionat de Orient şi de cultura greacă. Era de altfel calificat ca un „grecotei", Graeculus. A favorizat intelectualii, dar a îndepărtat din Roma pe Suetoniu şi pe Iuvenal. îndrăgea discuţiile cu literaţii, schimba epigrame cu istoricul şi poetul Florus, care de altfel îi susţinea necondiţionat strategia politică. Practica cu plăcere sportul şi vânătoarea. Iubea pătimaş călătoriile. Pe lângă turneele de inspecţii de la începutul Principatului său, când a vizitat Asia Mică, Moesia şi, probabil, Dacia, a consacrat călătoriilor în provincii doisprezece din cei douăzeci şi unul de ani ai „domniei" sale. S-au decelat trei serii de asemenea călătorii, hărăzite inspectării Galliilor, Britanniei, Africii şi Orientului, desfăşurate între 121 şi 125, 128 şi 129, 132 şi 133 d.C. De fapt, Hadrian inspecta îndeosebi forţele militare din provincii, preocupat de sporirea capacităţii lor de luptă, dat fiind politica sa externă defensivă, de stopare a atacurilor provenite din Barbaricum. De altfel, rafinatul Hadrian, când se afla printre soldaţi, ducea acelaşi mod de viaţă ca şi ei. S-a hărăzit fortificării frontierei întărite, limes, încât în Britannia a construit un imens zid de apărare împotriva celţilor cale-donieni. Hadrian a apelat la recrutarea exclusiv locală a legiunilor. Nu se mai aduceau de regulă soldaţi de pe alte meleaguri la frontiere, ci militarii erau recrutaţi în zona pe care o apărau. Au fost augmentate privilegiile oştenilor, inclusiv ale aşa-numiţilor ex castris, născuţi chiar în timpul serviciului militar al părinţilor. S-a dezvoltat recrutarea şi instruirea auxiliarilor barbari sau aproape barbari. Mai ales a petrecut mult timp în Grecia, la Atena. A unificat Hellada, desigur sub egida Romei, şi a concentrat aici elitele intelectuale ale Orientului în Panhellenion, înfiinţat în 13l-l32 d.C. A înfrumuseţat Atena, unde a avut în vedere agora, biblioteca, terminarea Olympeion-ului. Atenienii l-au adorat ca pe un Zeus Olympios. Hadrian a acordat numeroase privilegii cetăţilor greceşti, multiplicând dreptul lor la emisii monetare, şi a întărit prestigiul sanctuarului de la Eleusis. De altminteri, cum a continuat politica instituţiilor alimentare publice, le-a extins şi la Hellada. De fapt, Hadrian a renunţat la politica mai degrabă filoitalică a lui Traian. Spirit cosmopolit, Hadrian preconiza un Imperiu multipolar, cel puţin din punct de vedere cultural.

Mai cu seamă Hadrian a consolidat sistematic puterea imperială şi birocraţia în plină expansiune şi în detrimentul a ceea ce mai rămăsese din influenţa senatului, unde, de altfel pe urmele lui Traian, a introdus substanţial greco-orientali. Leon Homo estima că patru ar fi fost reformele fundamentale ale lui Hadrian: dezvoltarea funcţionarismului

404

Eugen Cizek

imperial, reformarea consiliului principelui, structurarea definitivă a marilor birouri, scrinia, ale administraţiei centrale imperiale, implantarea de consulari-guvernatori în Italia însăşi, practic în acest mod asimilată provinciilor. într-adevăr Hadrian a căutat să diminueze cât mai mult vetusta gestionare senatorială a Imperiului şi instituţiile tradiţionale, să amplifice autocratismul, bazându-se prin excelenţă pe cavaleri. Marcius Turbo, înainte de misiuni speciale în Dacia şi de prefectura pretoriului, urcase treptat eşaloanele carierei procuratoriene. Consilium principis a fost profund remodelat şi riguros structurat. în alcătuirea acestui consiliu s-a acordat prioritate profesioniştilor şi şefilor serviciilor administrative. Liberţii au fost eliminaţi de la conducerea marilor cancelarii, rezervate cavalerilor şi încorporate unui „guvern" imperial aproape oficial consacrat. Exclusiv un nou birou, a memoria, era condus de un libert. Nu numai procuratorii, şefi de birouri, primesc un „salariu", salarium, fix, ci şi membrii consiliului principelui, împărţiţi între cei ce erau retribuiţi cu 60.000 de sesterţi, sexagenarii, şi cei ce primeau 100.000 de sesterţi pe an, centenarii. Pe de altă parte, Italia a fost divizată în patru circumscripţii administrativ-juridice, provincii camuflate, totuşi dirijate nu de cavaleri, ci de patru senatori consulari. Se impieta astfel grav asupra competenţelor senatului, lipsit de principala sa bază teritorială. Această inovaţie a prilejuit puternice nemulţumiri în rândurile senatului şi tradiţionaliştilor în general. Dar s-au pus în operă şi alte reforme. Astfel s-a procedat la o centralizare a dreptului, îndeosebi pretorian, trecut sub controlul riguros al principelui şi al anturajului său. Până la Hadrian, pretorii, cel urban, adică al cetăţenilor, şi cel peregrin (care împărţea dreptatea necetăţenilor), aveau libertate de mişcare, iniţiativă juridică. La începutul mandatelor, printr-un edict, ei îşi defineau normele după care urmau să se ghideze. Hadrian însărcinează pe juristul Salvius Iulianus să consulte vechile edicte şi să constituie un „edict perpetuu", edictum perpetuum, care definea pentru totdeauna codul penal pretorian, urban şi peregrin, de altfel unificate. Din păcate, nu cunoaştem decât din citate şi referinţe tardive conţinutul acestui edict perpetuu. Oricum era suprimată iniţiativa magistraţilor. Dreptul va depinde exclusiv de împărat şi de juriştii care îl secondau. Va lua naştere o abundentă legislaţie imperială. în sfârşit, se extinde acordarea cetăţeniei romane. Dreptul roman se generalizează. Cel puţin în Africa, ia naştere o categorie de localnici de „drept latin majorat", Latinum maius, drept care îi apropie sensibil de cetăţenie. Se utilizează o gestiune financiară strictă, care încerca să calmeze inflaţia, după cheltuielile exorbitante ale lui Traian. Perceperea directă a taxelor, prin intermediul anumitor funcţionari specializaţi, progresează în dauna arendării lor. Este reorganizată gestionarea pământurilor şi a minelor. Se reglementează exploatarea domeniilor imperiale, a pământurilor nelucrate, din Africa şi din Egipt. O „lege a minelor din Vipasca", lex metallis Vipascensis, din Lusitania, inspirată de birourile centrale, ilustrează tendinţa de a îndruma economia provinciilor. Este adevărat că libera iniţiativă economică, societatea civilă nu sunt afectate în substanţa Io?; dar nucleul dictatorial al puterii imperiale rezultă considerabil consolidat. Dorinţa de eficacitate sporită, de umanizare a legislaţiei, nu poate oculta efectul autentic: potenţarea autoritarismului, pregătirea totalitarismului. „Reformele" lui Hadrian, cu efecte profunde, durabile, au contribuit mult mai relevant la dezvoltarea autocraţiei decât iniţiativele adesea fanteziste ale unor cezari ca Nero, Gaius-Caligula, Domiţian. Şi chiar decât cele ale lui Claudiu. Inteligent, despotic, Hadrian înţelegea că trebuie eliminate multe din ambiguităţile moştenite de la August şi Tiberiu. Hadrian a trebuit, pe de altă parte, să se confrunte cu o cumplită rebeliune a iudeilor din Palestina.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

405

Pseudo-Aurelius Victor îl va defini ulterior prin epitete revelatoare: „schimbător, complicat, multiform", uarius, multiplex, multiformis, şi, desigur, „grecotei", Graeculus, erudit în materie de cultură greacă (Epit., 14, 6; 2 şi Hist. Aug., Hadr., 1, 5). într-adevăr Hadrian trebuie să fi fost afectat de labilitate psihică, de instabilitate. Avusese, probabil, de suportat frustrări în timpul lungului serviciu militar şi în cursul aventurilor pederastice. Pe deasupra, frustrantă a fost şi persiflarea de către aristocraţi a accentului său hispanic, când vorbea în senat (Hist. Aug., Hadr, 3,1). Deşi beneficiase de sprijinul lui Licinius Sura şi al Plotinei, membrii consiliului principelui îl dis-preţuiseră multă vreme (Hist. Aug., Hadr., 3, 10). Pe deasupra, traumatizantă fusese cu siguranţă lunga aşteptare a adoptării, în condiţiile în care slujea, după moartea lui Licinius Sura, ca principal sfetnic al Iui Traian, ale căreia cuvântări le alcătuia (Hist. Aug., Hadr., 3, 11). încât nu a putut evita o anumită formă de cezarită, căreia îi căzuse victimă şi Traian, după 112 d.C. Deosebit de traumatizantă s-a dovedit pierderea principalului său amant, frumosul Antinous, înecat accidental în Nil. I-a organizat acestuia onoruri postume demenţiale, impuse de o mâhnire excesiv de mistică. S-a adăugat o lungă şi dureroasă maladie, poate o formă de ftizie, care l-a împins spre ipohondrie şi cruzime, spre accentuarea paranoiei. Precum Tiberiu cândva, a devenit solitar şi s-a retras în imensul său parc-palat-paradis de la Tibur (azi Tivoli), de unde reprima fără milă. Se gândise chiar să se sinucidă, după ce fusese victima unei grave hemoragii (Hist. Aug., Hadr, 23, 7; 24, 8). Nu se înţelesese niciodată cu Ursus Servianus, cumnatul său, fost secondant al lui Traian. L-a obligat să se sinucidă, deşi acesta împlinise 90 de ani (Hist: Aug., Hadr., 25, 8). Ordonase şi alte lichidări fizice, care nu au fost însă puse în aplicare de către succesorul său desemnat. în orice caz a fost ucis şi Fuscus, nepotul lui Servianus, care avea numai optsprezece ani (DC, 69, 17,20).

într-adevăr asigurarea succesiunii lui Hadrian s-a dovedit a fi foarte dificilă. Se gândise Ia un moment dat la Servianus însuşi, ca şi la Terentius Gentianus. Totuşi antipatia faţă de cel dintâi, faptul că al doilea era iubit de senat l-au convins să nu-i adopte (Hist. Aug., Hadr., 23, 2-5). Mai ales Hadrian voia o succesiune chezâşuitâ de ereditate. De aceea, în 136 d.C, a desemnat ca urmaş, a acordat puterea tribunicianâ şi l-a proclamat Caesar pe Lucius Ceionius Commodus Verus, estet rafinat, dar şi el maladiv, probabil de asemenea tuberculos şi lipsit de merite militare. Acesta era de altminteri ginerele lui Avidius Nigrinus. Dar satisfacţia care se oferea supravieţuitorilor clanului lui Nigrinus l-a decis pe Hadrian să-l adopte, în cadrul unui fel de filiaţie spirituală, normală în marile familii ale veacului.

A contat mai mult faptul că adoptatul, care a primit numele de Aelius Caesar, aparţinea unei familii foarte influente în interiorul „clasei politice" romane. Jerome Carcopino a avansat însă o ipoteză foarte îndrăzneaţă în privinţa acestei adopţiuni. Ceionius Commodus, pe care Hadrian îl îndrăgea, ar fi fost fiul natural al împăratului. Deşi respinsă de mulţi savanţi, această ipoteză nu ni se pare absurdă. Chiar şi pederaştii înveteraţi, ca Hadrian, pot face uneori sex normal şi deci pot avea copii. Oricum, la 1 ianuarie 138 d.C, Ceionius Commodus, care de mult timp voma sânge, a fost ucis de o hemoptizie violentă, survenită în timpul somnului de noapte (Hist. Aug., Hadr, 23, 15-l6; DC, 69, 17, 21). Hadrian a fost astfel obligat să recurgă la una dintre soluţiile sale complicate. L-a adoptat pe Titus Aurelius Boionius Arrius Antoninus, nepotul său prin alianţă, care nu mai era tânăr. într-adevăr, Antoninus era căsătorit cu Faustma I, fiica lui Marcus Annius Verus şi a Rupiliei Faustina. Rupilia Faustina era fiica Matidiei, nepoata de soră a lui Traian (prin Marciana) şi mamă, din altă căsătorie, a Vibiei Sabina,

406

Eugen Cizek

soţia lui Hadrian. Pentru a consolida şi mai simţitor o asemenea ereditate complicată, Hadrian l-a constrâns pe Antoninus, care nici el nu avea fii, să-i adopte pe Lucius Verus Commodus (fiul defunctului Ceionius Commodus), copil în vârstă de şapte ani, sub numele de Lucius Aelius Aurelius Commodus, şi pe Marcus Annius Verus, viitorul Marcus Aurelius, care avea şaptesprezece ani. în orice caz ereditatea era întărită, deoarece Marcus Aurelius era şi el nepot prin alianţă al lui Antoninus. Ca fiul, al altui Marcus Annius Verus, fratele Faustinei I. în acelaşi timp Marcus Annius Verus-Tatăl se înrudea prin sânge cu Traian şi Hadrian, dat fiind că era fiul Rupiliei Faustina. De altfel, Marcus Aurelius se va căsători cu vara sa primară Faustina II, fiica Faustinei I şi a lui Antoninus. In plus, Marcus Aurelius descindea din Annius Verus, care fusese de trei ori consul şi prefect al Romei (Hist. Aug., Hadr., 24, l-3; DC, 69, 17, 21). Se pare că Hadrian îl privilegia în mod deosebit pe Marcus Aurelius, numit ulterior şi Antoninus, din pricina vârstei, fermităţii morale pe care o atesta şi a înrudirii de sânge cu el însuşi. Pasionat amator de jocuri de cuvinte, Hadrian îl numea în glumă, cu un superlativ fabricat de la adjectivul corespunzător cognomen-ului anterior adopţiunii, „cel mai adevărat", Verissimus (DC, 69, 17, 21). Acest complicat sistem de adopţiuni, subordonate în fapt eredităţii dinastice, a provocat nemulţumiri. I s-a opus mai ales Catilius Severus, prefectul „Oraşului", adică al Romei, care spera să devină el însuşi împărat, după sfârşitul lui Hadrian. A fost imediat destituit (Hist. Aug., Hadr., 24, 6-7). Relativ mulţi senatori refuzau o ereditate, chiar complicată, şi voiau încă triumful criteriului adopţiunii pure. Oricum lupta pentru putere se menţine crâncenă şi în acest „secol liniştit" al Antoninilor. Senatorii se temeau de un nou val de teroare, declanşat de Hadrian, însă împăratul a decedat la 18 iulie d.C, având pe buze o epigramă frivolă, care ilustra nostalgia vieţii care se încheia⁴. Antoninus Pius a devenit princeps.

Antoninus Pius (138-l61 d.C.)

Hadrian fusese un fel de paranoic deosebit de inteligent. Sau, altfel formulat, un despot, capabil însă de o creativitate notabilă. Succesorul său se va comporta altfel. Ca împărat, s-a numit, cum demonstrează formula imperială, Imperator Caesar Titus Aelius Hadrianus Augustus Pius, fiu al divinului Hadrian, nepotul divinului Traian, Particul, strănepotul divinului Nerva (CIL., 6, 1002). Conserva astfel prenumele său, dar adopta gentiliciul lui Hadrian.

Epitetul „pios", Pius, îl datora probabil fie comportamentului său în familie, fie faptului că smulsese vieţile multor senatori represiunii ordonate de către Hadrian, fie onorurilor decernate tatălui său adoptiv (Hist. Aug., Hadr., 24, 4-5). într-adevăr, s-a luptat din greu cu senanil, care refuza să decidă zeificarea lui Hadrian, din motive mai sus consemnate. A obţinut apoteozarea lui Hadrian, după şase luni de presiuni exercitate asupra senatorilor. A rămas cunoscut în istorie ca Antoninus Pius. în momentul accesului la Principat, împlinise cincizeci şi doi de ani. Se născuse la Lanuvinum, în Laţiu, într-o familie foarte bogată, originară din Gallia narboneză. Parcursese o notabilă carieră juridică şi administrativă sub Hadrian, dar nu avea o autentică pregătire militară. De altfel nu s-a preocupat să prilejuiască fiilor săi adoptivi o formaţie militară. Suveran profund civil, Antoninus Pius n-a îngăduit uciderea nici unui senator, în cursul Principatului său. Nici măcar a unui senator dovedit de paricid. Soţia sa, Faustina, cum am arătat mai sus, era nu numai un vlăstar al ginţii Ulpiilor, prin mama sa, ci şi fiica unui important

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

407

prefect al Oraşului. Ca să dea satisfacţie senatului, a desfiinţat instituţia celor patru consulari ai Italiei, redată gestionării curiei. Profund ataşat Italiei, Antoninus Pius nu a călătorit niciodată şi nu a părăsit peninsula nici pentru scurtă vreme. Era înalt, frumos, perfect echilibrat din punct de vedere psihic. îi plăcea să ducă existenţa unui vechi roman. Participa personal la culesul viilor, îşi tundea oile, ducea o viaţă de familie simplă, în cadrul căreia singurele tribulaţii constau în calitatea slabă a unor vinuri şi în întâlnirile cu scorpioni! Yves Roman îl compară cu faimosul Cato cel Bătrân, desigur adaptat secolului al II-lea d.C.

Strategia politică internă şi externă preconizată de Antoninus Pius rezida în moderaţie şi în defensivă. Practica moderaţia, în chip ostentativ, şi viza o stabilitate cu sagacitate considerată de mulţi cercetători moderni ca imobilism. Paul Petit caracteriza secvenţa istorică a lui Antoninus Pius ca „victoriană", conformistă. Se promovau virtuţi umanistice şi universalizante şi s-au dezvoltat justiţia şi legislaţia, care se voiau umane, ale lui Hadrian. Consecinţele imobilismului se vor manifesta mai târziu, căci, pentru moment, romanii sperau să trăiască pentru totdeauna în pace şi prosperitate. Propaganda oficială, ilustrată de numismatică, relua stăruitor temele reîntoarcerii vârstei de aur, aurea aetas. în 148 d.C, s-a celebrat cu fast a noua sută aniversare a întemeierii Romei. Cu acest prilej s-au distribuit 800 de denari pentru fiecare locuitor al Oraşului. A fost subvenţionat la Roma şi în provincii învăţământul retoricii. De altfel nici un alt împărat anterior nu a beneficiat de un sprijin aproape unanim al intelectualilor şi scriitorilor Imperiului, romani şi greci. L-au susţinut nu numai exponenţii aticismului arhaizant la modă, ca Fronto şi Aulus Gellius, ci şi Pausanias. Iar în 143 Fronto şi Herodes Atticus exercitaseră consulatul. Aelius Aristide înalţă nu doar panegiricul Romei, ci şi pe cel al împăratului, într-o cuvântare rostită în Capitală, la 1 aprilie 143. Administrarea Imperiului s-a reliefat ca minuţioasă, scrupuloasă. înalţii funcţionari erau menţinuţi mult timp în posturi (nu se inventase încă „rotirea cadrelor"!).

Gavius Maximus, prefect al pretorienilor, a înregistrat chiar un record: şi-a conservat postul preţ de douăzeci de ani. S-au redus substanţial anumite impozite, s-au practicat reeşalonâri ale taxelor încă neachitate, s-au extins „bursele" instituţiilor alimentare la fete, la aşa-numitele „copile faus-tiniane", puellae Faustinianae, au fost reparate infrastructuri rutiere şi construcţii publice, au fost sprijinite financiar oraşe ruinate de cutremure, dar s-a practicat o gestionare severă a finanţelor, încât, la moartea sa, Antoninus Pius a lăsat în bugetul public un excedent de 675 milioane de denari. Personal, Antoninus Pius era avar. împăratul a întreprins insistente eforturi în vederea restaurării unor foarte vechi culte şi rituri religioase din Laţiu şi din Italia. Dar, deşi conservator, Antoninus Pius era deschis ideilor ecumenizante, chiar orientalizante. De aceea a favorizat cultul Cybelei, a oficializat sărbătorile lui Attis şi a tolerat pe sacerdoţii eunuci ai acestuia; a protejat difuzarea mithraismului şi a teologiei solare, utilizate de propaganda oficială.

Totuşi substanţa reală a autoritarismului nu a fost cu nimic diminuată, cu toate că prospera societatea civilă. Aproape top cercetătorii moderni reproşează lui Antoninus Pius şi regimului tui politic lipsa de imaginaţie. Este adevărat că s-au întreprins strădanii pentru a se consolida limes-ul. Cel britann a fost dublat de un zid de apărare ridicat în partea cea mai îngustă în lărgime a vârfului insulei britannice. Dar interiorul Imperiului a fost agitat de mişcări insurecţionale simptomatice, din nefericire nepercepute de Antoninus Pius ca avertismente ale unor turbulenţe majore, care se anunţau.

408

Eugen Cizek

Neînţelegând pericolul creat de marile mişcări de populaţii din Barbaricum, unde seminţii îndepărtate de Imperiu, sălbatice, le împingeau spre limes pe cele învecinate teritoriilor romane, Antoninus Pius a detaşat mari unităţi din forţele militare de la frontiere, mai ales din zona balcanică şi de pe Rin, ca să înăbuşe sediţiuni din Britannia, Mauretania şi din Orient. în Mauretania, răsculată în 144-l45, s-a restabilit pacea, de altfel îndeosebi datorită unei diplomaţii iscusite. In Palestina a survenit o ultimă răscoală importantă a iudeilor, sprijinită de ţăranii egipteni. Aceştia refuzau o fiscalitate oneroasă, o gestiune opresivă, şi fugeau de pe pământurile lor spre a practica un brigandaj pricinuitor de insecuritate. Antoninus Pius a decedat la 7 martie 161, în vila sa de la Lorium. Nori negri se adunau deasupra Imperiului⁵.

Marcus Aurelius (16l-l80 d.C.)

La cererea expresă a celui pe care îl vom numi Marcus Aurelius, senatul şi probabil ceea ce mai rămăsese din adunările populare au hotărât instaurarea unui Principat bicefal. Marcus Aurelius urma să împartă puterea cu Lucius Verus. Voia astfel să facă respectate deciziile lui Hadrian. Pe de altă parte, Marcus Aurelius a resimţit, în tot cursul „domniei" sale, nevoia să fie intens sprijinit, secondat de unu sau chiar mai mulţi susţinători, cărora să le confere puteri foarte largi. S-a afirmat odinioară că Marcus Aurelius nu s-a putut lipsi de suportul unor oameni mai puţin virtuoşi decât el, dar care erau înzestraţi cu unica virtute pe care nu o poseda: forţa liniştită, absenţa îndoielilor şi a neliniştii, caracterul viril. în sfârşit, începând cu August, aproape toţi principii cedaseră puteri unor „adjuncţi", în general adoptaţi de ei. Am semnalat mai sus diverse exemple, inclusiv pe cel al lui Traian, devenit practic coregent al lui Nerva. Era necesar un „adjunct al Imperiului'", adiutor imperii, ori un „coleg", consors imperii, care adesea dispunea de un imperium proconsular şi de putere tribuniciană. Desigur, până atunci, adjuncţii nu fuseseră învestiţi ca augustus şi nu deţinuseră auctoritas completă. Lucius Verus era vânjos, vesel, juisor înveterat, pasionat de circ, amfiteatre, ospeţe copioase şi dansatoare frumoase. Uneori s-au ivit şi tensiuni între el şi Marcus Aurelius. Căci Lucius Verus era mai mult decât un simplu adiutor. el poseda puterea tribuniciană, un imperium complet şi chiat titlul de augustus. Era primul Principat colegial din istoria Romei. Totuşi, doar Marcus Aurelius era pontif maxim şi dispunea de o auctoritas superioară celei a colegului său. Marcus Aurelius avea treizeci şi nouă de ani.

Ca principe, Marcus Aurelius se va numi Imperator Caesar Marcus Aelius Aurelius Antoninus Augustus (C.I.L., 6, 1012 = I.L.S., 360), iar Lucius Verus, care abandonase Commodus drept cog-nomen, era Imperator Caesar Lucius Aelius Aurelius Verus Augustus (C.I.L., 6, 1021). Marcus Aurelius se născuse la Roma la 26 aprilie 121 d.C, într-un'parc care aparţinea mamei sale Domitia Lucilla II. Aceasta nu descindea din celebra gintă a Domitiilor, în sânul căreia se născuse Nero, ci din oratorul Domitius Afer, sosit, sub Tiberiu, din Gallia narboneză. Verii, familia tatălui, aparţineau de asemenea unei aristocraţii recente, sosite din Baetica hispanică şi parvenite la patriciat abia în 73 d.C. Marcus Aurelius se numise iniţial Catilius Severus. In jurul anului 130 d.C. i-a murit, încă tânăr, tatăl, Marcus Annius Verus, care abia urcase treapta senatorială a preturii, încât Marcus Aurelius, numit el însuşi pe viitor Marcus Annius Verus, a fost crescut în continuare de oameni foarte vârstnici, în primul rând de bunicul său după tată, prestigiosul Marcus Annius Verus, şi de mama sa, o femeie severă, ambiţioasă, acaparatoare. Sănătatea tânărului

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

409

Marcus Aurelius a fost totdeauna deficitară. A suferit toată viaţa de o cumplită maladie gas-trointestinală. Ulcer cronic, cum opinează unii cercetători moderni? Sau gastroenterocolită, boală ce afectează şi azi 80% dintre intelectuali? Această suferinţă şi presiunile frustrante ale mediului familiar explică de ce Marcus Aurelius a devenit un introvertit, un veşnic neliniştit, înclinat spre pesimism, chinuit de îndoieli, de angoase şi de sfâşieri lăuntrice. Şi de ce a recurs de tânăr la armele unei filosofii intransigente, cum era stoicismul. încă din copilărie, Marcus Aurelius luase totul în serios. A primit de altfel o educaţie deosebit de aleasă, sub îndrumarea anumitor profesori şi sofişti reputaţi, ca Herodes Atticus, în materie de elocinţă greacă, şi Cornelius Fronto, pentru cea latină. A studiat de asemenea dreptul, cu Volusius Maecianus. Nu l-au atras autorii latini clasici. Nu îl aprecia pe Horaţiu, dar îl pasiona Cato cel Bătrân. A aprofundat de asemenea filosofia. îndeosebi Iunius Rusticus, rudă cu una dintre victimele lui Domiţian, el însuşi fost prefect al Romei, l-a convins să adopte stoicismul. Ca şi Apollonios din Chalcedon. Spre disperarea lui Fronto. Marcus Aurelius a devenit discipolul stoicului elenistic Ariston, care nu aprecia decât etica. Timp de doisprezece ani, Marcus Aurelius a îmbrăcat mantia filosofului şi a vrut să se culce pe pământul gol. Lucius Verus primise o educaţie similară, dar era un extravertit. Marcus Aurelius nu dobândise experienţă militară, însă, la Roma, se familiarizase cu activitatea birourilor imperiale, a senatului şi a magistraţilor. în 139 d.C., devenise quaestor al principelui, adică intermediar între Antoninus Pius şi senat, purtător de cuvânt al principelui. Sărind treptele intermediare ale carierei senatoriale, în 140 d.C. asumase un prim consulat ordinar-eponim, iar în 145 devenise consul pentru a doua oară şi se căsătorise cu Faustina II, fiica lui Antoninus Pius. La 10 decembrie 146 d.C, Marcus Aurelius va primi putere tribuniciană şi imperium proconsular, în afara Romei. în 161 d.C, Marcus Aurelius va deveni împărat. Totodată el va fi scriitor şi filosof până la moarte. Pe lângă o bogată corespondenţă cu Fronto, el ne-a lăsat un impresionant ansamblu de reflecţii stoice, de dialog cu propriul eu, dar şi cu problematica etică, „Către sine însuşi", Eis heautân, redactat în limba greacă. De altminteri, Marcus Aurelius şi Lucius Verus au preluat cârmuirea unui stat pe care regretatul Pierre Grimal l-a caracterizat ca „imperiul sofiştilor".

Foarte grave s-au dovedit a fi problemele apărării Imperiului. Statul roman nu mai avusese de înfruntat dificultăţi externe de asemenea proporţii din vremea invaziei cimbrilor şi teutonilor ori a primului război purtat împotriva lui Mitridate. în primul rând Imperiul a fost atacat de părţi. între 161 şi 165, Lucius Verus a trebuit să poarte un greu război împotriva părţilor, încheiat cu rezultate relativ modeste pentru romani. Vor urma alte grave conflicte militare, care vor perturba, până la sfârşit, Principatul lui Marcus Aurelius. începând din 167 d.C. se propagă în Imperiu o epidemie cumplită. Principatul lui Marcus Aurelius a fost urmărit de „ghinion", de felurite şi complicate tribulaţii, de vicisitudini surprinzătoare, pe toate planurile: intern, inclusiv medical-demografic, extern - militar. Din fericire, Imperiul avea încă mult prea numeroase şi solide resurse ca să nu le depăşească. Deşi semne neliniştitoare de recesiune începuseră să emeargă în economia şi în viaţa internă a Imperiului.

Marcus Aurelius însuşi a atestat un remarcabil simţ al datoriei, o năzuinţă sinceră de a-şi îndeplini conştiincios, exemplar, îndatoririle, până Ia sacrificiul propriei persoane. Aspira să-şi conserve „demnitatea", dignitas, şi mai ales „rolul" său, persona. Yves Roman consideră edificatoare comparaţia între invocarea propriului suflet de către Hadrian, în clipa morţii, şi consideraţiile avansate de Marcus Aurelius asupra spiritului. Elevul imperial al stoicilor îşi întreabă sufletul

410

Eugen Cizek

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

411

când va fi bun, simplu, ferm, transparent, mai vizibil decât trupul care îl înconjoară? Când va trăi alături de zei şi de oameni fără să se plângă de ei şi fără să fie învinuit de ei? Marcus Aurelius, tolerant, a iertat, a preferat să ignore infidelităţile Faustinei II, intrigile ei politice, inclusiv urzeli complotiste, presiunile exercitate de împărăteasă asupra sa. Faustina n-a fost o soţie de nădejde.

Ceea ce nu echivalează cu punerea în practică a unui regim politic de sorginte stoică. Nu se afla în cauză doar cascada de renunţări, la care adesea a recurs Marcus Aurelius, semnalată de Jean Sirinelli, ca şi cum împăratul ar fi năzuit să se desprindă de vicisitudinile cotidianului, care să nu pună stăpânire pe el. Şi nici schimbările sale de atitudine, îndeobşte prescrise de mutaţiile rapide ale evenimentelor vremii. în orice caz străine de fermitatea şi constanţa stoicului autentic, deşi, în opera sa literară, împăratul opinează că suveranul trebuie adesea să-şi modifice atitudinea. Marcus Aurelius a utilizat o strategie politică în parte inspirată de tradiţii romane, ca şi de precedentele oferite de predecesorii săi. întrucât el a încercat să împletească paternalismul lui Traian şi al lui Antoninus Pius, cel dintâi ofensiv, celălalt defensiv, cu autocratismul potenţat al lui Hadrian. Desigur, a respectat senatul, a cărui competenţă în calitate de curte de apel judiciară a fost sporită. A crescut de asemenea numărul senatusconsultelor. însă ca şi Hadrian, chiar Traian, a introdus în senat numeroşi orientali şi africani cultivaţi. Au fost promovaţi în senat, prin adlecţii, şi în cele mai înalte funcţii din stat ofiţeri capabili, de obârşie modestă, provincială, precum Claudius Pompeianus, ginerele său, şi Avidius Cassius, fiii unor cavaleri din Siria, afro-romanul Antistius Burrus, ligurul Helvius Pertinax, fiu de libert, propulsat consul în 175 d.C, şi alţi senatori proveniţi din provinciile danubiene. Dintre cei cinci gineri ai săi, trei proveneau din familii provinciale, de puţină vreme intrate în aristocraţie. Se baza mai ales pe sfaturile ginerilor Claudius Severus şi Claudius Pompeianus. însă noii senatori au fost obligaţi să investească în domenii italice un sfert din averea lor. Ordinul ecvestru a fost favorizat şi ierarhizat. Competenţele prefecţilor pretoriului, în privinţa salvgardării ordinii publice în Italia, sunt consolidate. Membrii consiliului principelui, amici, dobândesc titlul oficial de „consilieri", consiliaţii, şi constituie un personal politic stabil. Şeful finanţelor imperiale, anterior calificat ca procurator a rationibus, primeşte titlul de rationalis şi este tricenarius, adică retribuit anual cu 300.000 de sesterţi. Are în subordine un „procurator pentru cele mai importante acte contabile", procurator summarum raţionam, care primeşte un salariu de 200.000 de sesterţi. Pe de altă parte, nu a putut face plăcere multor senatori măsura lui Marcus Aurelius, care a revenit la acapararea gestionării Italiei de către puterea imperială, iniţiată de Hadrian. Italia a fost divizată în cinci mari circumscripţii. Roma şi districtul urban întins dincolo de Capitală pe o rază de 150 de km se află sub oblăduirea prefectului Romei, dotat cu drept de coerciţie şi de jurisdicţie. Se adaugă însă alte patru circumscripţii, cele ale lui Hadrian, plasate sub controlul unor veritabili guvernatori. Ei nu mai sunt consulari, ci iuridici, foşti pretori, cu puteri mai mici decât consularii lui Hadrian. Se dădea astfel o satisfacţie aproape iluzorie senatorilor. Cu siguranţă, diverse măsuri legislative conotau o factură prosenatorialâ. Dar ele nu diminuau un autoritarism, de fapt augumentat sub Marcus Aurelius.

Desigur, împâratul-filosof a fost un scrupulos în materie de justiţie. Calendarul împărţirii dreptăţii a fost mărit până la 230 de zile pe an. Adesea împăratul prezida personal tribunalele, unde • se afla în joc viaţa acuzatului. A fost moderată fiscalitatea, sporită asistenţa acordată celor săraci,

reglementată mai strict aprovizionarea Romei, uşurate poverile ce apăsau pe umerii decurionilor, reduse simţitor cheltuielile publice, impuse de organizarea luptelor dintre gladiatori şi de alte spectacole; s-a statornicit o stare civilă a locuitorilor Imperiului şi a copiilor acestora, au fost înlesnite eliberările de sclavi. Unii sclavi nedreptăţiţi cu prilejul eliberării pot chiar să intenteze procese stăpânilor. Sclavii sunt protejaţi împotriva abuzurilor comise de stăpânii lor, iar condiţia lor socială rezultă ameliorată. Totuşi nu s-a acţionat, în această privinţă, în temeiul ideilor filosofice, ci al unui evident pragmatism. Instituţiile tradiţionale nu sunt perturbate, ci mai temeinic orânduite, desigur sub controlul imperial. Fără îndoială, birocraţia imperială a continuat să progreseze. Marcus Aurelius a creat optsprezece noi posturi procuratoriene şi a adăugat înalţilor funcţionari senatoriali adjuncţi cavaleri.

în februarie 169, Lucius Verus a decedat. Marcus Aurelius a devenit suveran unic, însă ulterior a procedat la o nouă împărţire a puterii imperiale. Copilul Lucius Aurelius Commodus, primul fiu al principelui, este proclamat Caesar, în 166 d.C, cu prilejul triumfului pârtie. Avea numai cinci ani. Era oare aceasta o măsură tradiţională şi de inspiraţie stoică? Despotismul îşi revela adevărata înfăţişare. Iar, în 176 d.C, când acelaşi Commodus nu avea decât cincisprezece ani, poate şi speriat de uzurparea încercată în 175 de către Avidius Cassius, Marcus Aurelius îi conferă puterea tribuniciană, titlul de pater patriae, pentru ca, în anul următor, adică în 177 d.C, Commodus să primească un prim consulat şi chiar, la 27 noiembrie, o asociere în regulă la Principat, ca imperator şi augustus. Se încearcă, în chip absurd, scuzarea acestei politici ostentativ şi aproape stupid dinastice, aplicate de Marcus Aurelius. Se invocă afecţiunea reliefată de Marcus Aurelius pentru un fiu care, poate, nici nu era al său, ci rezultatul unul adulter. Se evocă de asemenea presiunea exercitată de către Faustina, în favoarea lui Commodus. Cu toate acestea Faustina II decedase în 175. De moarte naturală ori „aranjată" ca atare din pricina implicării sale masive în dizidenta lui Avidius Cassius? Cu sau fără ştirea tolerantului împărat-filosof? Se opinează de asemenea că Marcus Aurelius nu a preferat