Istoria Romei

Reacţia legiunilor a fost deosebit de violentă. La 9 aprilie, trupele din zona danubiană, care duceau greul războaielor împotriva Barbarilor, au aclamat ca imperator pe comandantul legiunilor din Pannonia Superioară, Lucius Septimius Severus. Opţiunea lor a fost împărtăşită atât de forţele romane din Moesii, cât şi de cele din Germanii. Dar armata din Orient îşi avea propriile ambiţii, care triumfaseră în 69 d.C. Aproape simultan legiunile din Siria au aclamat ca imperator pe legatul-guvernator al provinciei, Gaius Iustus Pescennius Niger, de asemenea militar competent. Niger a fost susţinut de cetăţi

418

Eugen Cizek

bogate, ca Antiochia, însă şi de părţi, armeni şi de diverse căpetenii asiatice. Avea partizani de asemenea la Roma. în sfârşit, Clodius Albinus era preconizat ca împărat de armata din Britannia, pe care o comanda. Cu toate acestea, din competiţie a câştigat Septimius Severus, mai aproape de Italia decât ceilalţi şi capabil de o prestaţie mai energică, mai eficace. în orice caz s-a reeditat criza din 68-69 d.C, la proporţii mai mari. O asemenea criză fusese evitată în 97 d.C, dar acum a durat patru ani, fiind deci mai lungă decât cea din secolul I d.C.

Septimius Severus a pornit imediat, în marş forţat, spre Roma, de la Carnuntum (actualmente Petronnel, în Austria). Septimius Severus era de asemenea considerat ales al zeilor. In Africa şi în 175, un astrolog îi prezisese un destin imperial. în 186, când era guvernator-legat imperial în Gallii, şi-a ales soţia, Iulia Domna, în funcţie de un horoscop care prevedea că aceasta se va căsători cu un „rege". Iulia Domna, cunoscută de Septimius Severus în Siria, era fiica marelui sacerdot din Emessa, unde cândva domniseră strămoşii acestuia. A fost evenimentul cardinal al vieţii lui Septimius Severus. Didius Iulianus era susţinut doar de o parte dintre pretorieni, totdeauna dispuşi să schimbe împăratul, întrucât o nouă „domnie" aducea un nou donativ. De altfel pretorienii practicau tot felul de traficuri ilicite. In drum, Septimius Severus a fost primit de delegaţii senatului, cărora le-a făcut promisiuni atrăgătoare. în 28 mai 193, el a ocupat Roma fără să întâmpine rezistenţă. Pe 1 iunie, Didius Iulianus a fost masacrat de unul dintre soldaţii săi. Senatul, unde Septimius Severus era sprijinit de clanul african, s-a grăbit să-l învestească principe. în cadrul unei ceremonii somptuoase, Pertinax a fost divinizat. Septimius Severus i-a rostit elogiul şi i-a adoptat cognomen-u. Concomitent, el a dizolvat garda pretoriană de sorginte italica. A înfiinţat o nouă gardă pretoriană, alcătuită tot din 10.000 de soldaţi. Totuşi cohortele regrupează de acum înainte nu 500, ci 1.000 de militari. Noii pretorieni sunt recrutaţi printre cei mai performanţi militari ai legiunilor, în special ai celor danubiene. Privilegiul italicilor este abolit (DC, 75, 2, l-6). Spre a împiedica decantarea secesiunii militare din Britannia, Septimius Severus a conferit titlul de Caesar lui Clodius Albinus. în 193-l94, războiul civil s-a mutat în Orient, unde Bizanţul a fost asediat de trupele severiene. La Cyzic (193 d.C), Niceea şi Issos (194), ele au zdrobit forţele lui Pescennius Niger. Antiochia este prădată, grav penalizată, iar Pescennius Niger, capturat, este decapitat. în 195 d.C, capitulează şi Bizanţul. între timp Clodius Albinus începuse să se enerveze. Era cezar din 193 şi consul, împreună cu Septimius Severus, în 194 d.C. însă acesta din urmă îi refuzase conferirea unui imperium şi a puterii tribuniciene. încât în 9 ianuarie 196 d.C, Septimius Decimus Clodius Albinus este proclamat de legiunile din Britannia imperator şi augustus. Intervenea astfel o nouă dizidentă. Clodius Albinus era şi el afro-roman, născut la Hadrumetum, în Africa proconsulară şi într-o familie senatorială. Era un om blând şi cultivat, susţinut, la Roma, nu numai de o parte din clanul african, ci şi de alţi senatori. Tocmai senatorii afro-romani, ca şi necesităţi militare tactice îl determinaseră pe Septimius Severus să-l instaleze Caesar pe Clodius Albinus. Pe Clodius Albinus îl sprijineau şi elitele romane din Hispanii şi din Gallii. Riposta lui Septimius Severus nu s-a lăsat aşteptată. în aprilie 196 d.C, el declară Caesar pe fiul său Bassianus (numit astfel după bunicul din partea mamei, Iulius Bassianus), viitorul Caracalla, sub numele cândva al lui Marcus Aurelius, adică Marcus Aurelius Antoninus. într-adevăr, cum am semnalat mai sus, Septimius Severus a organizat o stranie ceremonie postumă de adoptare a sa ca fiu al lui Marcus Aurelius şi ca frate al lui Commodus. Pretindea astfel fie să continue, să prelungească dinastia antonină, fie să făurească o a doua dinastie antonină. Clodius Albinus debarcase în Gallii şi îşi stabilise cartierul la Lugdunum. Tocmai aici, la nord de Lyon-ul actual, îl vor ataca forţele lui Septimius Severus.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

419

Bătălia, desfăşurată la 19 februarie 197 d.C, a fost crâncenă şi, un timp, nedecisă. Până la urmă Clodius Albinus a fost înfrânt şi ucis. Represiunea, ordonată de biruitor, a fost cumplită. Ca şi Antiochia şi Bizanţul, Lugdunum a fost jefuit, incendiat şi aspru penalizat. Pretutindeni în Occident, partizanii competitorului au fost executaţi şi, în Gallii şi în Hispanii, s-a procedat la importante confiscări de averi. Nici senatul Romei nu a fost cruţat. Au fost urmăriţi injustiţie 64 de senatori, dintre care 29 au fost executaţi. în pofida jurământului iniţial al lui Septimius Severus de a nu ucide senatori. Parcă revenea teroarea lui Commodus. De altfel senatul a fost forţat să reabiliteze şi chiar să divinizeze pe Commodus, acum „frate" al împăratului prin adopţie. S-a creat chiar o genealogie fictivă, care transforma Severii în descendenţi ai lui Nerva şi ai altor Antonini (I.L.S., 420; 422; 431; 446; 448-449). în senat au fost introduşi acoliţi ai Severilor. De altfel, în 28 ianuarie 198, când se celebra marea victorie repurtată asupra părţilor, noul Marcus Aurelius Antoninus-Caracalla a devenit Augustus, iar fratele lui, Publius Septimius Geta, Caesar. într-o atmosferă de represiuni, de întărire pronunţată a unui autoritarism imperial despotic, se încheia criza consecutivă lichidării lui Commodus şi se instaura puterea Severilor⁸.

Septimius Severus (193-211 d.C.)

Se născuse la Lepcis Magna, în Tripolitania, adică în Libia actuală, în 146 d.C, într-o familie care avea în vene sânge punic. Se pare chiar că vorbea latineşte cu accent provincialo-punic. Totuşi se exagerează enorm când se afirmă că accesul său la Principat ilustra revanşa lui Hannibal. Şi chiar atunci când se pretinde că, spre deosebire de împăraţii hispano-romani, ca Traian şi Hadrian, el nu descindea din colonizatori, ci din colonizaţi. Nu numai că el se considera roman, însă familia sa era de rang ecvestru şi totodată număra, în rândurile sale, mai mulţi senatori romani. Primise o educaţie aleasă, focalizată pe retorică, arte liberale şi religioase, mai ales pe drept, studiate în provincie, dar şi la Roma. Ocrotit de un unchi al său, obţinuse accesul la ordinul senatorial, sub Marcus Aurelius. Pretor în 178, în 180 el comandă legiunea a IV-a Scythica în Siria. Era foarte dinamic, mărunt de statură (precum cei mai mulţi dictatori), slab, brunet, cu părul creţ.

Perennis îi „asigurase" o semidizgraţie, însă ajunsese ulterior consul suffect în 190 d.C. şi guvernator, cum am remarcat, al Pannoniei Superioare. Eliminarea rivalilor săi la Principat atestă calităţi de militar performant, om al deciziilor şi acţiunilor rapide. Dar totuşi Septimius Severus a fost în special jurist şi administrator. Paul Petit considera că trei factori au marcat conduita sa ca împărat: influenţa Africii natale, cea a Siriei soţiei sale, deosebit de pregnantă, şi cea a armatelor, îndeosebi a celei danubiene, care va promova, în veacul următor, numeroşi împăraţi. în anturajul său, se reliefează militari capabili, precum cei ce îl ajutaseră să înfrângă legiunile din Orient, adică Lucius Marius Maximus şi Tiberius Claudius Candidus. Dacă numai o parte din clanul politic african l-a susţinut, după 194 d.C, Septimius Severus a beneficiat de suportul eficace al celui oriental. S-a contabilizat că dintre cei 76 titlulari, cunoscuţi de noi, ai principalelor prefecturi imperiale, 35 sunt afro-romani, faţă de numai 19 italici. Afectat, cu siguranţă, de cezaritâ, Septimius Severus nu s-a manifestat totuşi ca un psihopat. A atestat mai degrabă capacitatea de a exploata scrupulos şi sistematic oportunităţile ce i se ofereau, o voinţă de fier, o dorinţă de a consolida puterea, în dispreţul tradiţiilor augusteice şi în interesul său şi al familiei sale. Printre suporterii şi acoliţii lui Septimius Severus se distingea şi Alexianus, soţul cumnatei sale, Iulia Maesa.
420

Eugen Cizek
în fapt, Septimius Severus s-a comportat ca un reformator. Cu toate că ţintele reformelor sale trebuie căutate în amplificarea despotismului, în militarizarea puterii centrale, ca şi în expansiunea dimensiunii juridice a cârmuirii Principatului. în multe privinţe decisivă s-a manifestat influenţa stăruitoare a Iuliei Domna, o Agrippină încă mai energică şi, neîndoielnic, orientalizantă. Iulia Domna este o femeie „castratoare", extrem de inteligentă şi de cultivată, mondenă desăvârşită. Virtuţile vechii matroane romane, inclusiv fidelitatea conjugală, nu făceau parte dintre calităţile sale. Era foarte ambiţioasă, dornică nu numai să se amestece în viaţa politică, în gestionarea Imperiului, ci să le dirijeze.

S-a erijat în protectoarea culturii Imperiului, mai ales elenizant. S-a străduit să asigure regimului politic, de factură militarist-juridică, a soţului său suport intelectual. Pasionată de viaţa „saloanelor literare", şi-a alcătuit un puternic cerc cultural-politic, dominat de intelectuali de sorginte greco-orientală. Inventarul adepţilor acestui circulus rămâne deschis şi supus controverselor, în orice caz se pare că l-au frecventat jurişti latinofoni ca Papinian, Ulpian, Paulus, istoricul elenofon Cassius Dio, Philostrat, biograful Cristului păgân Apollonios din Tyana, medicii Galenus şi Sammonicus, poetul Oppianus, erudiţi ca Antipater din Hierapolis, Claudius Aelianus, Diogenes Laertius, poate Athenaios, Apollonios din Atena, Hermocrates din Smyrna, Alexandru din Aphrodisia. Pe scurt, toată floarea intelectualităţii greco-latine a timpului frecventa curtea imperială şi cercul Iuliei Domna.

De altfel Iulia Domna devine încă din 193 d.C. augustă: îşi însoţeşte soţul pretutindeni, este asimilată mai multor zeităţi, ca Ceres, Iunona, Diana, Venus etc, însă favorizează insistent religiile orientale, în special cea a lui Serapis. Familia imperială a Severilor, a celei de a doua dinastii antonine, este tot mai frecvent definită ca o „casă divină", domus diuina.

Desigur însă că strategia politică reformist-despotică a lui Septimius Severus nu se explică în principal prin influenţa exercitată de către Iulia Domna. De altfel exaltarea familiei împăratului este asociată celebrării întoarcerii păcii. Se organizează diverse spectacole, în special în 204 d.C. Consolidarea Principatului severian îi îngăduie acestuia să reziste crizei deschise în 205 d.C. de către dizgraţierea lui Plautianus, prefect al pretorienilor, afro-roman, rudă a împăratului, socru al viitorului Caracalla. Gaius Fulvius Plautianus devenise patrician, era animat de exorbitante ambiţii politice, încât intrase în conflict cu Caracalla, care determină lichidarea fizică a socrului său. Moartea lui Plautianus a fost însoţită de o severă epurare a administraţiei statului. îi succede ca prefect al pretorienilor un jurist reputat, Papinian, adică Aemilius Papinianus. într-adevăr, Principatul lui Septimius Severus echivalează cu domnia juriştilor si a dreptului. Juriştii se impun în anturajul împăratului. Sub impulsul lor şi al principelui însuşi, angrenajul birocratic al Imperiului se perfecţionează. Trezoreria personală a împăratului, res priuata, este reorganizată la nivel central, ca şi la cel local. Ea se diferenţiază riguros de „patrimoniul", patrimonium, ansamblul bunurilor puterii imperiale. Ca să se reziste cheltuielilor crescânde ale statului, în condiţiile în care efectivele sporite ale armatei pun la grea încercare bugetul, pe lângă confiscările averilor condamnaţilor politici, se recurge la devalorizare monetară. Denarul severian nu mai deţine decât o jumătate din valoarea celui din vremea lui Nero. Septimius Severus detestă aristocraţia senatorială şi o persecută. In contrapartidă, favorizează, prin diverse mijloace, municipalizarea în provincii. Cetăţile sunt pretutindeni încurajate. în Africa,

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

421

Cartagina, Utica şi Lepcis Magna dobândesc „dreptul italic", ius Italicum, care le echivalează cu teritoriul peninsulei şi le asigură substanţiale avantaje fiscale. Desigur, stimularea ordinului ecvestru se converteşte într-o prioritate a regimului politic severian. La Roma, conducerea biroului a memoria este sustrasă liberţilor şi acordată cavalerilor. Aprovizionarea cu grâne a Romei şi Italiei este excelent organizată. La moartea sa, Septimius Severus lasă un enorm excedent de grâu. De altfel împăratul a petrecut puţin timp la Roma, îndeosebi între 204 şi 208 d.C. La trei luni după victoria de la Lugdunum, principele a luat calea Orientului, unde a rămas cinci ani. A luptat cu succes împotriva părţilor, pe urmele lui Traian. Septimius Severus, a inspectat, în scopuri militare, ca şi în vederea ameliorării gestionării provinciilor, Egiptul, Siria, Tracia, Moesia, Pannonia. Iar, în 208, Septimius Severus, s-a deplasat în Britannia, însoţit de Caracalla şi de celălalt fiu al său, Geta, devenit august în 209. încât, între 209 şi 211, Imperiul a avut trei auguşti: Septimius Severus, Caracalla şi Geta. Septimius Severus era el însuşi adeptul unei mistici orientalizante fervente. Se implantează o cosmocraţie ostentativă. Propaganda imperială înlocuieşte pledoaria pentru virtute cu aceea pentru forţă. Adică pentru o forţă militară închipuită ca preponderent divină, mai degrabă conferită de zei decât câştigată prin eforturi morale.

Septimius Severus este figurat pe monede, îndeosebi între 197 şi 204 d.C, ca similar lui Serapis. Primele mărturii iconografice despre Septimius Severus nu ilustrează conotaţii ideologice. Trăsăturile principelui sunt energice, barba scurtă şi încreţită. O monedă emisă în 194 d.C, când Septimius Severus nu-şi consolidase Principatul şi urma să-l elimine pe Pescennius Niger, figurează pe Iupiter, ţinând sceptrul în mâna stângă şi întinzând globul, ca simbol al universului, cu mâna dreaptă. Septimius Severus este asociat zeului în această imagine. El ţine o lance răsturnată şi avansează braţul ca să susţină globul împreună cu Iupiter. în acest mod împăratul proclamă legitimitate puterii sale, recent dobândită, şi unui război care trebuia să se încheie cu o victorie. De altfel, alte monede, ulterior fabricate, reprezintă Victoria încununând pe Septimius Severus şi pe Caracalla. începând din 195, portretele împăratului implică asemănări flagrante cu Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. Căci suveranul este „fratele" lui Commodus. Ulterior, devine manifestă mimarea chipului atribuit lui Serapis. Buclele părului sunt îngrijite: unele cad pe frunte. Spre sfârşitul Principatului, împăratul începe să semene cu intelectualii din jurul Iuliei Domna. în cursul „domniei" sale, mai cu seamă spre sfârşitul ei, Septimius Severus era neliniştit de caracterele viciate, prestaţiile reprobabile, modul de viaţă, ale fiilor săi, prin excelenţă ale lui Caracalla. Ultimul an al vieţii împăratului a fost marcat de luptele violente pentru influenţă, pentru putere, dintre partizanii lui Caracalla şi cei ai lui Geta.

Grav bolnav de gută, la 4 februarie 211, când avea şaizeci şi cinci de ani, Septimius Severus s-a stins la Eburacum (azi York), în Britannia. De fapt a murit un tiran, un despot implacabil, lipsit de scrupule, chiar dacă însufleţit de intenţii elogiabile, cel puţin în concepţia lui Septimius Severus. Un despot şi un dictator nu poate fi niciodată bun, „sănătos" din punct de vedere moral⁹.

Caracalla (21l-217 d.C.)

Septimius Severus fusese un despot foarte autoritar, nemilos, dar şi un bun gestionar al Imperiului. I-a luat locul încă un psihopat. Ceea ce a demonstrat hibele sistemului eredităţii, nestipulate din punct de vedere juridic. Apostolii principiului adoptării celui

hugen Cizek

mai bun la succesiunea Imperiului, mai ales Pliniu cel Tânăr şi Tacit, avuseseră dreptate. însă în zadar. Regii „maudits" ai lui Druou nu au fost inventaţi în Evul Mediu. Ei au existat şi în antichitate. Tot în van Septimius Severus, care cunoştea defectele fiilor săi, a desemnat o conducere dublă, colegială, a Principatului. Principalul urmaş, cunoscut de noi sub numele de Caracalla, nu a fost totuşi un nătâng, precum Commodus. Commodus rezistase mai mulţi ani la cârma Imperiului pentru că beneficiase de prestigiul acumulat de alţi Antonini şi întrucât se cam pierduse obiceiul loviturilor de stat şi de palat.

Marcus Aurelius Antoninus, numit la origine Bassianus, a fost supranumit Caracalla sau Caracallus, deoarece, în cursul lungilor şi inutilelor războaie pe care le-a purtat, se deprinsese să îmbrace o haină lungă, un fel de sutană, până la călcâi, care avea şi o glugă, definită în latină prin termenul de caracalla ori caracallis. Din pricina climei, o purtau îndeobşte germanicii. într-adevăr, era momentul confederării uniunilor tribale germanice. Denumirea de „alamani" însemna de fapt „toţi oamenii".

Caracalla era o caricatură de bărbat. Avea un complex accentuat al lui Napoleon, dat fiind că era aproape un pitic, cu un cap monstruos, edificator ilustrat de busturile ce îl figurează. Născut în 188 d.C, a ajuns la Principat foarte tânăr, adică la vârsta de douăzeci şi trei de ani. Suferea de o paranoia exacerbată, de o megalomanie monstruoasă, prin care încerca să compenseze defectele fizice. Era pasionat de războaie, însă şi desfrânat. A pus capăt campaniei tatălui său din nordul Britanniei, menită să desăvârşească anexarea insulei, ca să ajungă mai iute la Roma şi să se hărăzească plăcerilor sale vicioase. Acest pitic admira soldaţii înalţi şi mai ales prestaţiile glorioase ale lui Alexandru, marele cuceritor macedonean, pe care încerca să-l imite (Hist. Aug., Carac, 2, l-2). Crud şi pervers, îl detestase încă din copilărie pe fratele şi asociatul său la conducerea Imperiului, augustul Publius Septimius Geta Antoninus, născut în 189 d.C. Caracalla l-a asasinat la Roma, în palatul imperial, în braţele Iuliei Domna, mama lor, unde Geta se refugiase {Hist. Aug., Carac, 2, 4-5). Au fost imediat lichidaţi 20.000 de partizani ai lui Geta. Iulia Domna, politicianâ abilă şi ambiţioasă, a continuat să dea sfaturi lui Commodus, pe care adesea el nici nu le asculta.

De fapt, Caracalla se întorsese în grabă la Roma şi spre a-şi lichida rapid rivalii autentici ori imaginari. Astfel a fost omorât celebrul jurist şi prefect al pretorienilor, adică Papinian, sora lui Commodus şi eventuali pretendenţi la Principat, ca Pompeianus, nepotul de fiică al lui Marcus Aurelius, şi fiul împăratului Pertinax, numit şi el Helvius Pertinax. Se ştie că, deoarece Caracalla, stăpânit de cezarită exacerbată, acumula, în titulatura sa, pe lângă epitete grandomane, ca „pios", pius, „norocos" sau „fericit", felix, „cel mai bun", optimus, „neînvins", inuictus - acesta din urmă datorat şi frecventării taberelor militare, unde se propagau mithraismul şi cultele solare -şi altele, militare, ca Parthicus, Arabicus, Germanicus, Alamanicus, în cinstea anumitor victorii, Helvius Pertinax i-ar fi spus că, la lunga listă a epitetelor, ar trebui să adauge şi Geticus Maximus. Făcea astfel aluzie concomitent la uciderea lui Geta şi Ia germani, confundaţi pe aUmci cu geţii {Hist. Aug., Carac, 10, 6). Practic, au fost decimate rândurile mediilor intelectuale şi senatoriale, acuzate de a plănui conspiraţii. Astfel au pierit eruditul Sammonicus Serenus şi guvernatorul Galliei narboneze, ucis îndată după sosirea lui Caracalla în Gallii (Hist. Aug., Carac, 4-5). încât existau dificultăţi pentru ocuparea posturilor administrative importante. Caracalla s-a decis să reia o strategie expansionistă, numai parţial aplicată de părintele său. Astfel, dincolo de limes-ul

Antonimii, Severii şi Sfârşitul Principatului

423

Rhaetiei a combătut cu succes pe alamani, în 213, şi pe carpi, în 214. A acordat de altfel triburilor germanice subsidii consistente. A purces la un lung război împotriva părţilor, declanşat în 215, întrucât aceştia refuzau să-i acorde mâna unei „prinţese" arsacide, echivalent al Roxanei lui Alexandru. A fost văzut la Granic, la Halicarnas, la Antiochia. Totuşi, de data aceasta, nu a obţinut victorii clare. Ceea ce a contribuit la asasinarea sa, cu toate că era iubit de soldaţi, cărora le augumentase solda.

în politica internă, sub impulsul Iuliei Domna şi al juriştilor Severilor, însă şi fiindcă acest paranoic nu era lipsit de o anumită inteligenţă, s-au adoptat măsuri relevante, parţial inspirate de dorinţa potenţării autoritarismului teocratic, orientalizant şi ecumenic. Birocraţia imperială a fost amplificată. Caracalla a accentuat strategia politică antisenatorială a tatălui său. Italia era tratată ca o provincie oarecare, în condiţiile ecu-menizării Imperiului. Celor patru iuridici, instituiţi de către Marcus Aurelius, le-a fost suprapus un „corector al întregii Italii" , conector totius Italiae, de rang consular, fost consul ordinarius al anului 214 {CIL., 10, 5398 = I.L.S., 11 59). Totodată a fost consolidată şi sistematizată poziţionarea şefilor birourilor serviciilor imperiale, scrinia ori officia, calificaţi acum ca principales officiorum. Aceştia dobândesc un statut privilegiat în consiliul principelui. De altfel, consiliul principelui devine un element esenţial al guvernării Imperiului, în condiţiile diminuării necontenite a puterii politice a senatului, întrucât numărul consilierilor, consiliaţii, a crescut simţitor, consiliul se adună pe secţiuni specializate în materie juridică, administrativă, de politică generală. Totuşi nucleul de bază al consiliului este alcătuit din jurişti. Totodată poşta imperială (cursus publicus) este descentralizată. Insă măsura cea mai importantă, cu efecte unice în istoria Imperiului, adoptată sub Caracalla, a fost vestita „constituţie antoniniană", constitutio Antoniniana, hotărâre, „constituţie", edict, promulgat de Marcus Aurelius Antoninianus, adică de Caracalla. Acest edict ar fi fost emis în 212 sau în vara ori în toamna anului 213 şi prevedea conferirea cetăţeniei romane majorităţii zdrobitoare a locuitorilor Imperiului.

Textul acestui edict este conservat într-o stare foarte precară, mutilată, de un papir (Pap. Giessen, 40). Alud la „constituţia antoniniană" mai clar Cassius Dio şi Ulpian şi foarte vag Historia Augusta. Referinţe la această „constituţie" vor emerge şi în scrierile lui Augustin şi în Digestele lui Iustinian. Esenţialul rezidă în fraza în care Caracalla declară că acordă cetăţenia romană tuturor peregrinilor care trăiesc în oikoumene, adică în Imperiu, salvgardând dreptul cetăţenilor; nu sunt exceptaţi decât dediticii. Acest enunţ a făcut să curgă multă cerneală în ultimele secole. Ce erau dediticiH S-a presupus că era vorba de Barbarii acceptaţi în interiorul Imperiului încă începând cu Marcus Aurelius. S-a adăugat că, printre dediticii, trebuie numărate şi grupuri rurale de locuitori, încă neromanizaţi. în sfârşit, s-a susţinut că dediticii primeau şi ei cetăţenia, dar nu conservau drepturi ale cetăţilor, dat fiind că nu aparţineau nici uneia dintre ele, ca locuitori ai unor zone neurbane izolate. Asemenea interpretări se acumulează fără încetare, dar ele nu poartă asupra esenţialului, adică asupra universalizării cetăţeniei romane. De asemenea se dezbate intens asupra cauzelor edictului. încă în antichitate, Cassius Dio, foarte ostil lui Caracalla, atribuie „constituţia" anumitor raţiuni fiscale. Principele, rapace, ar fi generalizat cetăţenia sub pretextul de a onora locuitorii Imperiului, însă, în realitate, ca să obţină venituri suplimentare, deoarece peregrinii nu plăteau taxa pe moşteniri (DC, 67, 9, 5). într-adevăr Caracalla avea nevoie de resurse sporite, pe când impozitul pe moşteniri, achitat numai de cetăţenii romani, fusese augmentat de la 5% la 10%. O asemenea raţiune, în realitate, a cântărit puţin.