Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə2/57
tarix26.10.2017
ölçüsü3,8 Mb.
#14526
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   57

20

Eugen Cizek

Fundarea unei cetăţi omologa rituri foarte stricte. Se începea prin delimitarea pe cer a unui spaţiu calificat tocmai ca templum. Conturul acestui spaţiu revenea personajului înzestrat cu funcţia de augur, prin urmare, de om sortit înţelegerii intenţiilor zeilor. El „însemna" pe cer un patrulater, marcat de cele patru puncte cardinale. în interiorul acestei zone celeste se luau auspiciile indispensabile „întemeierii" cetăţii. în ce priveşte Roma, operaţia mai sus prezentată fusese atribuită de legenda fraţilor gemeni Romulus şi Remus. Câştigase Romulus, întrucât ar fi văzut pe cer doisprezece vulturi, dublu decât observase Remus (Liv., 1, 7, 1). Semnul favorabil nu ilustra numai faptul că zeii erau de acord cu „întemeierea" cetăţii, ci garanta o harismă performantă, de înregistrat pe sol. Cato cel Bătrân ne demonstrează, cel puţin parţial, cum se opera această înregistrare. El arată că se folosea un plug (Orig., 1, fr. 18 a, 1) şi adaugă: „căci întemeietorii Cetăţii înjugau la dreapta un taur şi, în partea interioară, o vacă. încinşi după ritul gabin, adică având creştetul capului acoperit cu o parte din togă, care era sumeasă, ei ţineau coarnele plugului îndoite astfel încât toţi bulgării de pământ sâ-eSâ'â spre interior. în acest fel, trăgând o brazdă, însemnau locurile zidurilor. Ridicau în sus plugul în locurile unde urmau să fie porţile", condi-tores enim ciuitatis taurum in dextram, uaccatn intrinsecus iungebant, et incincti ritu Gabino, id est togae parte caput uelati, parte succincti, tenebant stiuam incuruam, ut glebae omnes intrinsecus caderent, et ita sulco ducto loca murorum designabant, aratrum suspendentes circa loca portarum (Orig.,,1, fr. 18 a, 2). Mai succint, Cato reia descripţia acestei întreprinderi: „cel care va întemeia un oraş nou va ara cu un taur şi o vacă; unde va fi arat, va face zidul de incintă; unde vrea să fie poarta, va ridica în sus plugul şi îl va purta pe braţe şi va numi acest loc poartă", qui urbem nouam condet, tauro et uacca aret; ubi arauerit, murum faciat; ubi portam uult esse, aratrum sustollat et portet, et portam uocet (Orig., 1, fr. 18 b). De fapt, pământul aruncat în interior simboliza zidul de incintă, pe când brazda trebuia să devină şanţ de apărare. Desigur, la început, incinta era un taluz de pământ bătătorit, ulterior substituit de un zid de piatră.

Ceea ce nu relevă însă Cato cel Bătrân este faptul că spaţiul Cetăţii era sacru şi inviolabil. Dat fiind că Remus a persiflat lucrarea fratelui său, Romulus l-a omorât: în acest fel a asigurat inviolabilitatea Cetăţii şi a incintei sale (Liv., 1, 7, 2). Tabăra militară, expresie a Cetăţii, ca şi aceasta din urmă însăşi, comporta două axe sacre: nord-sud, asigurată de cardo, şi est-vest, chezăşuită de către decumanus. Diverse operaţii prile-juiau o purificare a „spaţiului augural" al Cetăţii de acţiunile nefaste ale unor zeităţi agitate, necunoscute, care l-ar fi putut popula. Viitorii cetăţeni erau de asemenea purificaţi. Fiecare dintre ei azvârlea într-o groapă circulară un pumn de pământ, adus cu sine de pe tărâmurile natale. Această groapă circulară, mundus, comunica cu lumea subterană, în mundus se arunca tot ce era necesar existenţei: grâu, vin, cornute mici. Mundus era acoperit cu o lespede pătrată tocmai spre a se tăia relaţia cu forţele subterane. Pe lespede, era plasat un altar, unde ardea focul sacru. Spaţiul Cetăţii era orientat plecând de la mundus. Riturile „întemeierii'" Cetăţii erau de origine indoeuropeană. Fuseseră, probabil, asumate de italici, inclusiv de latini. Trebuie precizat că Roma însăşi probabil nu a beneficiat niciodată de ritul „întemeierii". Acesta a fost utilizat îndeosebi pentru alte cetăţi romane şi colonii.

Zona pomerială a Cetăţii era supusă la diverse interdicţii, care urmau să-i salvgardeze puritatea şi să evite profanarea sa. Se interziceau, cu foarte puţine excepţii, înmormântările în spaţiul lăuntric al Cetăţii (Leg. XII Tab.; Cic, Leg., 2, 23, 58). Numai

Roma Eternă

21

copiii nou născuţi, decedaţi imediat după naştere, sau eroii de prim rang puteau fi înmormântaţi în zona intrapomerială. Chiar în primele culturi „laţiale", anterioare emergenţei Romei, existau cimitire separate de zonele locuite. Pe de altă parte, militarilor li se interzicea accesul în interiorul pomeriumului. Căci soldatul era considerat ca purtător al morţii, legată prin urmare ineluctabil de prezenţa armatei. Dacă totuşi armata trebuia să intre în Cetate, ea se purifica în prealabil. Cununile de laur pe care le purtau generalii şi oştenii biruitori conotau iniţial purificarea, înainte de a simboliza victoria unei armate care îşi sărbătorea triumful pe străzile Romei. Totodată spaţiul pomerial era în principiu închis zeilor străini. Templele lor se înălţau în exteriorul zonei pomeriale, pe Aventin ori în Câmpul lui Marte.



Inima spaţiului pomerial, vatra Romei, se afla în Forum, în templul zeiţei Vesta, unde ardea un foc veşnic. Acest foc omologa continuitatea, permanenţa Cetăţii4. încât 'Cetatea devenea un uriaş cămin, o vatră sacră, sinteză a focurilor domestice.-''

De fapt, Cetatea, ciuitas, sub Imperiu a încetat să funcţioneze doar ca structură mentală. Aceasta din urmă intrase în criză încă din secolul al II-lea î.C, când imperium dobândise o accepţie geografic-teritorială. Claude Nicolet a notat că, încă în cursul secolului I î.C, prinseseră contur un nou limbaj, noi tehnici de comunicare, în ultimă analiză, ceea ce el califică drept o contra-Cetate. Dialogului între popor şi magistraţii săi aleşi i s-a substituit, după instaurarea Principatului, cel dintre împărat şi plebea urbană. De altfel, dreptul „sacru" al cetăţeanului roman de apel la popor, ca supremă curte de justiţie, a fost înlocuit de cel al apelului la împărat. Chiar dacă glorificau Roma, „căpetenia Imperiului", caput imperii, cetăţenii romani ai Imperiului nu mai vedeau, cel puţin cu ochii minţii, hotarele Cetăţii lor, adică Roma sau oraşele lor natale, că se aflau în Italia ori în provincii. De fapt, pierdeau sentimentul de solidaritate cu Cetatea şi locuitorii ei, simţindu-se dimpotrivă parte integrantă a unei populaţii implantate pe un teritoriu vast, adică al aşa numitei anticetate, anticiuitas, sau chiar anticivitate. Dislocarea Cetăţii ca structură mentală a impus, pe planul mentalităţii, anticetatea. Aelius Aristide, sofist elenofon din secolul al II-lea d.C, a consemnat, în scrierile sale, expansiunea anticetăţii în cadrul mentalului colectiv. Adresându-se romanilor în greacă, le arată că, după cum alte cetăţi au frontiere şi teritorii proprii, Roma are ca graniţe şi spaţiu vital lumea locuită (Arstd., 59-61).

Dai ceuiea nu a dispărui, ci a contraria a prosperat ca structură instituţională. In definitiv, anticetatea se compunea dintr-o reţea de centre urbane, de cetăţi Je pe întreg Imperiul. Urbanizarea acestuia a determinat multiplicarea intensivă a numărului cetăţilor. Dar, în cetăţile lor, locuitorii Imperiului, care, după 212 d.C, devin toţi sau aproape toţi cetăţeni romani, preferă să-şi făurească noi solidarităţi locale, să se simtă integraţi în microunităţi specifice, în care se asociau cu plăcere. Asemenea microunităţi sau microsodalităţi, eventual microsolidarităţi, devin foarte numeroase. Pe de altă parte, mentalitatea romană avea tendinţa de a echivala anticetatea cu oikoumene. lumea locuită. Numai părţii şi ulterior perşii mai făceau parte din această lume locuită, deci civilizată. Ei erau închipuiţi ca „rivali", antipaloi, ai Imperiului roman. De unde eforturile reiterate ale romanilor de a-i subordona, de a-i distruge, poate chiar de a-i anexa. Printre cauzele cuceririi Galliei libere s-a aflat şi tendinţa locuitorilor acesteia de a pătrunde în lumea locuită şi de a-şi instaura un stat unificat (Caes., G., 1, 2-3). Cucerirea Daciei a fost de asemenea prilejuită în parte de aspiraţia lui Decebal de a-şi făuri un stat

22

Eugen Cizek

Roma Eternă



23

centralizat, de tip elenistic, sortit aproape automat a se integra în oikoumene. De altfel, Decebal a încercat să se alieze cu părţii. Perceperea anticetăţii ca esenţă a lumii locuite nuanţa imaginea celuilalt, a străinului, indiferent dacă făcea sau nu parte din lumea locuită, dacă trebuia sau nu să fie cucerit.



Grauitas §i sal italicus

Romanii au preţuit totdeauna austeritatea şi „seriozitatea", grauitas. Chiar şi în anticetate, grauitas era considerată ca o valoare importantă, revelatoare pentru spiritualitatea romanilor. Strămoşii cetăţenilor Romei, trăitori în timpul „primordiilor", ar fi excelat, după părerea romanilor, prin grauitas, prin austeritate, tenacitate şi seriozitate. „Maiestatea", maiestas, a poporului roman ar fi decurs, în foarte mare măsură, din grauitas. O întreagă galerie de personaje legendare sau cvasilegendare, ca Romulus, Numa Pompilius, Brutus, duşmanul regilor, Mucius Scaevefâ, ar fi reunit calităţi pilduitoare, ilustrative pentru grauitas. Dar idealul uman sau modelul colectiv al romanilor, sub Republică ori chiar sub Imperiu, purtătorul privilegiat al acestei grauitas, a fost întrupat de Lucius Quinctius Cincinnatus, consul în 460 î.C, dictator republican în 458 şi în 439 î.C. Cei care i-au dus ştirea desemnării ca dictator l-au aflat încovoiat asupra plugului, în curs de a-şi lucra bucata de ogor. Cincinnatus şi-a şters sudoarea de pe faţă şi a îmbrăcat toga praetexta, cea a magistraţilor Republicii (Liv., 3, 26, 7-l2; Eutr., 1, 17). El a salvat Roma, ameninţată de vecinii ei, şi-a îndeplinit mandatul încredinţat şi apoi s-a întors la coarnele plugului. Cincinnatus traduce astfel percepţia soldatului viteaz şi a generalului eficace, dar şi a cetăţeanului modest, auster, truditor, disciplinat. Un set de însuşiri deriva din practicarea acestei grauitas: austeritatea, sobrietatea, modestia, disciplina, fidelitatea faţă de instituţiile Cetăţii, spiritul de economie, rigoarea, cultul muncii bine efectuate, simţul echilibrului şi al măsurii, chiar al unei anumite moderaţii, gustul cumpănirii atente a hotărârilor care urmau să fie adoptate. Grauitas condamna laxismul moral, dezordinea, chiar lenea.

Exista însă, sub Republică şi ulterior, o compensaţie, o contrapartidă, un pandant al gravităţii, aflat în manifest contrast cu ea. Totuşi într-un contrast fertil în efecte plurivalente asupra mentalului roman. Ne referim la pasiunea pentru comic, pentru râs, pentru glumă, pentru destindere şi amuzament, pentru „sarea italică", sal italicus, uneori definită şi ca „oţetul italic", itahtm acetum. Persiflarea, sarcasmul, dar şi comicul gras. suculent şi savuros, câteodată chiar trivial, au deţinut în Roma republicană, înainte şi după apariţia literaturii culte, un statut privilegiat. Romanilor le-a plăcut să se destindă, să râdă din plin, să practice o autentică zeflemisire a tuturor, inclusiv a generalilor victorioşi, chiar dacă de fapt îi venerau. Nu întâmplător un ins şoptea generalului victorios, în timpul triumfului: „fereşte-te să nu cazi", caue ne cadas. Nu întâmplător, de asemenea, specia literară privilegiată a literaturii latine arhaice a fost comedia. Iar inscripţiile, inclusiv 51 mai ales cele scrijelate pe zidurile locuinţelor, dau seama de un comic dezlănţuit, până la obscenitate. Pe de altă parte, încă sub Republică şi mai cu seamă sub Imperiu, distracţiile Oraşului au dobândit proporţii deosebit de semnificative în existenţa cetăţenilor. Jocurile şi întrecerile sportive, chiar luptele crude, sângeroase. între gladiatori, concursurile „hipice" (de care) captau preferinţele lor. Precum fotbalul în vremea noastră. Se adăugau reprezentaţiile dramatice şi procesele judiciare, de regulă

convertite în adevărate spectacole. Relaxarea moravurilor, distracţiile au ajuns să umple aproape esenţialul vieţii cotidiene a cetăţenilor. De unde şi un laxism moral accentuat, înlesnit de crizele mentalităţilor, de contactele sporite cu Grecia elenistică, favorizate de unitatea spirituală greco-romană. Eforturile de a le combate, inclusiv pe plan legislativ, predica pentru grauitas nu au dat rezultate concrete, substanţiale, în special pe termen lung. S-a ajuns cel mult la un „balans", la un fel de echilibru, mai degrabă instabil, între grauitas şi acest laxism, care aluneca inevitabil spre ceea ce italienii califică prin sintagma „dolce far niente". Inactivitatea, viziunea „oţioasă" asupra lumii s-au propagat rapid. S-a deschis astfel calea spre făurirea unor noi mentalităţi în Roma antică imperială, dar şi medievală şi postmedievală.

Note

1 Cum a arătat Theodor Mommsen, Istoria romană, trad. românească de Joachim Nicolaus. I, Bucureşti, 1987, pp. 141; 263-278.

2 Pentru mentalităţi în general, a se vedea mai ales Jacques Le Goff, „Les mentalites. Une histoire ambigue", Faire de V histoire. Nouveauxproblem.es (lucrare de-echipă coordonată de Jacques Le Goff- Pierre Nora), 3 voi.. Paris, 1974, III, pp. 76-94; Alexandru Duţu, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti. 1982, passirn; Alex Mucchielli, Les mentalites, Paris, 1985, pp. 5-l16; Eugen Cizek, Essai sur une theorie de V histoire, Bucureşti, 1998, pp. 134-l41; privitor la mentalităţile romane, vezi id., Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994, pp. 26-34 (la ultima p. schema raporturilor între mentalităţi şi alte structuri); id., Mentalităţi şi instituţii romane, trad. românească, sub conducerea autorului, de Ilieş Câmpeanu, Bucureşti, 1998, pp. 16-42.

3 Cumplitul tiran care a fost Iosif Visarionovici Djugajvili, care îşi spunea şi Stalin, în ultimul capitol din Problemele leninismului, capitol niciodată indicat şi studiat în orele de marxism, de tristă amintire, nota că lipseşte ruşilor sovietici ceea ce el însuşi desemna ca „spiritul practic american". De unde şi îndemnul la asumarea acestui spirit practic american de către sovietici. Totuşi nu a trebuit să se aştepte secolele XVIII-XIX (şi Tocqueville îl semnalase la vremea sa) ca acest spirit practic, atribuit exclusiv şi eronat americanilor, să-şi facă apariţia.

S-u sugerat o Liluţie intre focul suuru A zeiţei csta .i el ce ardea m cucele Indiei Vedice. ■ ;spre riturile „întemeierii" ; semnificaţiile lor, vezi Albcrt Grenier, Le Linc ruinam Jan ia religion, la pensie et ' art, Paris, 1925, pp. l-21; mai ales Michel Meslin, V homme romain. Des origines au I-er siecle de notre ere. Essai d' anthropologie, Paris, 1976, pp. 35-38; L. Durei - Jean Pierre Neraudau, Urbanisme et metarnorphoses de la Rome antique, Paris, 1983, pp. 19-29; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 52-57. Pentru criza mentalităţii Cetăţii, a se vedea Claude N'icolet, Le metier de citoyen dans la Rome republicaine, Paris, 1976, pp. 59-460; 492-493.

Fundarea Romei şi Regalitatea

25
II.

UTiDAREA ROMEI SI REGALITATEA



înainte de Roma

Legendele, ceea ce am definit ca mitistorie, situează „întemeierea" Romei în 754 ori 753 Î.C. Procesul constituirii Romei a fost însă precedat de numeroase fenomene relevante, care s-au desfăşurat în peninsula italică. f*



Diverse izvoare literare corelează „fundarea" Romei şi precedentele ei de „căderea" Troiei, situată a se fi produs, după Eratostene, în 1184 î.C, şi chiar de o împrejurare specifică, plasată cu cincizeci de ani înainte de venirea troienilor în Italia, când un grup de greci arcadieni, condus de Evandru, Euander, s-ar fi instalat pe colina Palatinului, declarat ca cel mai vechi sălaş al Romei. Având în vedere faptul că anticii situau la obârşia Romei un sinecism, un amalgam de seminţii, alcătuit nu din trei componente, cum se afirmă frecvent, ci din cinci elemente: Jatinii (cei mai importanţi strămoşi, care au dăruit „cetăţii eterne" chiar limba ei), sabinii şi etruscii (toţi locuitori ai Italiei), dar şi troienii lui Enea, sosiţi în Laţiu după distrugerea Troiei, şi, chiar înaintea acestora, grecii arcadieni ai lui Evandru. Ne-am referit mai sus la acest straniu fenomen, relevant în multiple privinţe. în acest fel s-ar fi constituit în Laţiu un prim sinecism latino-troian, ca urmare a debarcării în zona respectivă a unui grup de supravieţuitori ai „căderii Troiei" şi a unirii lor cu „aborigenii", aborigines, ai regelui local Latinus, care ar fi conferit noii populaţii denumirea ei oficială: latini. Ca, mai târziu, să ia naştere o comunitate implantată nu numai pe Palatin, ci şi pe alte şase, dintre cele şapte coline ale Romei: Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin şi Caelius. Progresiv, legendele referitoare la originea Romei s-au transformat într-o structură coerentă, într-o vulgata privitoare laprimordia Romei şi Italiei, încă din secolul al IV-lea î.C. Datele din vulgata au fost reproduse, cu mici variaţii, de izvoarele literar-istorice şi de altă natură. Unele dintre ele au încercat să sugereze şi soluţii critice ale anumitor evenimente legendare, multă vreme contestate de asemenea de către ştiinţa modernă. Totuşi, săpăturile arheologice întreprinse în Laţiul iniţial, prin excelenţă începând din 1960 încoace, par să dovedească faptul că, cel puţin parţial, anumite informaţii din vulgata conţin un nucleu real, susceptibil, în linii mari, să dea seama de adevăruri istorice. Migraţiile provenite din Orient, menţionate de vulgata, corespund efectiv unor deplasări de populaţie, purcese din Mediterana orientală. S-au descoperit vestigii de ceramică miceniană pe coastele Mării Tyrrheniene, până în Sardinia. Aceste vestigii ni se par, în acest sens. relevante. încât legendele lui Enea şi lui Evandru, conducătorul unei seminţii greceşti care nu participase la asediul şi la cucerirea Troiei. nu ţin de domeniul basmului. Fenomene importante au survenit efectiv. în peninsula italică. în secolele al Xll-lea, al VIII-lea, al Vl-lea şi al V-lea î.C, ca momente nodale, semnalate de vulgata relativă la primordia. Migraţiile din Orient, îndeosebi din spaţiul microasiatic, au produs cu adevărat mari mişcări de populaţii, în parte ca efect al unor infiltrări de imigranţi purceşi din Mediterana răsăriteană.

Regionalizarea peninsulei italice era înlesnită de relieful ei. Cu excepţia anumitor zone limitate, solul nu era foarte prielnic dezvoltării agriculturii. în schimb, el favoriza creşterea vitelor. Pădurile, considerabil mai abundente decât în prezent, şi zăcămintele minerale depăşeau sensibil nevoile locuitorilor. Din Asia centrală indoeuropenii se răspândiseră în largi zone din Asia şi din Europa. Tehnica bronzului, difuzată îiitre 2000 şi 1500 î.C. i-a adus pe indoeuropeni în peninsula italică în valuri succesive. Sosiţi de pe podişul helvetic şi din Europa centrală, ei au străbătut trecătorile Alpilor, au coborât în câmpia Padului, actualul Po, şi s-au răspândit în restul, peninsulei. Doar ligurii nu aparţineau probabil seminţiilor indoeuropene instalate în Italia şi cunoscute sub denumirea de italici ori italioţi. Aceştia au subjugat populaţiile preindoeuropene, aşa numiţii siculi, cărora le-au impus limbile şi cultura lor. Preindoeuropenii, de origine mediteraneană, erau inhumanţL, adică îşi îngropau morţii. Alexandre Grandazzi reliefează totuşi că trebuie relativizată antiteza rasială între cuceritorii indoeuropeni şi populaţiile mediteraneene. El arată că sfârşitul erei bronzului ar trebui situat pe la 1000-900 î.C. După care ar fi urmat etape ale celei a fierului; fazele iniţiale s-ar situa mai ales între 900 şi 730 î.C. Acelaşi Grandazzi notează că nici latinii nu alcătuiau un grup etnic foarte coerent. Pentru timpuri mai vechi este greu să se vorbească de latini. Cel mult putem să ne referim la protolatini. Indoeuropenizarea s-a realizat însă pretutindeni în Europa, ca unul dintre cele mai brutale şi mai radicale genocide cunoscute în istoria umanităţii. Primele valuri de indoeuropeni s-au implantat în câmpiile şi în zonele deluroase, cele mai fertile, ale peninsulei italice. Ei au coborât în Italia în era bronzului, când se pot 'constata două tipuri de civilizaţie în peninsulă; cel al terramarelor, definită şi ca terra-maricolă, atestat în nordul Italiei, şi cel al apeninilor, constatat în sudul Etruriei. La sfârşitul mileniului al II-lea î.C. a coborât în Italia un nou val de indoeuropeni. Aceştia s-au stabilit în zonele montane ale Italiei, nepopulate ori foarte puţin locuite anterior. Din acest val au făcut parte umbrii, sabinii şi samniţii, trăitori în zone unde au luat naştere idiomurile osco-umbriene şi populaţiile sabellice. Aceşti munteni au exercitat o îndelungată presiune asupra populaţiilor din câmpie, inclusiv asupra latinilor. Această ultimă invadare indoeuropeană a Italiei este legată, într-un fel sau altul, de răspândirea civilizaţiei fierului, temeinic studiată în situl de la Villanova, din sudul Emiliei, de lângă Bologna. Villanovienii practicau incineraţia. îşi ardeau morţii ca şi terramaricolii şi îi închideau în urne conice, acoperite de un vas de asemenea conic. Villanovienii utilizau tehnica fierului. Au sfârşit prin a acoperi o zonă mult mai vastă decât predecesorii lor. Iniţial, triburile indoeuropene duceau o viaţă pastorală şi cunoşteau mai degrabă cerealele sălbatice. Dar în Italia s-a răspândit relativ iute agricultura, întemeiată pe cultivarea grâului şi a viţei de vie. Cele mai vechi cereale ale indoeuropenilor par să fi fost meiul, orzul şi alacul.

Harta Italiei la sfârşitul mileniului al II-lea î.C. şi în prima parte a celui următor era aşadar variată, eteroclitâ. în nord locuiau ligurii şi veneţii (seminţie indoeuropeană aparte). După mijlocul primului mileniu î.C, au pătruns în peninsulă celţii, care au creat în arealul Padului Gallia Cisalpină. în 387 î.C. au ajuns chiar la Roma. în centrul Italiei se aflau umbrienii şi etruscii, iar în sud, pe lângă samniţi şi osci, s-au instalat imigranţi greci. între secolele ale VIII-lea şi al V-Iea î.C. grecii au făurit numeroase aşezări urbane. Aceste colonii se întindeau, în zona de coastă, între Cumae, cea mai septentrională şi mai prestigioasă, până la Rhegion (azi Reggio, din Calabria).



II

26

Eugen Cizek

Peloponezienii greci (mai ales spartani) au fondat Tarentul, Sybaris şi Crotona. La rândul lor, grecii din Cumae au întemeiat Neapolis (azi Napoli), iar cei din Sybaris au creat Posidonia-Paestum. Coloniile de vocaţie agrară au refulat către interior autohtonii italici, pe când cele „comerciale" s-au străduit să menţină raporturi bune cu ei. Coloniile elenice formau un focar, care genera şi răspândea activ în Italia cultura greacă. Această vatră de cultură elenică a fost numită de Polibiu (2, 39, 19) „Grecia mare", magna Graecia (cum îi spuneau romanii), dar formula în cauză trebuie să fi emers în secolul al Vl-lea î.C. Populaţiile indigene au sfârşit prin a coexista şi chiar a coopera cu imigranţii elenici. Ele au fost intens marcate de fenomenul aculturaţiei. înrâurirea greacă a atins şi Roma. S-a pus întrebarea dacă nu există corelaţii între data tradiţională a întemeierii Romei (754-753 î.C.) şi instalarea aheenilor la Sybaris (750), ca şi între abolirea regalităţii în „cetatea eternă" şi căderea aceluiaşi oraş Sybaris (510 î.C.)1. Pe baza unităţii spirituale greco-romane, alături de etrusci, grecii din sudul Italiei şi din Hellada continentală au exercitat o puternică înrâurire asupra culturii romane, în curs de a se forma, asupra dreptului, institu artelor, literaturii, religiei „cetăţii eterne". Legenda atribuie lui Pitagora calitatea de mentor şi dascăl al regelui roman Numa Pompilius. în orice caz, pitagorismul a marcat în profunzime, preţ de multe veacuri, gândirea romană.

Problemele suscitate de etrusci sunt complicate. Originea lor alcătuieşte, încă din antichitate, obiect de aprige controverse. Dacă Herodot afirma că etruscii ar fi imigrat în Italia din Lydia anatoliană, microasiaticâ, Dionis din Halicarnas îi considera autohtoni ai Italiei. De fapt, civilizaţia etruscă încorporează o manifestă patină orientalizantă. încât şi savanţii moderni sunt divizaţi între partizanii unei imigrări a microasiaticilor şi cei care preconizează o dezvoltare originală, aproape surprinzătoare, a indigenilor Italiei. Chiar limba folosită de etrusci comportă mistere. Au subsistat cam opt mii de texte în etruscă, aproape toate scurte şi tardive. S-a afirmat că această limbă nu ar fi indoeuropeană, dar ea conţine elemente care o apropie de idiomurile indoeuropene. Iată un exemplu de text etrusc: „acesta este sarcofagul lui Kutu Velit", eka mutana Kutus Velus. încât aceste ipoteze opuse ni se par complementare. După părerea noastră, la obârşie trebuie să se fi aflat o limitată imigraţie microasiaticâ a „popoarelor Mării", care sâ se fi suprapus unor seminţii italice, villanoviene şi preindoeuropene, atrase în orbita unei civilizaţii superioare. Oricum, solul şi subsolul Etruriei, care, în linii mari, corespundea Toscanei actuale, erau bogate în resurse naturale: lemn, din care se realizau construcţii navale performante, mine de plumb argentifer, staniu, cupru şi fier.

îndeosebi etruscii au prilejuit o civilizaţie urbană înfloritoare, revelată de numeroase monumente: morminte omate cu fresce, vase, reliefuri. Etruscii au creat oraşe opulente, în care au introdus, sistematizat şi codificat practici greceşti. In cele 150 de hectare pe care le comporta oraşul Caere se concentrau, poate, 25.000 de locuitori, în secolul al VH-lea Î.C, civilizaţia etruscă a cunoscut o expansiune fără precedent, între secolele al Vll-lea şi al V-lea î.C. a funcţionat o confederaţie etruscă, menită a promova interesele aşezărilor urbane etrusce, între Bologna şi Capua actuale. Ceea ce nu înseamnă că în interiorul acestei confederaţii nu s-ar fi produs contradicţii, litigii şi chiar conflicte militare, în vederea dobândirii prevalentei. Până la sfârşitul secolului al Vl-lea î.C, oraşele etrusce au fost conduse de un cârmuitor monarhic, lauchme în etruscă, lucumo în latină, de fapt lucumon, înzestrat cu drept de comandament militar şi de coerciţie asupra supuşilor săi, drept simbolizat de securea şi de nuielele purtate de trabanţii

F undarea Romei şi Regalitatea


Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   57




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin