Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
73 Dezvoltarea economică Premisele unei recesiuni economice fuseseră puse la Roma încă din ultimii ani ai lui Tarquinius al Il-lea. Sub presiunea frământărilor politico-sociale interne, a închiderii Romei între limitele ei, asediate practic de vecinii ei, s-a produs o adevărată criză, tradusă în sărăcirea romanilor, accentuată după 475 î.C, cum demonstrează investigaţiile arheologice. Dar această criză nu a durat decât câteva decenii. Controlarea unor noi teritorii, asedierea cetăţii etrusce Veii şi rapida reconstrucţie a Romei, după pustiirea ei de către galii, atestă recuperarea şi potenţarea vitalităţii economice. Nu se înzestrează oare Roma, în 378 î.C, cu cea mai amplă incintă urbană? Cum am remarcat în alt capitol, primii romani fuseseră prin excelenţă crescători de vite şi agricultori. Totuşi, încă din vremea regalităţii s-au dezvoltat comerţul şi artizanatul. Fiinţau la Roma nu numai măcelari şi producători-comercianţi de legume, ci şi fabricanţi, în mici ateliere, de ceramică şi chiar de bijuterii. Existau fierării, cărbunarii etc. Pentru a susţine un comerţ devenit activ, la începutul secolului al III-lea î.C, Roma începe să emită monede. Desigur, economia monetară era mult mai veche, dar se baza pe monede importate. Am constatat că, încă din secolul al IV-lea î.C, apar în For prăvălii ale agenţilor de schimb. Primele monede bătute la Roma sunt confecţionate din argint şi din bronz. Sunt înfiinţaţi demnitari specifici, „triumvirii monetari", triumuiri monetales, în 289 î.C. Cele dintâi monede de argint îngemănau capul unui Marte italic cu bustul calului cartaginez, în legătură cu anumite contacte cu punii. Moneda romană ilustrează expansiunea economică şi efortul militar reclamat de războiul întreprins împotriva lui Pyrrhus. Imaginile de pe monede dau seama de un anumit orgoliu roman, căci reproduc gemenii fondatori, bustul Romei divinizate, Victoria, de asemenea zeificată. Aceste emisii monetare exprimă transformarea Romei într-o mare putere mediteraneană, ca şi convertirea ei dintr-o aşezare preponderent agricolă, deşi devenită timocratică, într-un oraş capitalist, receptiv la iradierea curentelor economice elenistice. Marile cuceriri mediteraneene impulsionează masiv expansiunea economică. Roma cuceritoare - şi situată practic în fruntea unui teritoriu imens, veritabil imperiu - dispune de un milion de oameni mobilizabili, dintre care trei sute de mii sunt cetăţeni, restul fiind alcătuit din „latini" şi italici, socii. Am constatat de altfel mai sus că unul dintre secretele miracolului roman a rezidat în expansiunea demografică, în marele număr de oameni şi de luptători aflaţi la dispoziţia Cetăţii. Cuceririle aduc Romei un profit economic incalculabil. Roma nu se simte stingherită să prade nemilos teritoriile cucerite. Ea îşi elimină competitorii economici. Nu a fost aproape ruinat Rhodosul prin crearea unui Delos foarte prosper, ca şi Cartagina şi Corintul, prin distrugerea lor? Noi tehnici administrative şi bugetare se impun. Lichidităţile monetare şi o mână de lucru gratuită sau ieftină, aurul şi produsele agricole şi industriale asigură o prosperitate rapidă a Romei în secolul al Il-lea î.C. 150.000 de sclavi sunt aduşi în Italia, după înfrângerea macedonenilor şi a grecilor. în timp ce 50.000 sunt transportaţi în peninsulă după distrugerea Cartaginei. Vămile interioare ale „imperiului", în special cele ale Italiei, de la Puteoli, Ostia, Capua etc, şi minele de aur şi de argint, mai ales din Hispania, oferă Romei surse exorbitante de profit. în Hispania, „noua Cartagina", Carthago noua, datorită celor 40.000 de lucrători ai ei asigură un imens profit în fiecare zi. De altminteri, teritoriile anexate plătesc Romei considerabile impozite directe. 74 Eugen Cizek Statul roman dispune astfel de o masă monetară substanţială, care îi depăşeşte simţitor cheltuielile. Trezoreria Romei emite puţine monede de aur, aurei. Acest aur, calculat ca reprezentând de douăsprezece ori valoarea argintului, este fie stocat ca rezervă de stat, fie vândut în schimbul argintului. începând din 214 î.C, când a fost introdus denarul de argint, paritatea argint-bronz a fost fixată la 10 aşi pentru un denar. Baza circulaţiei monetare anterioare fusese piesa de bronz, asul (de fapt, cuvântul aes însemna monedă), în timpul celui de al doilea război punic, asul a trebuit să fie întrucâtva devalorizat, pe când denarul şi-a menţinut valoarea. în 145 î.C, denarul valora 16 aşi. In Orient apare un multiplu, cistoforul, emis de un aliat al Romei, regele Pergamului. Câtăva vreme preţul cerealelor a rămas constant; dar afluxul masiv de monedă şi de cereale a determinat ulterior devalorizarea argintului şi un proces inflaţionist evident. Costul mărfurilor, cu excepţia cerealelor, s-a dublat, afectând îndeosebi produsele de lux. însă moneda romană, stimulată de o enormă mişcare a capitalului, tinde să se erijeze, în secolul al II-lea î.C, în monedă universală. Cresc nu numai preţurile mărfurilor, ci şi salariile. în primele decenii ale secolului al II-lea î.C, salariul mediu al unui lucrător nespecializat echivala cu jumătate de denar pe zi. In deceniile următoare această retribuţie medie atingea un denar pe zi. Ceea ce echivala cu un salariu mediu anual situat între 220 şi 250 denari. însă spre a satisface exigenţele indispensabile ale existenţei, care însumau ceea ce trebuie plătit pentru îmbrăcăminte şi hrană (grâu, ulei, fructe, legume, brânză, sare, puţină carne şi vin), o familie compusă din trei persoane trebuia să cheltuiască un maximum de 180-200 denari pe an. Rămânea deci puţin pentru a acoperi închirierea unei locuinţe la Roma, unde concentrarea masivă a ruralilor, stabiliţi în Cetate, genera dificultăţi în procurarea unui mic apartament. în pofida afluenţei de sclavi, oamenii liberi trebuiau să muncească intens. Nivelul de viaţă al cetăţenilor şi italicilor săraci era numai cu puţin superior celui ăl sclavilor. Concomitent, şomajul îşi face apariţia. Augmentarea simţitoare a costului existenţei dădea naştere la precaritatea vieţii duse de romanii de condiţie modestă, pe când abundenţa mărfurilor de lux prilejuia modificarea stilului de viaţă al celor opulenţi. Economia romană continuă să fie dominată de agricultură. Până în secolul al Hl-lea î.C, agricultura italică furnizase o producţie foarte diferită de la un an la altul. Fapt care, în condiţiile creşterii demografice constante, generase penurii alimentare foarte primejdioase. Războaiele, care agitaseră aproape necontenit peninsula, ruinaseră ţinuturi întinse. Zonele rurale duseseră greul campaniilor militare romane. Nesiguranţa astfel pricinuită, serviciul militar prelungit, emigraţia prilejuită de descoperirea unor soluri mai bogate, precum cele din câmpia Padului şi cea hispanică, au favorizat emigrarea în afara Italiei, în timp ce meleaguri mai bogate au tendinţa să-şi exporte surplusurile alimentare la Roma. Mai cu seamă al doilea război punic reclamase de la cetăţeni şi de la aliaţii italici rămaşi fideli eforturi fără precedent. în fiecare an se recrutau, în condiţii normale, patru legiuni. Or, o legiune număra un efectiv care varia între 4.500 şi 5.000 de soldaţi. în vremea celui de al doilea război punic şi a campaniei lansate în Italia de către Hannibal au trebuit să fie recrutate douăzeci şi cinci de legiuni, din care au făcut parte peste 100.000 de militari. Bătăliile au fost deosebit de sângeroase: dacă putem să-l credem pe Titus Livius (22, 49), 47.000 de soldaţi, cetăţeni şi aliaţi, au pierit în lupta de la Cannae. Trebuie oare să uitam că acest al doilea război punic a durat Republica Romană: Viaţa Internă 75
A fost necesar ca agricultura Italiei (constrânsă a-şi valoriza producţia şi a scădea preţurile) să se orienteze spre soluţii latifundiare şi speculative, mai cu seamă acolo unde îi îngăduiau circuitele comerciale, prin excelenţă pe ţărmurile mărilor şi fluviilor. Statutul proprietăţilor mari şi mijlocii impune acapararea a noi soluri, aport de capitaluri, o mână de lucru performantă (sclavi, muncitori liberi sezonieri) şi o formare eficace a gestionarilor, în legătură cu dezvoltarea comerţului. De altfel, domeniul opulent nu se mărgineşte la o singură suprafaţă de teren, ci rezidă într-o iuxtapunere de suprafeţe agrare, sortite arboriculturii, cerealiculturii, păşunilor şi viţei de vie. Cato cel Bătrân pledează pentru proprietăţi care să comporte 60 de hectare de măslini, 25 de hectare de viţă de vie, o sută de oi şi patru perechi de boi. Constituirea unor asemenea proprietăţi a fost generată de confiscările pământurilor deţinute de populaţiile italice învinse şi în special de cele ale aliaţilor ce trădaseră Roma în timpul celui de al doilea război punic. Dar şi de loturile agricole vândute de micii proprietari romani ruinaţi. Desigur, subsistă totuşi numeroase proprietăţi mici sau oricum mai reduse decât cele preconizate de Cato. Toate proprietăţile sunt orientate spre profit, spre o rentabilitate de inspiraţie precapi-talistă ori chiar capitalistă. Ele urmăreau să exporte vinul şi uleiul. Cum am mai arătat, prosperă comerţul şi o producţie preindustrială. Se extind instalaţiile portuare de la Roma şi Ostia, unde emerg porticuri, prăvălii şi docuri. Se dezvoltă infrastructura rutieră, destinată circulaţiei mărfurilor, dar şi a turmelor de vite. Se promovează măsuri de poliţie economică: în 189 î.C, edilii iau aspre măsuri împotriva celor care stocau grâne, în scopul speculării lor. Numeroşi comercianţi, în special greci, negotiatores, însoţesc armatele romane. Unii dintre ei se instalează la Delos. Navigatorii greci şi cartaginezi - înainte de 146 î.C. - aprovizionează Roma. Monarhiile elenistice furnizează modelul unei gestiuni economice a statelor centralizate. în Sicilia, romanii 76
moştenesc şi dezvoltă gestionarea economică practicată de Hieron al II-lea, regele Syracuzei. în ce priveşte comerţul, Roma asumă sistemul economiei greceşti. Economia, focalizată pe schimbul de mărfuri, se impune în chip pregnant1.
Izomorfismul religiei romane cu antropomorfismul celei greceşti continuă să progreseze. Triada capitolină, de sorginte etruscă, formată din Iupiter, Iunona şi Minerva, substituie total pe cea indoeuropeană primitivă, constituită din Iupiter, Marte şi Quirinus. Deşi Quirinus, zeu al fertilităţii, cum am mai arătat, legat de a treia funcţie indoeuropeană dumeziliană, reglementa raporturile juridice între cetăţeni, Quirites. Romulus fusese asimilat lui Quirinus. încât triada mai recentă devine o poliadă naţională. Foarte iute, Venus, Vulcan, Mercur, Neptun, Hercule, Dioscurii - la care ne-am referit mai sus -, Apollo şi Esculap au fost implantaţi de etrusci şi de grecii campanieni la Roma, unde s-au alăturat zeilor latini Vesta, Ianus, zeităţilor italice Ceres, Liber, Libera. Au fost divinizate abstracţiuni ca Soarta (Fortuna), Victoria, Abundenţa (Ops), Virtutea (Virtus), Libertatea (Libertas), Pietatea (Pietas), Loialitatea (Fides) etc. Au continuat să fie exaltaţi zeii străvechi ca Anna Perenna, care marca reînnoirea anului, Robigus, ce apăra cerealele de degradare, Consus, menit să păstreze grânele în silozuri. Anumite zeităţi mărunte vegheau asupra vieţii private şi, cum am semnalat în fraza precedentă, asupra ostenelilor rurale. Ele guvernau naşterea, hrănirea şi şcolaritatea copilului. Vitumnus şi Sentinus îi dădeau viaţă şi sensibilitate, Opis îl culegea de pe pământ, Vaticanus îi deschidea gura pentru cele dintâi sunete, Leuana îl ridica de pe sol, Cunina îl îngrijea în leagăn, Potina şi Educa îi dădeau să mănânce şi să bea, Pauentina îl ferea de spaime. Când mergea la şcoală îl ocroteau Aheona şi Adeona. Alte entităţi divine specializate patronau noaptea nunţii. Domiducus conducea mireasa în locuinţa mirelui, unde o vegheau Domitius, Manturna, Virginiensis şi Subigus. Existau 24 de mici zeităţi agrare, Seia, pentru însămânţâri, Segetia, pentru culegerea recoltelor, Tutilina, Proserpina, Nodutus, Volutina, Patelana, Hostilina, Flora, Lacturnus, Matura, Runcina, toate pentru operaţiile dezvoltării plantelor. în legătură cu riturile sacrificiilor hărăzite zeiţei Ceres şi „Pământului", Tellus, se remarcau mici zei ai operaţiilor pendinte de lucrarea ogoarelor, ca Veruactor, Redarator, Imporcitor, Insitor, Obarator, Occator, Sarritor, Subruncinator, Messor, Conuector, Conditor, Promitor. Unii zei au fost laici şi au devenit personaje istorice: tâlharul Cacus, eroul Horatius Cocles, pe când Romulus s-a identificat, cum am remarcat mai sus, cu zeul Quirinus. Fluviul Tibru a fost de asemenea divinizat. în fruntea zeităţilor se afla, desigur, Iupiter, adorat în diverse ipostaze: drept Cel mai Bun şi Cel mai Mare, Optimus Maximus, ca zeu al reglării ploilor, Iupiter Elicius, ca acela ce oprea soldaţii romani să fugă de pe câmpul de luptă, Iupiter Stator, ca acel ce chezăşuia tratatele cu alte popoare, Iupiter Lapis. Unii zei au fost importaţi în Roma, la date precise şi din locuri cunoscute. Prima divinitate de import a fost Diana, zeiţa latină din Aricia, la origine divinitate a luminii nocturne. A fost adus în Cetate, pentru a combate maladiile şi febra, în 293 î.C, Asklepios, sub numele de Aesc(u)lapius ori Esculap. în 180 î.C, s-a format triada divină a sănătăţii publice: Apollo, Esculap şi Hygeia. Au fost importaţi zei greci ai comerţului. Cu prilejul unor operaţii militare, s-a recurs uneori la confiscarea zeităţii inamicului, Republica Romană: Viaţa Internă ,77 spre a-l defavoriza pe acesta. Astfel au fost transportate la Roma Iunona, Iuno, de la Veii, şi Vertumnus, de la Volsinii. Sanctuarele anumitor divinităţi abstracte aminteau câteodată de o împrejurare istorică precisă. S-a înălţat, de către Camillus, un templu al Concordiei, în plină discordie între romani. Romanii nu s-au îndeletnicit cu o structură teologică coerentă. Ei se deosebeau de vecinii lor etrusci. Considerau că abundenţa zeităţilor nu era dăunătoare. Voiau să nu uite pe niciuna. Proliferau puterile divine, numina. în spatele fiecărui tufiş sau izvor de ape romanii întrevedeau un numen. Fiecare om dispunea de o forţă supraumană personală, un „geniu", genius, propice. Zeii rustici şi casnici erau foarte numeroşi. Am menţionat numai pe cei mai importanţi. Noi culte şi noi credinţe s-au infiltrat, la Roma, unde au aflat o receptivitate notabilă. Am remarcat mai sus sosirea zeiţei Cybele. Dar încep să apară adepţi ai zeilor orientali, de pildă cei ai lui Serapis. Acest zeu egiptean era închipuit ca un Zeus-Iupiter bărbos. Asigura fertilitatea solului şi vindecarea bolilor. Era asociat zeiţei egiptene tradiţionale Isis. Pătrund de asemenea pitagorismul şi orfismul. Pitagoricienii, la care ne-am referit anterior, contestau mitologia tradiţională, interpretată de ei în sens simbolic şi moral. Preconizau un mod de viaţă auster, riguros structurat, sub conducerea unor maeştri, şi credeau în metempsihoză. Orfismul asimila corpul omenesc unei închisori şi pleda pentru purificarea lui, în vederea naşterilor succesive. Propovăduia o existenţă ascetică. Unele idei agnostice se infiltrează în mediile intelectuale elenizante, precum în cel al cercului Scipionilor. Dar adepţii agnosticismului sunt încă foarte puţin numeroşi. Pitagorismul fusese la mare cinste în Tarent, unde se spunea că ar fi locuit Pitagora. în 181 î.C, a fost descoperit (se afirma că întâmplător) la picioarele colinei Ianiculum mormântul lui Numa Pompilius. Aici se aflau, într-un sipet, pe lângă lucrări latine de drept pontifical, scrieri greceşti pitagoriciene. Pretorul urban Quintus Petilius a obţinut de la senat arderea în public a acestor texte. Orfismul se exprima în versuri sacre şi în oracole puse pe seama lui Orfeu. Ca şi prin formule de rugăciune înscrise pe tăbliţe, de fapt pe „lamele" de aur, extrase din morminte, precum cel descoperit la Thurii, în Grecia Mare, în 1974. Ele ilustrau dragostea pentru Euridice, pe care Orfeu ar fi readus-o din Infern. Se impunea o relaţie cu zeiţele salvării de la Eleusis, Demetra şi fiica ei Persefona, smulsă lui Pluton, şi cu Dionysos-Bacchus, coborât şi el în Infern, ca să readucă pe pământ pe propria mamă. Propagarea misticismului orfico-pitagorician a declanşat la Roma o reacţie naţionala. Cu atât mai mult cu cât el era înrudit cu bacchismul. Celebru a fost scandalul bacchanalelor, amintit în alt subcapitol. Acest scandal pare surprinzător, cu atât mai mult cu cât s-a declanşat într-o Romă receptivă la acceptarea unor noi culte religioase şi, în general, a aporturilor altor popoare, adesea mai cultivate decât tânăra naţiune romană. Bacchismul a survenit, este adevărat, după treizeci de ani de grele războaie, generatoare de reacţii atât de contradictorii printrecetăţeni, divizaţi între receptarea unui nou mod de viaţă şi apărarea obstinată a austerităţii tradiţionale, a faimosului mos maio-riirn. Acest scandal a prilejuit, în 186 Î.C, cel puţin în aparenţă, o ripostă naţională şi pontificală. Totul a purces de la un fapt banal de viaţă (Liv., 39, 8-l9). O curtezană lîbertă, Hispala Fecenia, se considera părăsită de tânărul său amant, Aebutius, un cavaler, orfan de tată. Acesta îi mărturisise faimoasei frivole că trebuie să n-o mai frecventeze zece zile şi nopţi, deoarece este obligat 78
să se iniţieze în misterele bacchice, desfăşurate de regulă pe întuneric. Hispala, care se credea abandonată în favoarea unei rivale oarecare, înfăţişează tânărului misterele bacchice în cele mai întunecate culori. Pretindea că fusese şi ea cândva iniţiată în aceste mistere. Complet perturbat, Aebutius îşi previne mama şi tatăl vitreg că renunţă la iniţiere. Cei doi, mânioşi, îl alungă din casă. însă tânărul, sfătuit de mătuşa sa, care îi oferise adăpost, povesteşte tot ce auzise consulului. Acesta din urmă convoacă pe Hispala, care şovăie să-i relateze tot ce ştia despre misterele secrete, pentru a nu stârni mânia iniţiaţilor, care ar fi putut s-o rupă în bucăţi cu mâinile lor, ca denunţătoare. în cele din urmă cedează şi îi dezvăluie cum se desfăşurau misterele bacchice. Consulul Postumius întocmeşte un raport, pe care îl prezintă senatului. A urmat o hotărâre vestită a senatului, „senatusconsult despre bacchanale", senatus consultum de Bacchanalibus, al cărui text a fost descoperit, gravat pe bronz, în Calabria, în 1640. Cultul lui Dionysos-Bacchus n-a fost interzis, dar practicile sale au fost minuţios reglementate. în schimb, s-au adoptat crunte măsuri represive împotriva celulelor secrete, lojilor adepţilor. Au fost lovite şapte mii de persoane, bărbaţi şi femei. Mai mult de şase mii de inşi au fost întemniţaţi sau condamnaţi la moarte. Represiunea nu a purtat doar asupra Romei, ci a lovit şi restul Italiei, în special sudul ei, dar şi Volsinii, oraş etrusc. De altfel, Titus Livius (39, 14, 3) ne informează că bacchismul se propagase masiv în Etruria14. Ferocitatea represiunii nu comporta numai conotaţii religioase. Amestecul sexelor şi persoanelor, cetăţeni, peregrini, sclavi, adulţi şi „minori", misterul întrunirilor bacchice, caracterul lor prea liber, aproape indecent, sfidau morala romană şi sugerau primejdia unui complot. Componenta politică a represiunii pare prevalentă. Structurarea bacchanalelor în loje secrete, numeroase şi închise, scăpa de sub controlul statului şi îngrijora senatul. Cum am remarcat într-un subcapitol anterior. Calendarul, sacerdoţii si riturile Calendarul corespundea preocupării romanilor de a organiza viaţa lor şi activităţile religioase. Alcătuirea sa era atribuită regelui Numa Pompilius, dar elaborarea sa a reclamat mai multe veacuri şi s-a datorat în mare parte etruscilor, care au transformat calendarul roman primitiv într-un sistem lunaro-solar, cu o lună suplimentară o dată la doi ani. Unele sărbători nu poartă numele unui zeu. Numeroase sunt cele care se reclamă de la zeităţi complet uitate în secolul al H-lea î.C. Ianus deschide anul, Iupiter fixează reperele lunilor anului la aşa-numitele ide, Marte ocroteşte începutul sezonului activ şi lansarea primăverii, după ce Februus, sosit din zona sabină, prezidase purificările. Aprilis, venit din Etruria, împărtăşeşte cu Maius, de sorginte latină, momentul fertilităţii. Luna iunie conotează prezenţa Iunonei, în persoana căreia se amalgamează elemente latine, etrusce şi general mediteraneene. Ciclurile agrare şi ciclurile militare se combină strâns între ele, lăsând anumite luni fără sărbători: septembrie, octombrie şi îndeosebi ianuarie. De altfel şi astăzi, în aceste luni, există puţine sărbători religioase. Reperele fiecărei luni, în funcţie de care se determină celelalte zile, sunt nonele, în zilele de 5 şi 7, idele, în zilele de li şi 15 (7 şi 15 în martie, mai, iulie şi octombrie) şi calendele la sfârşitul lunii în cauză. în total, odată cu multiplicarea sărbătorilor, se înregistrează 111 zile nefaste ori sacre şi 243 de zile faste, dintre care 192 sunt hărăzite activităţilor publice, Republica Romană: Viaţa Internă 79 ca zile comiţiale. Calendele, nonele şi idele erau „zile religioase", dies religioşi, improprii pentru celebrarea căsătoriilor; zilele consacrate „sărbătorilor publice", feriae publicae, erau de patru tipuri: fixe. feriae statiuae, mobile, feriae conceptiuae, extraordinare, feriae imperatiuae (prescrise de către pretori şi consuli), şi, poate, zilele de târg, nundinae. în zilele de sărbătoare aveau loc sacrificii oferite zeilor, jocuri celebrate în onoarea lor, banchete sacre. Colegiile sacerdotale au proliferat sensibil sub Republică. Sistemul străvechi, diriguit de rege, a fost dezmembrat. A rămas un rex al sacralitâţii, câtva timp conducător al religiei romane. Cum am mai remarcat în capitolul anterior, totuşi în „casa" sa, Regia, au rămas birourile conducerii religiei romane şi locaşul sacrificiilor aduse lui Ianus, lui Iupiter, lui Marte, Iunonei şi zeiţei abundenţei recoltelor, Ops. A fost înlocuit, în postura de şef suprem, de către pontifex maximus, fără ca acest rex să dispară cu desăvârşire. Funcţionează de asemenea cincisprezece „flamini", flamines, dintre care trei sunt consideraţi majori (ai lui Iupiter, Marte şi Quirinus). Flaminii sunt strict reglementaţi şi poartă pe cap o căciulită ascuţită la vârf, apex. Există doisprezece flamini minori. Cuvântul flamen se înrudeşte cu indianul brahman. Importanţa flaminilor a scăzut în favoarea pontifilor, pontifices, ajunşi la numărul de şaisprezece. Le incumbă supravegherea calendarului, a sărbătorilor, alegerea altor sacerdoţi, controlul disciplinei sacerdotale, al religiei casnice, cultul morţilor. Cuvântul pontifex se înrudeşte cu „punte" sau „pod", pons: ar fi deci „făcător de pod". Pontifii cunosc în profunzime dreptul sacru şi veghează asupra anumitor arhive, în care se află „analele", annales, adică listele evenimentelor apreciate ca relevante, petrecute în decursul fiecărui an, ca şi hotărârile sortite a făuri jurisprudenţâ. Am menţionat mai sus colegiul celor şase vestale, responsabile de întreţinerea focului sacru. în secolul al IV-lea î.C. se numără şapte vestale. îşi începeau activitatea când erau încă fetiţe, când aveau între şase şi zece ani. Această activitate este prelungită preţ de treizeci de ani. Erau legate, la origine, de rex. în fruntea lor se afla „cea mai mare vestală", uestalis maxima. Vestalele se bucură de un prestigiu deosebit. Puteau să graţieze un condamnat la moarte, aflat în drumul lor. Se atribuie o putere miraculoasă rugăciunilor lor. Cei nouă auguri, ajunşi la şaisprezece în secolul I î.C, luau auspiciile ori asistau magistraţii civili care efectuau o asemenea operaţie, cu prilejuri importante: desfăşurarea lucrărilor unei adunări populare, a unei bătălii, a întemeierii unui oraş, eventual a unei colonii, a consacrării unui templu, a debutului unei anumite magistraturi. Augurii tălmăceau zborul păsărilor. Răspunsul dat de ei trebuia, în principiu, respectat cu stricteţe. în orice caz, augurii erau învestiţi cu o pondere politică notabilă. Desigur, există numeroase alte colegii sacerdotale. Ele sunt foarte vechi sau se reclamă de la o înfiinţare care se pierde în negura timpurilor. Anumite confrerii sacerdotale sunt însă recente, precum cea a celor şapte preoţi având ca misiune banchetele sacre, septemuiri epulones, creat începând cu 196 î.C. Deosebit de relevantă este solidaritatea celor zece sacerdoţi, ulterior cincisprezece, însărcinaţi cu gestionarea sacrificiilor, quindecernuiri sacris faciundis. Ei constituiau un grup preoţesc care gestiona jertfele aduse zeilor, procurarea de prodigii, introducerea unor noi culte religioase şi consultarea aşa-numitelor Cărţi Sibylline. Se afla în cauză o culegere de răspunsuri ambigue, ajunse la Roma din Cumae ori din Etruria şi achiziţionate de Tarquini. Incontestabil, aceste Cărţi comportau răspunsuri interpretabile în orice mod. Erau atribuite unei profete inspirate de zei, Sibylla, care s-ar fi aflat într-o peşteră din vecinătatea localităţii Cumae. Era omoloaga profetei elenice de la Delphi, faimoasa Pythia. Erau consultate în împrejurări grave, pe care trebuia să le înfrunte Roma: războaie eşuate, ploi de sânge, naşteri de monştri etc. Sub influenţă greacă, începând din 199 î.C, s-au introdus lectisternia - ospeţe religioase, unde 80 Eugen Cizek J se ofereau prinoase zeilor. Reiterăm observaţia că oracolele, cărţile Sibylline erau interpretabile, fie în două, fie în mai multe sensuri. Nu s-a recurs la alte tălmăciri ale semnelor cereşti? Am consemnat, în alt capitol, existenţa funcţiilor ce reveneau haruspicilor. în general, s-au dezvoltat masiv tehnicile ghicirii viitorului, ale divinaţiei, consultării zeilor, în vederea acţiunilor viitoare. Multe dintre ele erau împrumutate de la alte populaţii. Cum am mai arătat, active erau şi soda-lităţile, care se reclamau de la obârşii foarte vechi, puţin cunoscute, cum ar fi cea a „Fraţilor Arvali", Aruales Fratres, legaţi de riturile fecundităţii, rituri celebrate anual în luna mai şi înregistrate de „Actele" lor. Sau cea a „Feţialilor", Fetiales. Aceştia erau învestiţi cu o anumită magie, utilizată cu ocazia declarării războiului şi a încheierii tratatelor de pace. Feţialii asigurau Romei ocrotirea zeilor în raporturile cu alte popoare. Ofereau senatului şi consulilor consultaţii de drept internaţional. Delegatul lor, pater patratus, veghea asupra formalităţilor rituale considerate indispensabile realizării unui tratat de pace sau începerii războiului. Existau şi două confrerii de „Salieni", Sălii, „dansatori" ai zeului Marte, cel al războiului, şi ai lui Quirinus, printre altele divinitate a păcii atent supravegheate. Se manifestau prin două echipe, formate din doisprezece sacerdoţi, în fiecare an, la 10 martie şi la 19 octombrie. Aceste două sărbători, la obârşiile Romei, încadrau sezonul campaniilor militare. Cu aceste prilejuri, Salienii exercitau dansuri frenetice şi cântau în cinstea zeilor texte incomprehensibile chiar pentru romanii vremurilor cu adevărat istorice. Salienii dispuneau de localul, arhivele şi conducătorul lor {magister). „Lupercii", Luperci, celebrau sărbătoarea crudă a Lupului, Lupercalia, desfăşurată anual la 17 februarie, când trebuiau să înceapă o vânătoare, indispensabilă cândva, la începuturile Italiei indoeuropene, nutririi populaţiei. Am constatat în mai multe rânduri cât de importante sunt riturile pentru romani. Ele subîntindeau necesităţile etnostilului roman fundamental, „Volksgeist"'. Slujeau ritualismului, dar şi constructivismului, antropocentrismului, chiar pragmatismului romanilor. Riturile au încorporat un ansamblu de reglementări minuţios plăsmuite. Riturile postulau tehnicile divinaţiei, mai sus menţionate, dar şi invocaţii adresate zeilor, rugăciuni purcese de la puritatea prealabilă a celui care le formula divinităţilor. Implorărilor ajutorului solicitat de la zeitate se adăugau, fireşte, ofrande, riguros reglementate, având ca ţintă întărirea forţelor zeului solicitat de muritor. Aceste ofrande puteau fi scăldate în sânge. Cândva, la origini, chiar de sânge omenesc, ulterior, de animale. Anumite ofrande însumau totuşi numai prăjituri, slănină, vin etc. Erau migălos fixate locul sacrificiului, sfinţit fie temporar, fie permanent, vârsta şi sexul victimelor sacrificate, culoarea, blana lor, greutatea animalelor. Erau anunţate din vreme „identitatea" victimei, în cazul unui sacrificiu sângeros, mijloacele prin care animalul era ucis. Altarele jertfelor erau circulare ori dreptunghiulare, eventual ridicate de la sol, dacă erau ale zeităţilor cerului. Ori, dimpotrivă, îngropate, pentru zeii subteranului. Ca în cazul templelor calviniste ale epocii noastre, locaşurile sacre romane erau îndeobşte închise „oamenilor din popor", desigur cu excepţia zilelor de sărbătoare religioasă. în temple nu aveau loc jertfiri sângeroase. Adesea ceremoniile religioase publice includeau ludi, jocurile sportiv-artistice la care ne-am referit mai sus. Edilii curuli supervizau „jocurile romane", ludi Romani, organizate în cinstea lui Iupiter. Ele au avut loc cu regularitate, în congruenţă cu tradiţia, după 380 î.C, adică după data retragerii gallilor senoni din Roma; s-au desfăşurat mai ales după 369 î.C. Aceiaşi edili se îndeletniceau cu alte jocuri, progresiv introduse la Roma. Ne referim la „jocurile megalense", Republica Romană: Viaţa Internă 81
Neîndoielnic foarte solide şi profund răspândite sunt cultele religioase ale zeităţilor relativ mărunte, pastorale şi agrare, mai sus menţionate. Ne referim la „Pământ", Tellus, ocrotitorul solului hrănitor, sărbătorit în fiecare an la 15 aprilie, la Pales, zeiţa roditoare, celebrată la 21 aprilie. Indubitabil coincidenţa cu exaltarea fundării Romei nu este incidentală. Atunci aveau loc ceremoniile definite ca Parilia. Aveam în vedere şi pe Consus - de la „a întemeia", condo, -ere în latina - şi pe Ops, mai sus consemnată, în onoarea cărora se derulau sărbători agrare, îndeosebi ale secerişului, la 21 august şi la 15 decembrie. Se proslăveau şi hambarele pline cu produse ale câmpului, la 19 decembrie, data aşa-numitelor Opalia. Romanii nu mai serveau masa pe bănci de lemn, ci culcaţi pe sofale, paturi de masă, de formă curbă, spre a proteja capul mesenilor. Se înmulţesc monumentele strămoşilor şi statuile din Forul roman. Panteonul grec, mitologia elenică penetrează activ religia romană. După opinia noastră, religio presupune o axiologie, o conduită religioasă şi cotidiană deosebit de complexă, un ansamblu de raporturi nu numai cu zeii, ci şi cu ceilalţi oameni, cu viaţa în general. S-a relevat că, la sorgintea sa, religio încorpora o atitudine, o abordare încărcată de venerare faţă de ceea ce este sacru. în ultimă instanţă, contrac-tualismul roman a acţionat masiv, imprimând acestei religio o vocaţie specifică: zeul trebuie să accepte rugăciunile adresate lui, precum şi ofrandele. Dacă i se promite o ofrandă care nu îi este oferită până la urmă zeul se răzbună. Cum se explică această religio a romanilor? Nu opinăm, ca regretatul Georges Dumezil, că a fost atacat un fond religios primitiv, indoeuropean: ceea ce ar fi determinat degradarea unei bogate mitologii primitive. Astfel s-ar fi pierdut un înţeles cosmic iniţial şi s-ar fi parvenit la o multiplicare a zeităţilor, sortite numai să ocrotească individul15. Credem, dimpotrivă, că a intervenit aici puternicul element preindoeuropean, creativ şi în cazul zămislirii plebei, care a exclus orice speculaţie imaginativă, orice mitologie sofisticată, pentru a cantona romanul într-o relaţie pragmatică şi contractualistă cu unul dintre numeroşii zei ai panteonului Republicii. 82
Romanii au dezvoltat îndeosebi arhitectura, domeniu în care i-au depăşit simţitor pe greci. Constructivismul lor s-a tradus în primul rând în arta construcţiilor, în arhitectură. Incontestabil, construcţiile purtau asupra edificiilor publice, prin excelenţă sacre. Casa privată romană, cum am mai arătat în mai multe rânduri, rămânea modestă, sobră. Totuşi, cum am reliefat în alt subcapitol, în secolele III-II Î.C. apar bazinele interioare ale grădinilor romane, înglobate în locuinţă. Ele sunt alimentate de apeducte. Se diferenţiază clar atriul de curte, cauum aedium, de grădina interioară, dotată cu nişte colonade, peristyliurn. Pretutindeni sunt larg utilizate porticurile. Materialul de construcţii rămânea în general modest. Eforturi se întreprindeau mai cu seamă pentru temple. Zidurile primelor temple fuseseră din cărămidă nearsă, iar părţile înalte ale edificiului fuseseră alcătuite din lemn. Interiorul templelor fusese ornat cu reliefuri pictate în culori vii. Dar, în plină perioadă a unui „boom" exprimat în toate domeniile civilizaţiei şi vieţii politice romane, adică la începutul secolului al II-lea î.C, intervine o inovaţie fundamentală în materie de arhitectură. Dacă grecii construiau numai utilizând mase de piatră suprapuse sau iuxtapuse, romanii au inventat tehnica blocajului, care va avea consecinţe incalculabile în materie de arhitectură antică şi modernă. Se fabrica un cofraj, în care se introduceau materiale felurite, îndeosebi de recuperare şi înecate în mortar. Tocmai acest nou procedeu arhitectonic a stimulat masiv expansiunea arhitecturii romane. Neîndoielnic, un zid bazat pe cofraje putea să apară destul de grosolan. Ca să i se mascheze deficienţele, s-au confecţionat paramente exterioare, din piatră sau marmoră. Totuşi intervin şi alte inovaţii arhitectonice, deosebit de relevante, la care în parte ne-am referit mai sus: basilica, porticul. Astfel, romanii adoptă tehnicile arcadei şi ale boitei. Era recentă sau străveche tehnica boitei? în orice caz, dacă acoperişurile clădirilor din vremea regalităţii fuseseră mai ales plate, datorită boitei se ajunge, sub Republică, la un acoperământ piramidal. Ridicarea porţilor de oraşe şi de locuinţe, de poduri şi apeducte exploatează pe o scară majoră folosirea boitei. Este asumată şi tehnica cupolei. Templele romane, precum cel al zeiţei Vesta, au o formă circulară şi un acoperiş-boltă. Cărămizile şi mortarul impulsionează, în chip evident, expansiunea arhitecturii romane. S-au dezvoltat, fără îndoială, şi artele plastice, sculptura şi pictura. Deşi înflorirea lor nu poate fi în nici un chip comparabilă cu cea înregistrată de arhitectură. Primele statui, din străvechile temple, erau confecţionate în atelierele etrusce. Sculptura monumentală fusese mult timp arhaică. Opere din bronz, fabricate probabil la Veii şi în restul Etruriei, circulaseră la Praeneste şi foarte probabil în întregul Laţiu. Statuia Dianei, din templul federal de pe Aventin, poate cea mai veche statuie a unei zeităţi romane, evoca opere de artă elenice. Din vremuri imemorabile arta romană a fost pregnant înrâurită de arta greacă. De altfel, Theodor Mommsen afirmă că meşteşugul producerii statuilor din lut pictate a fost importat de la artiştii greci. Acest meşteşug a fost adus de la greci sau de la etrusci? De fapt, etruscii au preluat arta greacă, adaptând-o mai mult sau mai puţin. Artă sau meserie? Totdeauna în antichitate „artiştii" plastici au fost consideraţi ca simpli meşteşugari. în veacurile Republicii s-a dezvoltat, în chip manifest, arta murală. Chiar sub Imperiu, frescele arhaice suscitau entuziasm. S-a propagat de asemenea gravura pe metal. Pe baza arhitecturii noi, în care prevalează bolta, s-a făurit o nouă pictură. A înflorit arta portretului şi s-a conservat un bronz, databil din jurul anului 300 î.C, Republica Romană: Viaţa Internă 83 poate operă a unui artist etrusc, în care erau celebraţi eroii „primordiilor" Romei, ca Horatius Cocles, Clelia, Brutus, Camillus. în imagistica hărăzită acestor personaje se amalgamează „realismul", tendinţa spre o reproducere migăloasă a figurilor, cu idealizarea, pentru a ilustra devotamentul faţă de Cetate. în paralel cu o artă de vocaţie oficială, impregnată de gustul elenic pentru respectarea proporţiilor, s-a afirmat o artă mai „populară", de sorginte italică, manifestare a unui expresionism local, nefavorabil respectării proporţiilor şi doritor să ilustreze, în limbajul simbolizărilor, elemente apreciate ca esenţiale. Fără îndoială, a existat şi o pictură „de şevalet", ca să ne exprimăm astfel. Pictura de şevalet nu a fost inventată după Renaştere, cum cred unii artişti plastici ai vremurilor noastre. în această pictură, realizată pe mici suprafeţe, s-a dezvoltat considerabil arta portretului. Victoriile generalilor Republicii au prilejuit picturi sortite celebrării faptelor lor de arme. Dar generalii romani, învingători în Orient, au prădat masiv lumea eleno-fonă, edificiile şi templele ei, şi au adus la Roma nenumărate opere de artă elenică. Pe Esquilin s-au reperat fragmente dintr-o frescă unde se redă, în trei tablouri suprapuse şi într-o manieră expresionistă, predarea unei cetăţi samnite romanilor. De altfel, secolul al II-lea î.C. comportă emergenţa celui dintâi dintre cele patru „stiluri" ale picturii romane. Artiştii acestui stil nu ascund structura zidului aflat sub frescă. Dimpotrivă, o reliefează. Apariţia şi dezvoltarea literaturii au inclus un proces mult mai complex. Cu atât mai mult cu cât romanii au fost mult timp ostili literaturii scrise. De altfel, nici folclorul lor nu s-a distins printr-o creativitate remarcabilă. Literatura orală, destul de veche, s-a focalizat pe schimbul de glume, pe manifestări persiflante. S-a ajuns astfel la o interesantă farsă orală, din care a rezultat, ca o specie literară, iniţial orală, apoi scrisă, satura. Ea a fost specifică Romei (Quint., 10, 1, 93). Satura incipientă echivala cu un potpuriu amuzant, înzestrat cu un conţinut variat, bogat în numeroase teme, exprimate cu ajutorul unei structuri compoziţionale laxe, intenţional „descusute". Satura se realiza într-un stil de asemenea variat. Ritmurile muzicale şi părţile cântate alternau cu cele vorbite. Satura includea un spectacol teatral popular similar unei piese de teatru coregrafic. întrucât comicul dezlănţuit, adesea persiflant, domină cu autoritate folclorul roman. Au fost importate farse populare mai complexe, ca atellana şi mimul. Au existat însă şi altfel de manifestări de literatură orală. Ne referim mai ales la „cântecele de ospăţ", carmina conuiualia. In ce rezidau ele? Cu prilejul banchetelor, comesenii ori nişte „copii", pueri, însoţiţi de cântăreţi din flaut exaltau gloria unor bărbaţi vestiţi. Erau celebrate înfăptuirile lui Romulus şi Remus, ale lui Servius Tullius, ale Horaţilor şi Curtaţilor etc. încât ne aflăm în prezenţa unor poeme eroice dramatizate, de vocaţie biografică. Cum am mai arătat de fapt, romanii nu au avut o mitologie proprie. Cel mult au împrumutat-o pe cea a grecilor. Desigur, romanii cunoşteau scrierea, dar nu o utilizau pentru alcătuirea de ficţiuni literare. Alfabetul latin derivă din cel grecesc, la rândul lui de obârşie feniciană. Alfabetul elenic a fost introdus la Roma de etrusci, care îl preluaseră de la grecii din Italia meridională. Romanii nu foloseau decât majusculele şi nu despărţeau cuvintele între ele. Pe la mijlocul secolului al IlI-lea î.C, litera C indica atât velara surdă, cât şi pe cea sonoră, prin urmare atât pe C, cât şi pe G. Şi ulterior C s-a păstrat la ortografierea anumitor nume proprii. De aceea s-a scris Caius şi Cnaeus pentru prenume care erau de fapt Gaius şi Gnaeus. Dacă lăsăm de o parte inscripţii arhaice, fără caracter literar, o adevărată literatură, care se voia artistică, emerge abia la 240 î.C, ca operă a unui grec din Tarent, fost sclav la Roma. Adică a lui Livius Andronicus. Fără îndoială, acest poet a scris diverse poeme şi a tradus Odiseea homerică în latineşte, dar activitatea sa literară s-a centrat pe teatru. într-adevăr, începuturile literaturii latine culte au fost dominate cu autoritate de teatru. Acest fenomen ni se pare firesc dacă luăm în 84 Eugen Cizek Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|