Istoria Romei

66

Eugen Cizek

parte, viaţa cotidiană şi privată a romanilor, fiind totodată profund marcat de caracteristicile acestora.

Viaţa cotidiană §i privată

Atât viaţa cotidiană, cât şi viaţa privată ale romanilor comportă substanţiale evoluţii. Ele sunt marcate de o pronunţată dezvoltare economică, dar şi de o amplificare a diferenţierilor sociale. Moravurile cunosc mutaţii revelatoare. Se desfăşoară o puternică bătălie, a cărei ţintă era salvgardarea austerei cutume a strămoşilor, mos maiorum. Dar sobrietatea vieţii cotidiene şi private ajunge să fie subminată de schimbările generate de consecinţele politicii imperiale a Romei. Desigur, grelele războaie purtate de Roma, întâi în Italia şi ulterior în afara acesteia, influenţează profund existenţa cetăţenilor.

Multă vreme, în secolele al V-lea şi al IV-lea î.C, ba chiar în cel al III-lea, cetăţenii romani, indiferent de condiţia social-economică, au trebuit să muncească susţinut, fie pe proprietăţile lor rurale, fie la Roma. Cei înstăriţi trebuiau să se angajeze în dificile campanii militare sau să trudească pe propriile ogoare. Pe deasupra, privilegiile electorale erau compensate de plata unor impozite destul de usturătoare. însă campaniile militare din a doua jumătate a secolului al III-lea î.C. şi mai cu seamă cele întreprinse în Orient, în veacul următor, au modificat foarte simţitor modul de trai şi de gândire al romanilor. Ele au adus un flux de bogăţii nesperate anterior şi un climat mental transformat, încă din secolul al III-lea î.C. se poate constata o anumită răzmeriţă a tinerilor împotriva bătrânilor capi de familie. Fără îndoială, „contestarea tatălui" a existat şi va exista totdeauna. Dar dacă până în secolul al II-lea î.C. se reprimase satisfăcător orice tentativă de revoltă, ulterior nu a mai fost înăbuşită nemulţumirea celor tineri. Metodele represive exercitate în interiorul unei familia s-au reliefat mai puţin eficiente. Contestarea autorităţii absolute exercitate în cadrul unei familia a asumat noi conotaţii. In contact cu lumea elenistico-orientală, datorită cuceririi Orientului, tinerii - şi nu numai ei - au început să militeze pentru noi moravuri, mai puţin austere, mai „modernizate", de instaurat la Roma. Viaţa cetăţenilor romani devine treptat mai complexă. Ea începe să depăşească un cadru limitat la îndeplinirea obligaţiilor cetăţeneşti -alegeri, dezbateri în adunările populare şi în senat - şi militare, progresiv acaparatoare, deoarece impuneau prezenţa cetăţenilor pe câmpuri de luptă situate departe de Roma. Cetăţenii au fost obligaţi să combată adversarii Republicii pe meleaguri din ce în ce mai îndepărtate de Oraş. Ei au trebuit, practic, să depăşească mici plăceri şi tribulaţii ale vieţii din familia romană. Cum am mai arătat, constrângerile acesteia erau condamnate la o relaxare. Pe de altă parte, dezbaterile şi alegerile cu ţintă politică s-au convertit în adevărate spectacole. S-au adăugat plăcerile, distracţiile Oraşului. întrecerile între gladiatori, alte concursuri artistice şi sportive au tins să ocupe un rol însemnat în viaţa unor oameni care nu se mai mărgineau la truda aspră. Teatrul oral, „popular" - ulterior cel cult, pendinte de comedia literară - dobândeşte un loc din ce în ce mai însemnat în viaţa romanilor, care nu mai sunt obsedaţi de apărarea existenţei Cetăţii sau de rezolvarea litigiilor dintre patricieni şi plebei. Zilele de sărbătoare, când nu se mai ostenea la o activitate oarecare, se înmulţesc, şi desfătările Oraşului pun stăpânire pe spiritul romanilor.

Republica Romană: Viaţa Internă

67

Afluxul de avuţii câştigate în Orient şi de noi tipare de viaţa cotidiană exercită un puternic impact asupra existenţei cotidiene a romanilor. Romanii simt nevoia unei destinderi relevante: se plimbă şi discută în for, se străduiesc să-şi asigure, în locuinţele lor, un mod de viaţă mai confortabil. Comicul lor înnăscut, nevoia derulării determină trecerea de la schimbul de glume ţărăneşti, dar şi urbane, la spectacole complexe, care seduc participanţii. Totul devine mai complicat. Deşi romanii nu abandonează încă temeliile axiologice ale vieţii lor cotidiene şi politice. Făurirea republicii determinase reacţii mentale care nu pot fi lesne abandonate. Totuşi, salvgardării Cetăţii îi urmează aspiraţia spre un mod de viaţă mai demn de cuceritorii spaţiului mediteranean. Romanii obosiseră: era vremea să se destindă, să se bucure de viaţă, să nu mai ostenească atât de mult în familie, Cetate şi pe câmpurile de bătălie. Chiar între bornele statuate de instituţii politico-socio-morale străvechi. Ei se străduiau să evite o criză a mentalului lor consacrat. Cu toate acestea mutaţiile, chiar erodarea vechiului mod de trai şi de a gândi se dovedeau inevitabile. Deşi deocamdată totul se afla sub control şi noile mentalităţi incipiente erau obligate să se muleze pe vechile tipare. Romanul încă muncea din greu, în cele mai multe zile ale anului. Totuşi, puţin câte puţin, câştigă teren un alt mod de existenţă, valorizat prin excelenţă în zilele nelucrătoare: cetăţeanul se scoală devreme, îşi salută patronul, după care exercită diverse activităţi, se plimbă şi discută cu prietenii şi cunoscuţii în for, se distrează cu diferite prilejuri, îşi exercită îndatoririle civice şi petrece seara în familie ori în exteriorul acesteia. Se spune că românilor timpurilor noastre le place să „facă politică" îndeosebi prin parcuri. Dar şi în vremea Republicii romane cetăţenii preferau „să facă politică" în discuţiile din for mai mult decât cu prilejul adunărilor electorale, unde, din cauza structurării oligarhice a societăţii lor, numeroşi electori nici nu apucau să voteze.

în condiţiile în care recrutarea în forţele militare era teoretic obligatorie, cei mai înstăriţi cetăţeni trebuiau să ducă greul războaielor. Pe deasupra, tot ei, ca un fel de pandant la drepturile politice prevalente, achitau cele mai împovărătoare impozite. Dar războaiele Romei au adus aici şi în Italia un aflux de sclavi, a căror muncă a uşurat progresiv existenţa cetăţenilor. Ei fuseseră puţin numeroşi în vremea regalităţii. Un sclav nu era un deţinut de drept comun, nici un ocnaş. El era o fiinţă care se afla în proprietatea unui om liber. Chiar dacă unii romani considerau sclavii simple unelte vorbitoare. Sclavii proveneau de pe cele mai diverse meleaguri, dar cei originari din Orient erau cei mai căutaţi. încât se dădeau nume greceşti şi unor sclavi a căror obârşie nu se afla în zone elenofone. Sclavii domestici, care trăiau în locuinţa stăpânului, puteau exercita o puternică influenţă asupra vieţii de familie şi activităţilor acesteia din urmă. Sclavii eliberaţi, liberti, nu sunt eligibili. Totuşi s-a întâmplat, deşi nu tocmai frecvent, ca un fiu de libert, un libertinus, să exercite magistraturi şi să pătrundă în senat. Diverşi liberţi, angrenaţi în comerţ, se îmbogăţesc încă în această vreme. Generozitatea în acordarea cetăţeniei izvorăşte din necesităţile purtării unor aspre campanii militare, ca şi dintr-un sentiment de inferioritate faţă de vecinii italici din Etruria şi Campania. Cu încetul prinde contur simţământul apartenenţei la aceeaşi comunitate, cea a Italiei. însă, la începutul secolului al III-lea î.C, ansamblul cetăţesc roman era alcătuit dintr-o considerabilă majoritate de mici şi mijlocii proprietari de pământ, mândri de faptul că erau ciues Romani şi puţin preocupaţi să deschidă foarte larg porţile cetăţeniei.

Celula familială este dominată în continuare de „tatăl familiei", pater familias, chiar dacă el a sfârşit prin a pierde dreptul de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor.

68

Eugen Cizek

Soţia, „matroana"", matrona, gestiona gospodăria; era respectată şi se mişca liber. Totuşi, dacă rămânea văduvă, trecea sub tutela fie a fiului său cel mai vârstnic, fie a unei rude apropiate a defunctului. Căsătoria solemnă, confarreatio, mai sus menţionată, oficiată de pontifex maximus, este rezervată familiilor celor mai venerabile. Emerg noi forme, mai simple, de a contracta o căsătorie. Mortalitatea infantilă era foarte ridicată. Majoritatea legală se obţinea la vârsta de 16-l7 ani şi implica abandonarea togei de copil şi a capsulei, bulla, purtată până atunci la gât în vederea apărării de boli şi de un deochi. Tânărul cetăţean putea fi recrutat în armată.

Se pare că romanii acestei secvenţe istorice erau destul de vegetarieni. Cum dantura lor era îndeobşte deficitară, consumau multă varză, brassica (celebrată de Cato cel Bătrân ca remediu pentru toate maladiile posibile), brânză de capră şi de oaie, mici pâini rotunde şi uscate, diverse fierturi, uneori şi puţină carne de porc. Beau apă ori vin amestecat cu apă şi chiar rachiu. Cu toate că existau destul de mari diferenţe de avere, luxul a rămas mult timp o excepţie. Am constatat că, în timpul censurii, Cato cel Bătrân a încercat sâ-l reprime. Fireşte, prada de război şi moravurile importate din lumea elenistică au modificat profund parametrii vieţii cotidiene a romanilor. Dar, la începutul secolului al IlI-Iea î.C, nu exista decât un singur serviciu de veselă de argint. Cel puţin astfel pretindea una dintre anecdotele timpului. Vasele în care se mânca erau de regulă confecţionate din pământ ars. Veşmintele erau mai cu seamă ţesute în casă. Chiar mult mai târziu, Livia se va lăuda că ţesea în casă, împreună cu sclavele sale, togele lui August.

Practic, până în timpul Imperiului, locuinţele private ale romanilor au rămas modeste. Totuşi, aşa-numitul tablinum se dezvoltă. El se deschide spre o grădină interioară. Ca şi atriul de altfel. Casa romană tradiţională, domus, se închide spre ea însăşi. Se pătrunde în ea printr-o uşă principală şi un culoar, fauces, care dă direct spre atriu. Vestibulul putea şi el să dea spre o altă intrare acoperită, care îl separa de atriu, pentru ca indiscreţii să nu privească în casă, atunci când uşa principală era deschisă. Se evita un curent puternic între atriu şi grădină cu ajutorul unor obloane mobile ori al unor draperii sau paravane, eventual unui perete glisant. Alături de tablinum se dezvoltă diverse încăperi mai mici, slujind ca dormitoare, sufragerii ori saloane. Bucătăria se afla îndeobşte alături de tablinum, frecvent în vecinătatea latrinelor. De o parte şi de alta a intrării în casă se află două încăperi, care puteau servi ca prăvălii; sunt separate de interiorul locuinţei şi comunică direct cu exteriorul. Apar şi etaje, inexistente anterior. Aici locuiesc diverşi membri ai familiei şi slujitori. Camerele de la etaj se deschid spre atriu, dar şi spre stradă. Uneori erau prelungite de balcoane exterioare. Chiar în secolul al III-lea î.C. sunt atestate la Roma case dotate cu trei sau patru etaje. încep să fie clădite primele insulae. O insula era altfel structurată decât o domus şi seamănă oarecum cu un bloc modern de confort redus: adesea încăperile nu mai au o destinaţie specială şi dau una într-alta.

Roma primitivă, federaţia satelor, creată în secolul al VIII-lea î.C, fusese o aşezare mlăştinoasă, întregul centru al viitorului Oraş, între Capitoliu şi mica movilă Velia, fusese o mlaştină pe jumătate inundată frecvent de Tibru. în Câmpul lui Marte, format din aluviunile Tibrului, stagnaseră apele unor pârâun coborâte de pe coline. însă am constatat că încă regii etrusci se străduiseră să paveze părţile joase ale Romei, să asaneze mlaştini şi să închidă Tibrul între maluri stabile. în mod paradoxal, apa potabilă lipsise multă vreme la Roma. încă sub regalitatea etruscă,

Republica Romană: Viaţa Internă

69

s-au montat cisterne cu apă potabilă, până când, la mijlocul secolului al III-lea î.C, s-a început construcţia apeductelor, care, prin tuburi de mari dimensiuni, transportau în Roma apă proaspătă din munţi. Schematic, Roma se definea prin trei centre esenţiale: Capitoliul, Forul şi comiţiul, Comitium. locul de întruniri al adunării tribute. în Oraş abundau templele şi sanctuarele. Planul Romei a fost parţial reprodus de cel al numeroaselor colonii, înfiinţate în restul Italiei şi în afara acesteia.

Nucleul politic de bază al Romei se afla plasat în principiu la picioarele Capitoliului. Deosebit de venerabilă este Curia, unde de multe ori se întrunea senatul. Tradiţia atribuia clădirea ei regelui Tullus Hostilius. De aceea se numeşte Curia Hostilia. în faţa Curiei se află Comitium, conceput ca un locaş sacru. în 145 î.C, la propunerea tribunului plebei Gaius Licinius Stolo, s-a hotărât mutarea reuniunilor adunării tribute în For. Nu numai că astfel comiţiile deveneau libere din punct de vedere religios-politic, pentru că nu mai depindeau de un magistrat înzestrat cu dreptul de a lua auspiciile, dar poporul se putea aduna într-un număr sporit. întrucât Comitium, dreptunghi lung de aproximativ 40 de metri şi larg de 20, nu putea adăposti decât 5-6000 de oameni, adică o mică parte din plebea romană, care putea să se întrunească integral în Forul mult mai încăpător. Numai desuetele comiţii curiate s-au mai reunit în Comitium. Totuşi, în Comitium se află un pom sacru, „smochinul Ruminal" Rumina ficus, în umbra căruia viitura Tibrului ar fi depus coşul în care se găsiseră pruncii Romulus şi Remus. Tot în Comitium se află un mormânt misterios, după legendă fie al lui Romulus, fie al lui Hostus Hostilius, tatăl regelui Tullus Hostilius, fie al păstorului Faustulus, care ar fi crescut cei doi gemeni fondatori ai Romei. Comitium era mărginit de vestita tribună a cuvântărilor politice, numită „Rostra", dat fiind că era ornată cu provele navelor capturate în 338 î.C, cu prilejul războiului purtat împotriva latinilor şi corăbiilor oraşului Antium. Oratorul, în funcţie de partea unde se află, poate vorbi fie unor cetăţeni adunaţi în Comitium, fie unei mulţimi masate în For. Tribuna este o platformă ridicată la trei metri deasupra Forului. Are o lungime de 24 de metri şi o lăţime de 12 metri. Oratorul vorbeşte înconjurat de prieteni şi de suporteri. Căci în viaţa publică individul izolat este suspectat de a aspira la tiranie. Ca un vorbitor să se facă ascultat, trebuie să fie asistat de susţinători. în acest fel el nu vorbeşte în numele său, ci în cel al unui grup, care oferă chezăşia solidarităţii civice.

Cu toate acestea, focarul autentic al vieţii cotidiene, al activităţilor oficiale, al vieţii politico-sociale şi economice, se afla în Forul roman, Forum Romanum. La începuturile Romei, el fusese podit cu pământ bătătorit, ulterior înlocuit cu dale din piatră. Se întinde pe două hectare. Fiind şi centru comercial, este mărginit la nord şi la sud de un şir lung de prăvălii, construite în lemn. Ele sunt proprietăţi ale statului roman, care le închiriază comercianţilor şi măcelarilor. Aceste „prăvălii vechi", tabernae ueteres, datează din timpul dominaţiei etrusce. La o dată incertă, magazinele măcelarilor au fost mutate la nord de For, unde au apărut „prăvăliile noi", tabernae nouae, pe când cele vechi au fost atribuite agenţilor de schimb, care realizau şi operaţii bancare. La sfârşitul secolului al III-lea î.C, Plaut le menţionează în comediile sale. în secolul al II-lea î.C, şi măcelarii au fost deplasaţi sensibil în afara Forului, unde ei şi negustorii de peşte au instalat un târg marc, un macellum. Negustorii de legume îşi au propria piaţă, Forum Holitorium, situat în exteriorul incintei serviene. Pe malul Tibrului, de asemenea în afara incintei, se află un iarmaroc, întins pe câteva sute de hectare: Forum Boarium. Aici se adună negustorii de vite şi ţăranii veniţi să le cumpere. Activităţile sătenilor ajung până la porţile

70

Eugen Cizek

Romei. Negustorii de vite şi cei de legume nu dispun de instalaţii proprii. Ei vând în aer liber, aşezaţi în picioare, alături de zarzavaturi sau de animale. Forul propriu-zis este străbătut, pe toată lungimea sa, de „Calea sacră", uia sacra, urmată de procesiuni, spre a se ajunge pe „panta Capitoliului", cliuus Capitolinus, care conduce la templul lui Iupiter, de pe colină. Această arteră urbană se numea sacră, deoarece legendele atribuiau iniţierea sa lui Romulus şi căpeteniei sabine Titus Tatius, care ar fi străbătut-o împreună după încheierea unui pact de alianţă, subsecvent războiului dintre latini şi sabini, pricinuit de răpirea femeilor sabine de către însoţitorii primului „rege" roman. în fiecare lună se oficiau ceremonii religioase şi sacrificii pe această cale. Via sacra pătrunde în For printre două sanctuare străvechi ale Oraşului: templul Vestei şi Regia. La origine, sanctuarul Vestei fusese o colibă rotundă din lemn, care adăpostise vatra simbolică a Romei. Acoperişul fusese confecţionat din paie. Ulterior, acest edificiu a fost elegant amenajat. în acest templu se află şi penaţii poporului roman, pe care nimeni nu putea să-i vadă, cu excepţia vestalelor şi lui pontifex maximus. Conform legendei, fuseseră aduşi în Laţiu de către Enea. Soarta Romei depinde de aceste sacre comori. însă, alături de templul Vestei, se situează Casa vestalelor, aşa-numitul atrium Vestae, compus dintr-o curte mare, înconjurată de locuinţele vestalelor şi de încăperi de serviciu. Cândva, la origine, templul Vestei fusese împrejmuit de un crâng în care locuiseră vestalele şi supraveghetorul lor, pontifex maximus. Templul Vestei a fost mai târziu pardosit cu marmoră. Acoperişul conic era secţionat astfel ca să iasă în aer liber fumul focului sacru, permanent întreţinut de vestale. La marginea Forului se înalţă alte două temple, al lui Saturn şi cel al fraţilor Castor şi Pollux. Templul lui Saturn este consacrat unei divinităţi care „gestionează" fecunditatea solului. De altfel, la sfârşitul lui decembrie, aproximativ în perioada celebrării Crăciunului nostru, au loc Saturnalele, sărbătorile acestei zeităţi. Ele determinau o libertate totală, carnavalească. Abundau distracţiile, care mergeau până la dezordine, până la dezlănţuirea instinctelor, probabil în vederea stimulării naturii să-şi recupereze creativitatea.

Sclavii deveneau liberi, putând spune orice stăpânului - desigur, gândindu-se la reacţiile lui după încheierea sărbătorii. Se ofereau lui Saturn manechine de răchită, aruncate în Tibru anual, la 16 mai, în cursul unei procesiuni. Templul lui Saturn a fost inaugurat, potrivit legendei, în 498-497 î.C, dar a fost restaurat total în 42 î.C. în faţa templului se afla o clădire în care era conservată trezoreria Republicii, „visteria lui Saturn", aerarium Saturni, sau „visteria poporului roman", aerarium populi Romani. La o oarecare distanţă de acest templu se afla o zonă sacră, unde se celebra cultul lui Vulcan, zeul focului. în centrul acestei zone, în care nu a fost niciodată ridicat un templu, era amplasat un altar. Probabil, la origine, cultul lui Vulcan depinsese de cel al lui Saturn. Templul Dioscurilor, al lui Castor şi Pollux, după lucrări intense, a fost inaugurat, conform tradiţiei, la 27 ianuarie 484. A fost ulterior restaurat de mai multe ori. Faţada dădea spre For şi comporta nouăsprezece coloane. în interiorul templului, unde câteodată se întrunea senatul, erau verificate măsurile şi greutăţile. La picioarele templului erau plasate magazine ale bancherilor, agenţilor de schimb şi bărbierilor. Divinităţile exaltate în templu sunt asimilate Dioscurilor greci, fiii lui Zeus-Iupiter şi ai Ledei şi fraţii Elenei din Troia. Această asimilare fusese înlesnită de emergenţa, în vecinătatea templului, a unui izvor hărăzit zeiţei apelor, Iuturna, probabil importată din Etruria. Asimilarea succedase cultului unui „demon" cavaler şi al unei

Republica Romană: Viaţa Internă

71

zeiţe. Ulterior, templul Dioscurilor devine sanctuarul cavalerilor, equites; aici se păstrează arhivele lor şi se discută problemele ce îi interesează. Este depusă în templu, gravat pe bronz, un act care acordă cetăţenia romană, începând din 340 î.C, călăreţilor din Campania.

Fiecare edificiu din For conservă amprenta originii sale, pentru a chezăşui perenitatea unei instituţii ori a unui rit. Concomitent, în For s-au organizat, multă vreme, jocurile funerare şi luptele de gladiatori. Spectatorii se căţărau pe acoperişurile prăvăliilor şi pe terasele caselor învecinate, ca să le urmărească. La începutul secolului al II-lea î.C, s-au introdus şi ulterior generalizat, la Roma, porticurile, galeriile (acoperite şi protejate) de coloane, de sorginte elenică.

în cartierul portului Romei, în anul 193 î.C, cei doi edili curuli, Marcus Aemilius Lepidus şi Lucius Aemilius Paulus, care aparţineau unei ginte filoelenistice, au amenajat pe Tibru un port comercial, similar celor din oraşele greco-orientale, unde au emers primele porticuri. Ulterior, numărul porticurilor a sporit considerabil. Câţiva ani mai târziu, censorul Cato va construi în For prima basilicâ. Numele unei asemenea clădiri provenea de la un adjectiv grec, basilike, care desemna, prin abreviere, un portic regesc. Basilicâ este formată dintr-un hol acoperit şi o vastă incintă, înzestrată cu un acoperiş susţinut de o linie centrală de coloane, ca şi de colonade laterale. Basilicâ este un edificiu laic şi civil, cu funcţii administrative şi, mai târziu, judiciare. Basilicâ lui Cato, Basilicâ Porcia, nu s-a conservat. în schimb, s-au păstrat vestigiile unei basilici Aemilia, pe un loc unde existaseră case particulare, achiziţionate şi demolate de censorii anului 179 î.C, Marcus Fulvius Nobilior şi Marcus Aemilius Lepidus. Basilicâ Aemilia va fi restaurată de mai multe ori. Faţada este constituită dintr-un portic elegant. în spatele porticului se aflau prăvălii prin care se ajungea la sala centrală.

Astfel, dintr-o veche piaţă aproape rurală, Forul devine aproape un fel de agora, de centru civico-religios elenistic. între 179 şi 169 î.C, censorii au început să-i imprime forma unui patrulater. Desigur, nu dispar trăsături ale vechiului For. Am semnalat mai sus că basilicile sunt mărginite de prăvălii, iar vestigiile sacre, cum remarca regretatul Pierre Grimal, amintesc în măsură mai sensibilă de acropola de la Atena decât de o agora elenistică, raţional şi relativ rece croită¹¹. Foarte numeroase tradiţii se implantaseră în solul Forului, sacru prin excelenţă, impregnat de amintirea eroilor „primor-diilor" şi de impactul exercitat de către zei. Dar întreaga Romă era presărată cu pieţe pardosite cu dale, care se deschideau spre străzi înguste. La întâmplare se ridicau edificii publice şi nenumărate temple. Sistematizarea urbană, de tip elenistic, nu exista.

Colegiile şi primul cerc cultural-politic

Am reliefat, în alt subcapitol, cât de importantă era colegialitatea în sistemul instituţional roman. De fapt, romanii spuneau adesea: „trei fac un colegiu", tres faciunt collegium. Incontestabil, se refereau la trei persoane. Deşi „colegiile", collegia, reuneau de regulă mult mai multe persoane decât trei. Pe măsura transformării Cetăţii într-un imperiu, romanii, cum am semnalat în primul capitol al acestei cărţi, simţeau nevoia regrupării lor în noi forme de solidaritate, în adevărate microunităţi sociale. S-a dezvoltat astfel fenomenul asociativ al aşa-numiţilor „sodalicii", sodalicia. Chiar sub Republică, emerg tot felul de asociaţii, ca de pildă ale celor care locuiau în acelaşi cartier

72

Eugen Cizek

de locuinţe (C.I.L., 4, 171; 193, 204 etc). Totuşi cele mai importante asociaţii sau sodalicii se manifestau sub chipul unor corporaţii sau colegii. Cele mai vechi colegii sunt confreriile sacerdotale, ale diverselor categorii de preoţi. Dar, în 207 î.C, apare ca un colegiu profesional cel al poeţilor, collegium poetarum. într-adevăr, orice colegiu avea în principiu un caracter religios. însă se difuzează obiceiul solidarizării romanilor în colegii constituite din oameni care aveau aceeaşi meserie. Se alcătuiesc de asemenea colegii ale tinerilor, ale sportivilor, ale răspântiilor, collegia compitalia, şi chiar ale celor ce se asociau în vederea întrajutorării cu prilejul înmormântărilor, collegia funeraticia. La Roma şi în alte oraşe iau fiinţă colegii ale brutarilor, ale negustorilor de grâne, de ulei, de vin, ale cioplitorilor în lemn etc. Vechi sunt colegiile scribilor, fierarilor, sculptorilor. Anumite colegii puteau reuni sute de membri. Colegiile erau minuţios organizate, îşi aveau propria divinitate protectoare, intens venerată de membrii lor, aşa-numiţii sodales. Colegiile dispuneau de efective fixe de sodales, care ţineau adunări generale, posedau săli proprii şi o visterie, alimentată de cotizaţiile membrilor, se întruneau cu ocazia sărbătorilor religioase specifice lor şi aveau conducători aleşi prin vot. Sodales din colegiile profesionale aveau condiţie material-socială foarte diversificată. Printre ei se numărau oameni înstăriţi, negustori bogaţi, dar şi sodales de condiţie modestă şi, în cazul anumitor colegii, chiar şi sclavi. Colegiile se întruneau nu numai cu prilejul sărbătorilor lor, ci şi pentru banchete comune, îndeobşte sobre. îşi alegeau patroni dintre cetăţenii opulenţi, influenţi, care le subvenţionau în schimbul suportului acordat de ele cu prilejul alegerilor.

Mult mai liber sunt structurate cercurile cultural-politice. Un asemenea cerc, circulus, este alcătuit dintr-un grup restrâns de intelectuali şi de oameni politici, concentraţi în jurul unuia sau a doi protagonişti. Nu au efective stabile şi se reunesc mai ales cu ocazia unor ospeţe, în cadrul cărora se desfăşoară discuţii pe teme politice, morale şi culturale. în secolul al H-lea î.C. apare de fapt primul cerc cultural-politic, cel al Scipionilor. El generează o autentică mişcare culturală, articulată ca un focar de idei noi, de sorginte elenizantă. Adepţii acestui circulus se străduiesc să corecteze, să modereze viziunea tradiţională, deosebit de austeră, a vechilor romani, apărată de Cato cel Bătrân şi de către alţii. Acest cerc promovează infiltrarea la Roma a filosofiei greceşti, gustul echilibrului şi al moderaţiei. Cercul Scipionilor militează îndeosebi pentru un nou ideal educativ, întemeiat pe simţul măsurii, pe temperarea contrastelor morale, pentru dialogul între generaţii, pe indulgenţă, pe deschiderea faţă de noi moravuri, pe umanism. Cel mai important „leader" al cercului a fost Scipio Aemilianus. îl asistau, ca ideologi ai cercului, istoricul grec Polibiu şi filosoful Panaetius, care îşi propunea să nuanţeze rigorismul primilor corifei ai stoicismului. Scriitori ca Ennius şi Terenţiu au frecventat acest cerc, care le-a încurajat activitatea prin toate mijloacele. Feluriţi aristocraţi, precum Fulvius Nobilior, toţi Scipionii, Paulus Aemilius, Cornelia, mama Gracchilor, încurajează o cultură focalizată pe împrumutul gândirii elenice şi pe rafinarea vieţii cotidiene a romanilor.

Atât colegiile, cât şi primul cerc cultural-politic, au marcat în profunzime viaţa Romei. Colegiile au influenţat viaţa cotidiană şi privată a romanilor. Ele s-au multiplicat tocmai în perioada modificării mentalităţilor Romei¹².

Republica Romană: Viaţa Internă