Istoria Romei

_

considerare faptul că romanii pragmatici, dar şi ritualişti, preferau să vadă cu ochii lor desfăşurarea ficţiunii, şi nu să şi-o imagineze în urma lecturii unor opere literare. Din vremea războiului purtat împotriva lui Hannibal până la mijlocul secolului al II-lea î.C, comedia latină cultă înregistrează apogeul său, „veacul său de aur". Autori ca Plaut, Caecilius Statius şi alţii au scris şi pus în scenă comedii palliate. Termenul palliata trimite direct la mantaua grecească, pal-lium, în opoziţie cu toga latină. Libretele textelor erau împrumutate unor comediografi greci din epoca elenistică, însă subiectele comportau de fapt un univers mixt, greco-roman, care cir-cumscria o autentică ţară a comediei. Autorii romani de comedie au făurit un teatru complex, muzical-coregrafic în mare măsură, care implica şi un contact direct cu spectatorii, invitaţi să participe la desfăşurarea intrigii pieselor. Se profilează astfel un veritabil metateatru de cea mai bună calitate. Brusc literatura latină, abia născută, a generat adevărate capodopere, precum Pseudolus, celebra comedie a lui Plaut. Incontestabil, există diferenţe între comicul total, îmbibat de farsesc dezlănţuit, al lui Plaut şi comicul ponderat, tributar umanismului scipionic, al lui Terenţiu. Nu există teatre permanente. Se improvizează teatre temporare, unde se desfăşoară spectacolele. Desigur, s-au scris şi tragedii ori mai ales epopei, precum cele ale lui Naevius şi Ennius.

Proza romanilor a „demarat" mult mai greu. De altfel, primii istoriografi romani, ca Fabius Pictor, cel dintâi istoric al Romei, au scris în greceşte. Am scos în evidenţă, în alt capitol, pricinile acestei opţiuni iniţiale pentru limba greacă. Primii istorici au scris îndeosebi analistică. Or, „analele", annales, îşi aveau ca arhetip-model acele liste de evenimente petrecute în fiecare an, pe care le afişau marii pontifi romani. Dar Cato cel Bătrân nu numai că a creat monografia ca specie istoriografică, dar şi-a scris opera istorică în limba latină. Istoricii care i-au succedat au privilegiat de asemenea redactarea lucrărilor lor în latineşte. Pe de altă parte, Cato cel Bătrân a alcătuit şi un tratat consacrat gospodăririi proprietăţilor agricole, unde a pledat cu fervoare cauza rentabilităţii, a obţinerii unui profit maxim şi a modernizării mijloacelor de a practica agricultura. Desigur, romanii vremii gustau literatura. Am menţionat, într-un subcapitol anterior, cercul Scipionilor, deschis elenismului, noilor moravuri şi idei, receptiv faţă de cuceririle literaturii şi ale filosofiei greceşti. Criza vechilor mentalităţi romane, cu atâta străşnicie apărate de Cato, se apropie cu paşi repezi. Totuşi, chiar în secolul al II-lea î.C, romanii preferă întrecerile sportive, desfăşurate cu prilejul sărbătorilor. Preţ de o singură zi, iniţial, au loc întreceri, curse de care. în zilele următoare, spectatorii se mulţumesc cu reprezentaţii susţinute de muzicanţi, dansatori, acrobaţi, scamatori etc. în jurul anului 364 î.C, sărbătorile au fost prelungite. în locul unde se desfăşoară cursa de care se ridică o tribună de lemn. Cum remarca încă Theodor Mommsen, la Roma se născuse o scenă publică, în cele din urmă deschisă şi poeţilor dramatici. Influenţa greacă este indiscutabilă. Chiar vocabulul „scenă", scaena, provine din termenul grecesc skene ¹⁶.

Atotputernicia oligarhiei: nobilitas

Stingerea sau diminuarea considerabilă a conflictului dintre patricieni şi plebei nu au determinat anihilarea ori măcar estomparea caracterului oligarhic al instituţiilor Republicii. Dimpotrivă, ele au impus potenţarea structurilor oligarhice. Cetăţenii erau egali în multe privinţe, dar nu şi în domeniul politicii, al gestionării statului. Fără îndoială, aveau garanţia că li se aplică în mod riguros legile. însă acestea nu erau practic aceleaşi pentru toţi. Cetăţenii dispuneau de libertăţi, dar la Roma nu a existat niciodată o adevărată democraţie. Nici în sens grecesc, prin excelenţă atenian, nici în sens modern.

Republica Romană: Viaţa Internă

85
Censura era rezervată foştilor consuli, îndeosebi dacă aceştia nu dădeau de bănuit că ar putea milita pentru iniţiative destabilizatoare faţă de privilegiile „clasei politice". Acest fapt a survenit mai ales după censura celebră a lui Appius Claudius, supranumit ulterior „Orbul", Caecus, din 312 î.C. Acest censor a controlat cu stricteţe cheltuielile publice, a iniţiat lucrări de notabilă amploare, ca ridicarea primului apeduct roman şi, probabil, deschiderea unei vestite şosele spre Seapolis, aşa-numita uia Appia. A cumpărat de la particulari cultul lui Hercule şi îndeosebi a înscris pe lista senatorilor, album, fii de liberţi. A autorizat liberţii să se înregistreze în oricare trib. în acest mod s-au extins, sensibil, clientelele ginţii patriciene, dar de origine etruscă, a Claudiilor. Censura subsecventă a revenit însă la principiul cantonării noilor cetăţeni, de obârşie modestă, în cele patru triburi urbane. înscrierea într-un trib rural ilustra apartenenţa la o familie de oameni născuţi liberi.

Până la urmă personalul politic al Romei, cel al gestionarilor ei, s-a recrutat aproape exclusiv printre patricieni şi printre plebeii bogaţi şi influenţi. S-a ajuns astfel la constituirea de fado a unei categorii privilegiate, aşa-numita „nobilime"', nobilitas. Un „nobil", nobilis, este un cetăţean cunoscut datorită meritelor sale, ca şi originii familiale. Teoretic, sorgintea puterii nobililor consistă în exercitarea magistraturilor, ca efect al scrutinului desfăşurat în adunările populare. Acestea sunt îndeosebi censitare. încât, începând din secolul al III-lea î.C, competenţele politice sunt monopolizate de către nobilitas. Un „om nou", hotno nouus, este cel ce dobândeşte primul din familia sa o magistratură, în special un consulat. Precum Cato cel Bătrân. Dar nobiles au grijă ca foarte puţini oameni noi să se infiltreze în rândurile lor. Ia fiinţă un grup de adevăraţi „dinaşti", moştenitori a numeroase consulate. Desigur, nobiles luptă între ei pentru a obţine magistraturi, dar acestea sunt practic confiscate de un fel de castă. Dacă oameni noi puteau eventual accede la magistraturile inferioare, dotate cu mai multe posturi, consulii nu au fost decât doi la număr, cel puţin până în vremea lui Iulius Caesar. Prin urmare, îndeosebi consulatul devine o afacere de familie. Sau de câteva familii. Puţini „oameni noi" au asumat consulatul. Dar şi aceştia au tras profit din situaţii de criză, cum a fost cea creată de victoriile lui Hannibal în cel de al doilea război punic. Dacă, între 284 şi 224 î.C, au ajuns la consulat cincisprezece „oameni noi", nu au mai avut acces la magistratura supremă decât patru între 200 şi 146 î.C. Din 233 până în 133 î.C, 58 de familii au asumat 200 de consulate, dintre care 113 au fost deţinute de 13 ginţi. In frunte se situează Cornelii, cu 28 de consulate, dintre care 12 ocupate de ramura Scipionilor, urmaţi de Aemilii, cu 12 consulate, de Fulvii, cu 11, de Postumii şi Claudii Marcellii, cu 9 consulate. în total 63 de consulate au revenit la 5 familii. Claudii au dat Romei 22 de consuli, 5 dictatori şi 7 censori. Mulţi asemenea consuli provin din rândurile plebei. Dacă anumiţi patricieni nici nu au acces la magistraturile superioare, ginţi plebeiene le acaparează. Cum am mai semnalat, aceste familii plebeiene sunt adesea mai opulente şi mai conservatoare decât cele patriciene. Este cazul puternicei ginte a Metellilor, dar şi al Semproniilor. Tiberius Sempronius Gracchus (214-l54 î.C), nepot şi fiu de consuli, s-a distins pe câmpurile de bătălie ale Republicii. Ca tribun al plebei, a apărat cauza lui Scipio Africanul, a cărui fiică o va lua mai târziu în căsătorie. Orgolios, generos, integru, în calitate de censor, în 169 î.C, a blocat liberţii săraci într-un singur trib.

Anumite semne exterioare îi caracterizează pe nobiles. După ce devin senatori, ei poartă pe togă ori pe tunică o bandă lată de purpură, laticlavul, laticlauus, şi încălţări

86

Eugen Cizek

'■■■

speciale. Le sunt rezervate locuri de onoare, când asistă la spectacole. Teoretic, nobiles continuă să facă parte din centuriile de cavaleri; în realitate ei tind să se diferenţieze de ceea ce tot mai mult constituie ordinul ecvestru. Naşterea formează, în ultimă instanţă, un avantaj esenţial în realizarea unei notabile cariere politico-militare. Patricienilor nu li se mai rezervă decât puţine privilegii, cum ar fi flaminatul lui Iupiter. în contrapartidă, nu pot exercita tribunalul plebei şi nici o parte dintre edilităţi. Desigur, nu pot vota în cadrul conciliilor plebei. Marile familii nobile, atât de patricieni cât şi de plebei, împart, pe picior de egalitate, drepturi şi îndatoriri relevante. Astfel au dreptul de a-şi păstra în locuinţe imaginile strămoşilor, scoase de acolo numai cu prilejul unor înmormântări, ca şi la elogii gravate şi la funeralii publice. S-a remarcat că memoria colectivă a Romei este în primul rând cea a marilor familii nobile. Lealitatea faţă de mos maiorum, cono-taţiile valorilor cheie, precum fides şi pietas, convertesc aceste familii în posesoare ale unui fel de jurisprudenţe în raport cu iniţiativele instituţionale, în deţinătoare ale unei pregnante autorităţi morale, exprimate în For şi în senat. De altfel, ele se amestecă între ele, îşi căsătoresc moştenitorii în mediul lor, practic închis. Acest fenomen va conduce la căsătorii consanguine. Se recurge şi la adopţiuni. Scipio Aemilianus nu era Scipio decât prin adopţie. Apar şi unele divorţuri. Averea este tot atât de importantă ca şi naşterea. Suntem departe de proverbiala sărăcie a lui Cincinnatus. Nu trebuie uitat că exercitarea magistraturilor nu este retribuită, că orice campanie electorală este costisitoare, că patronii trebuie să fie generoşi cu aceia care le sunt clienţi, că se impune un „standing" de prestigiu, că marile familii au nevoie de un numeros personal, format din scribi, arhivişti, casieri etc. Amintim că un plebiscit din 218 î.C. interzice senatorilor averea de natură comercială sau industrială, operaţiile financiare. Senatorii au numai dreptul să înfiinţeze cărămidarii pe domeniile lor. Dat fiind că materialul fabricat de ele, cărămizile, sunt confecţionate din argilă; averea lor era legată de pământ. Guvernarea provinciilor devine o sursă fundamentală de îmbogăţire, datorită prăzilor de război acumulate, diverselor forme de venalitate. Fără îndoială, marea proprietate funciară este indispensabilă înscrierii în centuriile de cavaleri şi în prima clasă censitară.

Legăturile clientelare constituie una dintre temeliile puterii deţinute de nobiles. Expansiunea în Italia şi ulterior în exteriorul acesteia a sporit însemnătatea sistemului clientelelor. Generalii romani puteau să acorde avantaje anumitor localnici, astfel transformaţi în clienţi, în fiinţe dependente de ei. Raporturile clientelare implică asistenţă în justiţie, la procese, de fapt în ambele sensuri: clienţii îl ajută pe patron la nevoie şi acesta procedează identic când ei se află în cauză. Patronul acordă clientului bani şi hrană. Sprijinul patronului apără pe client împotriva unor abuzuri la care ar fi putut să fie supus. La rândul lor, clienţii îl susţin în campaniile electorale şi îi asigură un stat major competent de „prieteni", amici, în timpul exercitării mandatului de magistrat ori de pro-magistrat. Multiplicarea războaielor a putut impune prelungirea unor mandate de consuli şi de pretori, dar prorogarea nu poate depăşi trei ani. Promagistraţii sunt asistaţi de locţiitori, de „delegaţi" ai statului, legaţi, care pot comanda legiuni. Pentru că mandatele demnitarilor sunt limitate în timp, se favorizează o categorie de funcţionari de carieră, angajaţi pentru intervale de timp mult mai mari.

Republica Romană: Viaţa Internă

87
îndatoririle nobililor

Privilegiile au fost multă vreme compensate de îndatoriri numeroase. Nobilii plătesc impozite mari, sunt supuşi unui serviciu militar împovărător. Ei se află în slujba statului. Senatul îi controlează cu stricteţe. Sunt create jurii alcătuite din senatori; ele se pronunţă în diverse litigii publice şi private. Spre mijlocul secolului al II-lea î.C, o lese Calpurnia statuează un juriu permanent, sortit să judece şi să pedepsească extorcările de fonduri băneşti şi jefuirea provinciilor. Ne referim la aşa-numita quaestw de repetundis. Nobilul roman este ţinut să dovedească romanilor din vremea sa şi posterităţii o „virtute", uirtus, pusă permanent în serviciul comunităţii cetăţeneşti. Primeşte uneori un supranume, un cognomen, care aminteşte de victoriile repurtate asupra africanilor, asiaticilor, hispanilor sau allobrogilor: Africanus, Asiaticus, Hispanus, Allobrogicus. Dă nume unor şosele (Appia, Aurelia, Aemilia, Flaminia etc.) sau oraşelor întemeiate de el. Construieşte temple, basilici, opere de artă plasate în pieţe. Luptă din greu pentru asigurarea concordiei între cetăţeni. De aceea este îndeobşte obligat să-şi limiteze ambiţiile, să elimine dezechilibrele. Desigur, casta nobiliară atestă unele tare. Rivalităţile politice pot genera conflicte, chiar sângeroase, în sânul aceleiaşi familii. Mai târziu, Tiberius Gracchus va trebui să se confrunte violent cu verii săi Cornelii. Unii magistraţi nu ezită să ignore legile, să se aşeze deasupra lor, în special când se află departe de Roma. în 189 î.C, Manlius Vulso a atacat fără rost pe galaţi şi a obţinut triumful. Se înmulţesc ceremoniile, precum „triumful", triumphus, la origine tnumpus, care dădea dreptul generalului învingător să străbată uia sacra, pe un car pătrat, însoţit de soldaţii şi de prizonierii lui. Ceremonia triumfului fusese importată din Etruria. De altminteri, obârşia etruscă lăsase urme. Practic triumfătorul, care urca spre Capitoliu, urmat de trupele sale, era divinizat. El avea chipul badijonat cu miniu, ca şi statuia zeului (Iupiter), pe care se pregătea să-l onoreze. Deriziunea învingătorului, utilizată de oştenii lui, constituia de asemenea o practică neromană, care iniţial urmărise să-l protejeze, din punct de vedere magic, împotriva riscurilor inerente unei asemenea forme de apoteoză. Exista şi ovaţia, ouatio, în cadrul căreia un biruitor străbătea pe jos aceeaşi cale sacră, sub aclamaţiile mulţimii. Senatul are în general tendinţa să modereze politica externă expansionistă. Totuşi generalii, împinşi de nevoia de a-şi spori bogăţiile şi de legăturile clientelare din afara Italiei, provoacă intervenţii militare pe scară largă.

Cu toate acestea, între 286 şi 133 î.C. nu mai survine nici un contencios major în interiorul Cetăţii. Este epoca de aur a acesteia, epocă impregnată de concordia, de neutralizarea reciprocă a facţiunilor politice, de echilibru între drepturi şi îndatoriri. Pe deasupra, nu numai nobiles profită de înavuţirile făurite de expansiunea externă. Cel puţin pentru o vreme, mulţi cetăţeni romani şi-au văzut ameliorată condiţia materială. In plus, până la cucerirea Cartaginei, teama de duşman îndemna la o solidarizare a corpului cetăţenesc. Totuşi, începând din 167 î.C, acest echilibru a fost fragilizat şi menit destrămării, producerii de convulsii socio-politice grave.

Sfârşitul echilibrului intern

Ce s-a petrecut în 167 î.C? A fost practic suprimat tributuml Acest tributum, impozitul direct pe venituri, îndeosebi pe proprietăţile agrare, fusese instituit, după

88

Eugen Cizek
tradiţie, cu prilejul lungului asediu al cetăţii etrusce Veii, între 406 şi 398 î.C, când fusese • introdusă şi solda acordată celor ce efectuau serviciul militar (Liv., 4, 59, 1l-60). Acest tributum fusese conceput ca o contribuţie extraordinară, sortită finanţării cam-if paniilor militare, învederându-se mai degrabă similar prestaţiilor greceşti decât impozitelor moderne. Era fixat proporţional cu averea, încât cei mai săraci cetăţeni nu * îl achitau. Partea care revenea fiecărui contribuabil varia în funcţie de suma totală ce trebuia percepută şi de necesităţile statului. Această parte putea echivala cu 1% diri;^; avuţia personală, dar uneori era mai mare. In acest fel, nobiles dispuneau de substanţiale I privilegii politice, dar erau obligaţi să plătească pentru menţinerea acestora. însă, în 167,» î.C, trezoreria Romei a dispus de resurse suficiente, datorită lichidităţilor intrate la Roma în urma victoriei lui Paulus Aemilius asupra Macedoniei. încât, fără să fi fost I vreodată oficial desfiinţat, tributum nu a mai fost perceput de la cetăţenii romani din I Italia până în 43 î.C, când a fost temporar restabilit. Numai necetâţenii Italiei îl mai achitau. Fapt care a creat, în minţile lor, o adevărată frustrare. Cu siguranţă, au subsistat impozitele indirecte şi vămile. Pentru mărfurile intrate în Italia, pentru obţinerea . monopolurilor publice (exploatarea minelor şi pădurilor), pentru eliberările de sclavi etc.

în orice caz opulenţii Italiei au fost favorizaţi. Pe de altă parte, nobiles sunt din ce în ce mai puţin interesaţi de efectuarea serviciului militar. Sau mai curând interesaţi să-l presteze ca izvor de îmbogăţire. Pe de altă parte, fie ruinarea unor mici şi mijlocii proprietari de pământ, fie teama răspândită printre ei că vor fi siliţi să-şi părăsească casele, ogoarele şi familiile, în vederea angajării în războaie îndepărtate de Italia şi îndelungate, au creat mari dificultăţi recrutării în principiu obligatorii în rândurile infanteriei grele romane.

Toate aceste fenomene nu puteau rămâne fără urmări grave. Ele au condus spre ruperea echilibrului socio-politic intern, spre dispariţia acelei concordia a cetăţenilor, la care ne-am referit mai sus¹⁷.

Note

¹ Privitor la cârmuirea exercitată de către Brutus, Publicola şi Porsenna, vezi Massimo Pallotino, „Lo sviluppo socio-istituzionale di Roma arcaica alia luce di nuovi documenti epi-^T grafici", Studi Romani, 27, 1979, pp. l-l4; P.-M. Martin, op. cit., pp. 31l-322; E. Cizek Mentalităţi, pp. 94-95.

- Pentru etimologia vocabulelor care indicau plebea, a se vedea A. Walde - J.B. Hoffmann, Lateinischesetymologisches Worterbuch, ed. a3-a, Heidelberg, 1956, pp. 320-321; M. Scovazzi, Le origini del diritto germanico, Milano, 1956 (care propune etimologie indoeuropeanâ şi raporturi între plebs şi termeni care, în idiomuri germanice, desemnau oameni de condiţie modestă). Alfred Ernout-Antoine Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine, ed. a 5-a, Paris, 1967 şi Giacomo Devoto, Storia della lingua di Roma, ed. a 2-a, Bologna, 1969, pp. 50-51 sugerează etimologii neindoeuropene (împrumutate de năvălitori populaţiilor mediteraneene diri^rj Laţiu). Relativ la un alt punct de vedere, vezi J.-C. Richard, op. cit., pp. 104-l05. Cu privire la originea plebei, la dualismul patriciano-plebeian, la luptele între plebe şi patricieni, inclusiv la secesiune, a se vedea Berthold Georg Niebuhr, Histoire romaine, trad. fr. de P.A. de Golbery, 7 voi, Paris, 1830-l840, mai ales II, pp. 143-l71; G. Boni, „Foro romano", Atti del Congresso..

Republica Romană: Viaţa Internă

89

Internaţionale di Scienze Storiche, Roma, 1904, V, pp. 493-584; G. Oberziner, Origine della _n:be romana, Leipzig-Genova, 1901; id., Patriziato e plebe nello svolgimento delle origini romane, Milano, 1912, passim; Andre Piganiol, Essai sur Ies origines de Rome, Paris, 1916, passim (punct de vedere ulterior nuanţat); Gustave Bloch, La Republique romaine, ed. a 2-a, Paris, 1919, pp. 8-50; 120-l34; J.-C. Richard, op. cit., pp. XIX; 78-334; 409; Th. Mommsen, _Op. cit., I, pp. 159-l83; P.-M. Martin, op. cit., p. 273; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 4l-42; id., Mentalităţi, pp. 57-61; 164-l65; 207-209. Referitor la tribunii plebei, ale căror competenţe se oouneau puterii magistraţilor, la esenţa lor religioasă, căci ei erau puşi sub protecţia zeiţei Ceres, vezi P- Grimal, op. cit., pp. 155-l57 (care exclamă, la p. 156, ca să circumscrie aceste competenţe: „parcă s-ar fi ivit din adâncul vremurilor un vrăjitor înaintea căruia fiecare dădea înapoi"), dar şi M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 43-45.

³ Ne referim la A. Guarino, La rivoluzione della plebe, Roma, 1975 (tot capitolul al şaselea); ase vedea şi J.-C. Richard, op. cit., pp. 114-l17; P.-M. Martin, op. cit., pp. 336-337; M. Christol-

D. Nony, op. cit., pp. 45; 48; E. Cizek, Ist. Ut. lat., p. 42; id,, Mentalităţi, pp. 99; 190.

⁴ Pentru magistraturi şi magistraţi, vezi Jean Gaudemet, Institutions de V Antiquite, Paris, 1967, pp. 329-336; P. Grimal, op. cit., pp. 149-l62; Claude Nicolet, Rome et la conquete du mor.de mediterraneen, I, Les structures de 1' Italie romaine, Paris, 1977, pp. 396-403; P.-M. Martin, op. cit., pp. 300-305; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 158-l60; 172-218.

⁵ Censul se încheia printr-o ceremonie religioasă, desfăşurată pe Câmpul lui Marte. Toţi cetăţenii, călăreţi sau infanterişti, defilau aici, pe centurii. Se efectua o slujbă de purificare a lor, pnp. sacrificarea a trei animale: un porc, o oaie, un taur (suouetaurilium). Această ceremonie era numită lustrum (Liv., 1, 44, l-2).

⁶ A se vedea Th. Mommsen, op. cit., I, pp. 184-l86; 465-469; şi J. Gaudemet, op. cit., pp. 314-316; CI. Nicolet, Le metier de citoyen, p. 117. Pentru clasificarea censitarâ, vezi Andre Piganiol, „Un document d'histoire sociale: la classification servienne", Annales d'Histoire Economique et Sociale, 1933, pp. 113-l24. Privitor la toate problemele adunării centuriate, vezi

E. Cizek, Mentalităţi, pp. 15l-l64.

⁷ Vezi CI. Nicolet, Le metier de citoyen, pp. 305; 307. Dar întrucâtva ,şi Th. Mommsen, op. cit., I, pp. 183-l86; 465-469; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 165-l70.

⁸ A se vedea Francesco De Martino, Storia della costituzione romana, 7 voi., ed. a 2-a, Napoli, 1960-l964, II, pp. 154-l55; J. Gaudemet, op. cit., pp. 325-326; E. Cizek, Mentalităţi, PP- 164-l65.

⁹ A se vedea CI. Nicolet, Le metier de citoyen, p. 15; id., Les structures, p. 373; şi J- Gaudemet, op. cit., pp. 354-356; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 109-l11.

¹⁰ Vezi, în această privinţă, J.-C. Richard, op. cit., pp. 478-484; P.-M. Martin, op. cit., p. 215.

Vestigiile sacre arhaice sunt mult mai numeroase în For. Astfel zeul Ianus avea un sanctuar în For, mai degrabă un arc în formă de boltă decât templu. Statuia acestui zeu, a cărui sem-mucaţie originară dispăruse, se afla lângă arc, într-o capelă descoperită. Zeul era figurat cu două 'eţe. purtând numele de Ianus bifrons. Porţile capelei erau deschise când Roma se afla în stare de --"-"oi, pentru a se închide când domnea o pace absolută în relaţiile cu alte popoare. în conformitate cu legenda, când se declanşase războiul pricinuit de răpirea sabinelor, Ianus făcuse să ţâşnească un izvor de apă fierbinte, în scopul de a tăia calea invadatorilor sabini. Pentru viaţa ^c°"idiană şi privată din această epocă, pentru For şi altele, a se vedea mai ales P. Grimal, op. cit.,

90

Eugen Cizek

pp. 7-99; 302-331; 356-359; şi M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 58-60; P. Veyne, op. cit., pp. 79-l00.

¹² Pentru fenomenul asociativ, colegii şi circuli, inclusiv cel al Scipionilor, vezi F.M. De Robertis, II fenomeno associativo nel nwndo romano, dai collegi della Repubblica alle corpo-razioni del Basso Impero, Napoli, 1955; CI. Nicolet, Le metier de citoyen, pp. 264-399; 415-417; Eugen Cizek, U epoque de Neron et ses controverses idiologiques, Leiden, 1972, pp. 55-57; id., Neron, Paris, 1982, pp. 217-246; id., Ist. Ut. lat., pp. 45; 96-97; id., Mentalităţi, pp. 27-31.

¹³ Pentru economia acestei secvenţe istorice, a se vedea M. Le Glay, op. cit., pp. 109-l39; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 45; 60; 74-77. între 210 şi 209, Roma a capturat 50.600 de aliaţi ai lui Hannibal, transformaţi în sclavi. S-au adăugat 30.000 de locuitori ai Tarentului (în 209), 35.000 de cartaginezi (în 201), 155.000 de macedoneni şi greci, în secolul următor, 26.700 capturaţi în Corsica şi în Sardinia (în 177).

¹⁴ în legătură cu acest senatusconsult, cu bacchismul şi reprimarea lui, a se vedea A.J. Festugiere, „Ce que Tite-Live nous apprend sur Ies mysteres de Dionysos", Melanges de l' Ecole Franqaise de Rome et d'Athenes, 1954, pp. 79-99; J.-M. Pailler, „La spirale de l'interpreta-tion: Ies Bacchanales", Annales. Economie, Societe, Civilisation, 1982, pp. 929-952; id., „Les pots casses des Bacchanales", Melanges de V Ecole Franqaise...., 95, 1983, pp. 7-54; id., Bacchanalia. La repression de 186 av. J.-C. ă Rome et en Italie, Roma, 1988; J.-L. Voisin, „Tite-Live, Capoue et les Bacchanales", Melanges de V Ecole Frangaise..., 96, 1984, pp. 60l-653; dar şi Marie-Laure Freyburger - Gerard Freyburger - J.-C. Tautil, Sectes religieuses en Grece et ă Rome dans V Antiquite pa'ienne, Paris, 1986, pp. 6l-70; 185-l97; M. Le Glay, op. cit., pp. 170-l72; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 77; Gerard Freyburger, „Mysteres dionysiaques et promesses de survie. Les baccants de Rome", La Vie et la Mort dans V Antiquite. Actes du Colloque Organise en janvier 1990 par l' Association Guillaume Bude de Dijon, Dijon, 1991, pp. 109-l32; Yves Lehmann - Dominique Briquel - Gerard Freyburger - Mireille Hadas-Lebel — Vinciane Pirenne-Delforge - Charles-Marie Ternes, Religions de V Antiquite, Paris, 1999, pp. 256-290. în legătură cu religia Republicii, cu penetraţia cultelor orientale, vezi şi A. Grandazzi, op. cit., p. 264; Robert Turcan, Les cultes orientaux dans le monde romain, Paris, 1989, pp. 35-l27; Y. Lehmann şi colaboratorii, op. cit., pp. 29l-320.

¹⁵ Datorăm, în foarte mare parte, consideraţiile relative la religio romană a Republicii lui M. Christol - D. Nony, op. cit., pp. 5l-55. A se vedea şi Th. Mommsen, op. cit., I, pp. 104-l17; 262-265; 493-504; însă şi Y. Lehmann şi colaboratorii, op. cit., pp. 189-211. Pentru rolul edililor în orânduirea jocurilor, vezi J. Gaudemet, op. cit., pp. 347-348. în ce priveşte dezvoltarea arhitecturii şi artelor plastice, mai jos tratată, vezi Th. Mommsen, op. cit., I, pp. 143-l46; 274-278; 536-537. A se consulta şi P. Grimal, op. cit., pp. 243-249; J. Neraudau, „L'art romain", Rome et nous. Manuel a"initiation â la litterature et ă la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 277-280.

¹⁶ Vezi Th. Mommsen, op. cit., I, p. 266. Pentru dezvoltarea literaturii, a se vedea E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 45-l28; Fabio Cupaiuolo, Storia della letteratwa latina, Napoli, 1994, pp. 7-82; Pierre Grimal, Literatura latină, trad. românească de Mariana şi Liviu Franga, Bucureşti, 1997, pp. 53-l30.

¹⁷ Pentru nobilitas, echilibrul intern şi pentru pricinile ruperii lui, a se vedea mai ales M. Christol - D. Nony, op. cit., pp. 48; 77-82; E. Cizek. Mentalităţi, pp. 69-70; 105-l06; 184; 192; dar şi G. Bloch, op. cit., pp. 145-201; CI. Nicolet, Le metier de citoyen, pp. 200-228; M. Le Glay, op. cit., pp. 8l-l56; 185-l90; în ce priveşte triumful, vezi Y. Lehmann, op. cit., p. 202.