Istoria Romei
Yüklə 3,8 Mb.
|
| §1 mentde i
oricum, esenţa censului se afla în recensământul tuturor cetăţenilor, inclusiv al celor săraci si al liberţilor în scopul efectuăm recensământului, cetăţenii erau convocaţi Pe Câmpu! L printre altele, aici censom supuneau cetăţenii unui examen moral, în cadnu unei dis ud cU ei De egaţi ai lor se deplasau în provincii si .a armate, spre a efectua acolo re2fă c" ..„'. fV . '. r -■"'-"91 '" mmdte, spre a etectua acolo recensă Censom înscriau cetăţeni noi reprobau pe cei imorali printr-un blam specific nota îns0Îit câteodată de amenz. Ei puteau să mute unul sau mai mulţi cetăţeni dll t hb l
Cen ţ eprobau pe cei imorali printr-un blam sp îns0Îit câteodată de amenz. Ei puteau să mute unul sau mai mulţi cetăţeni dl p6 asemenea, puteau sa schimbe clasa centunată din care făceau parte cetăţenii. rdau m special pentru actele de indisciplină ilit* d pe p6 asem, p himbe clasa centunată din care făceau parte cetăţenii. Sife s acordau m special pentru actele de indisciplină milita*, conduită politică reprobabilă Ş1 mor vur goluţe. Censorii puteau exclude pe unii cavaleri din categoria lor poLo-mili tr 0CiaM pe altminteri, cu pn.eju recensământului, se reallza Ş1 o trecere în revistă a cavaleri o De asemenea, censoni stabileau lista senatorilor (lectio senatus), din care puteau exclude pe ce estimaţi nedemni de către ei* comandant militar. Censorii (antreprenori de impozite) 2-4). Statorniceau ŞI moravurilor",
vehicu,e, sclavi 60
a suveranităţii populare6. Comiţiile centuriate sunt „cele mai legitime", „cele mai sacre", sanctissimae (Cic, Red., 27). Am remarcat că se pune pe seama lui Servius Tullius înfiinţarea adunării centuriate pe bază censitară. El ar fi creat cinci clase censitare. în realitate, cum am semnalat, lucumonul etrusc nu crease decât o clasă şi categoria celor aflaţi sub clasă. Structurarea censitarâ a comiţiilor centuriate a fost operată sub Republică, probabil pe la 450-440 î.C, când s-au statuat cinci clase censitare, întemeiate deci pe cens. Corpul cetăţenesc includea 193 de centurii, divizate între cele cinci clase. Fiecare clasă, iniţial structură militară, era împărţită în centurii de „mai tineri", iuniores (care luptau în afara teritoriului roman şi în prima linie de atac), şi în centurii de „mai bătrâni", seniores (trupele de rezervă). Vocaţiei militare originare, de cadru de recrutare a soldaţilor, i se adăuga cea fiscală, conotată de perceperea impozitului funciar, bazat pe pământurile şi turmele deţinute de cetăţeni. Prima clasă cuprindea 80 de centurii, 40 de iuniores şi 40 de seniores. Clasele a doua, a treia şi a patra includeau fiecare câte 20 de centurii, 10 de iuniores şi 10 de seniores. Numai clasa a cincea încorpora 30 de centurii, 15 de iuniores şi 15 de seniores. Se suprapuneau claselor censitare 18 centurii de „cavaleri", equites (oamenii cei mai înstăriţi, inclusiv senatorii), şi sub clase figurau două centurii de genişti şi două centurii de muzicanţi, care alcătuiau fanfara. Ei ar fi putut vota după clasa a cincea. Toţi săracii Romei, care nu aveau cens, de fapt nu aveau ca avere decât capul, aşa-numiţii capite censi, erau scutiţi de serviciul militar şi nu formau decât o singură centurie (Liv., 1, 43, l-l0). Prima clasă era constituită de infanteria grea, la origine, şi ulterior din proprietarii funciari mici şi mijlocii. Cavalerii şi cetăţenii din prima clasă îndeplineau poverile militare cele mai apăsătoare, dar alcătuiau majoritate electorală. Reamintim că o centurie echivala cu un vot. Cavalerii şi cetăţenii din prima clasă votau primii. De altfel, când se atingea majoritatea voturilor - adică 97 - scrutinul se oprea. încât chiar a doua clasă vota destul de rar, iar a cincea şi centuriile subiacente, practic niciodată (Cic, Rep., 2, 39; Liv., 1, 43, 10-l1; DH, 4,20. 3). Prin tragere la sorţi, se alegea prima centurie care vota, cea prerogativă. Dat fiind că opţiunea sa putea influenţa pe celelalte. La începutul secolului al II-lea î.C, prima clasă censitară a avut dreptul la doar 70 de centurii (Liv., 1, 43, 2; 40, 51, 9). Astfel a trebuit să fie chemate la vot şi centurii din a doua clasă. Pentru alegerile consulare din 44 î.C, a votat integral această a doua clasă (Cic, Rep., 2, 40; Phil, 2, 82). Centuriile erau conduse de un centurion, centurio, şi de un responsabil al scrutinului, rogator (Cic, De or., 2, 200; C.I.L., 6, 33 994 = I.L.S., 6049). în orice caz, „sistemul" centuriat era timo-cratic, şi nu gentilic. El a generat însă o adunare populară oligarhică şi conservatoare. După ce funcţiile militare, îndeosebi de cadru de mobilizare şi de recrutare, s-au estompat, iar cele juridice au diminuat, adunarea centuriată şi-a conservat şi dezvoltat funcţiile electorale şi legislative. Centuriile erau convocate în afara incintei sacre a Romei, unde militarii nu puteau pătrunde, adică pe Câmpul lui Marte, zeul războiului, cu ajutorul unei goarne, classicum. Riturile convocării îmbrăcau totdeauna o conotaţie militară. Pe Capitoliu se ridica un signum, un steag roşu, ca simbol al sângelui şi al războiului. încă din vremea Revoluţiei franceze, steagul roşu a fost restabilit şi purtat de unele forţe de extremă stângă, mai degrabă ca simbol al unor aşa-zise forţe populare decât al războiului. Unele adunări aveau un caracter preliminar, alcătuind contio(nes); după care se trecea la cele în care se luau decizii sau se alegeau magistraţii. Din atribuţiile judiciare, adunarea centuriată a conservat judecarea cazurilor grave de parricidium şi, în special, Republica Romană: Viaţa Internă 61 ■
Prin excelenţă, comiţiile centuriate alegeau consulii, censorii şi pretorii. De asemenea, ele votau legile cele mai prestigioase, „sănătoase în cel mai înalt grad", maxime salubres, ale Republicii. O concurenţă loială şi, în general, eficient realizată, au făcut-o comiţiilor centuriate cele tribute, comitia tributa. în opoziţie cu adunarea centuriată, ele reprezentau poporul civil al Romei. In timp ce adunarea centuriată se reunea „în afara pomeriului", extra pomerium, adunarea tribută se întrunea „în interiorul pomeriului", intra pome-rium, adică între limitele incintei Romei. Mai puţin dependente de structurile gentilice, iniţial comiţiile tribute asamblau cetăţenii în funcţie de domiciliile lor, adică grupaţi pe triburile teritoriale înfiinţate de Servius Tullius. Unii cercetători apreciază că adunarea tribută a emers înainte de secolul al V-lea î.C. Totuşi, se pare că ea şi-a făcut apariţia în 471 î.C. (Liv., 2, 55, 10; DH, 43-49). Adunarea tribută nu este sigur atestată decât după decemvirat, în 446 î.C. (Liv., 3, 71, 3). Vulgata relativă la „primordiile" Romei nu îi atribuia nici un întemeietor. Cu toate că adunarea centuriată vota legile cele mai respectabile, progresiv, comiţiile tribute au devenit principalul organ legislativ şi electoral al Romei. Pe timpul lui Servius Tullius au existat numai patru triburi teritoriale şi urbane, mai sus menţionate. Ulterior s-au adăugat triburile din hinterlandul agrar. în 491 î.C, se constată douăzeci şi unu de triburi, dintre care şaptesprezece erau rustice (Liv., 2, 21, 7; DH, 7, 64, 6). Şaisprezece îşi luaseră numele de la principalele ginţi care posedau proprietăţi în zonele teritoriale unde se aflau triburile (Camillia, Claudia, Aemilia, Cornelia, Fabia etc). Numai unul singur avea un nume geografic. Ne referim la Crustumina, trib plasat între Tibru şi Anio. S-ar spune că ginţile crescătorilor de vite latino-sabini au făurit aceste triburi ca sâ-şi menţină influenţa politică. Mai târziu, cum am notat mai sus, un trib a însemnat un vot. Ulterior însă noile triburi şi-au luat denumirea de la locul unde erau aşezate: oraşe, cursuri de apă etc. în 241 î.C. s-a ajuns la treizeci şi cinci de triburi, cifră ce nu a mai fost depăşită. S-a ignorat repartizarea pur teritorială şi noii cetăţeni au fost înscrişi în rândurile triburilor existente. Neîndoielnic, adunarea tribută se delimitează net de cea a centuriilor, oligarhică şi censitară. Ea este mai „democratică", chiar dacă există sensibile diferenţe între triburile urbane, intens populate, şi cele rustice, unde se înregistrau mai puţini votanţi. De altfel, censorii Quintus Fabius şi Publius Decius i-au înscris în masă pe toţi liberţii, proclamaţi de ei ca turbulenţi, în cele patru triburi urbane (Liv., 9, 46, 14). Iar în 168 î.C, censorii i-au cantonat pe cei mai mulţi liberţi în tribul urban Esquilina, foarte populat (Liv., 45, 15, 4-5). De asemenea, unii cetăţeni proveniţi din Italia şi din provincii au fost înregistraţi, în majoritatea lor, în tribul urban Collina. Atribuţiile electorale ale comiţiilor tribute rezidau îndeosebi în alegerea magistraţilor inferiori (quaestori, edili curuli etc.) şi a altor demnitari temporari, cum erau triumvirii şi decemvirii însărcinaţi cu probleme agrare. însă atribuţiile legislative ale comiţiilor tribute s-au învederat ca deosebit de relevante. Legile votate de ele, leges u'butae, au devenit mai numeroase decât cele votate de către comiţiile centuriate.
Republica Romana: Viaţa Internă 63 Mai mobile, mai dinamice decât cele centuriate, comiţiile tribute se reuneau mai uşor. în pofida diferenţelor dintre triburi, sufragiul oamenilor de condiţie modestă deţinea o pondere sensibil mai mare în comiţiile tribute decât în cele centuriate. Treptat, legislaţia romană avea tendinţa să se mute în adunarea tribută. încât, după cum arată Claude Nicolet, comiţiile tribute aveau tendinţa de a lua locul, ca organ esenţial al suveranităţii populare, adunării centuriate7. Incumbă însă comiţiilor tribute şi competenţe judiciare, ca organisme ale justiţiei populare, mai ales pentru infracţiunile mai puţin grave. Cele grave, cum am arătat mai sus, erau instrumentate de comiţiile centuriate. Nu existau reguli precise, care să oblige un cetăţean să se adreseze uneia sau alteia dintre cele două adunări. întrucât el putea, într-un caz de condamnare penală, să-şi introducă apelul, în virtutea dreptului hprouocatio, în adunarea tribută. Dar, de cele mai multe ori, adunarea tribută, ca instanţă de apel, hotăra în cazurile de acuzaţie de crime publice, a căror pedeapsă nu era execuţia condamnatului, ci doar o amendă. în acest mod, majoritatea proceselor judecate în apel se desfăşura în adunarea tribută. Fireşte, nu numai în comiţiile centuriate, ci şi în adunarea tribută, numeroşi cetăţeni romani, care locuiau în Italia, însă în exteriorul Romei şi Laţiului, ori chiar în provincii, nu votau, pentru că nu se deplasau în Oraş. Nu exista sufragiul local sau prin corespondenţă. Rar, pentru adunări electorale, se realiza o mare afluenţă de cetăţeni veniţi din depărtare. Am notat mai sus că rolul împlinit de concilium sau concilia plebis nu a făcut decât să crească. Pentru adoptarea legislaţiei plebeiene şi pentru alegerile tribunilor şi edililor plebei, participanţii la reuniunile respective, de la care, după opinia noastră, erau excluşi patricienii, votau tot pe triburi. Căci am constatat că plebeii erau înscrişi în triburi. Unii savanţi moderni au considerat chiar că, după 287-286 î.C, conciliul plebei ar fi fuzionat cu adunarea tribută. Francesco de Martino a demonstrat clar că o asemenea ipoteză trebuie exclusă8. în 220 î.C, distincţia între conciliu şi comiţiile tribute era foarte pregnantă (Liv., 27, 5, 16). Nu numai că efectivele votanţilor nu erau chiar identice, dar conciliul îşi avea proprii preşedinţi - tribunii şi edilii plebei - şi rituri religioase specifice. De cele mai multe ori nici nu se luau auspicii cu prilejul întrunirii conciliului. Se recurgea rar la consultarea semnelor trimise de zei. Funcţionarea adunărilor poporului şi a conciliului plebei relevă o complexitate remarcabilă şi ilustrativă pentru structurile mentale romane. Voinţa populară se exprima pe diferite căi. Cum va preconiza, pentru America latină, Simon Bolivar, care era înzestrat cu o solidă cultură clasică. însă esenţialul puterii reale, legislative şi chiar executive sau judiciare, se afla în altă parte, şi nu în mâinile adunărilor populare ori ale magistraţilor. Căci, în Roma antică, în pofida unor aserţiuni foarte hazardate, emise de către unii, nu a funcţionat niciodată principiul separării puterilor în stat. De altfel, funcţionează el cu rigoare în vremea noastră, nu numai la noi, ci şi în marile democraţii occidentale? Organul suprem al puterilor, al tuturor puterilor, a fost, sub Republică, senatul. Subsistemul puterilor senatoriale Este clar că puterile reale ale senatului, foarte întinse, depăşesc cu mult competenţele strict legale, delimitate instituţional, care îi revin. Sau cel puţin astfel percepeau oamenii secolelor ce ne interesează acum forţa reală a senatului Republicii. Ei considerau senatul ca adevăratul cârmuitor sau cârmaci al Republicii. Cum vom vedea în capitolul următor, la începutul secolului al III-lea î.C, Pyrrhus, regele Epirului, a invadat Italia. în 280 î.C, el a trimis la Roma o ambasadă condusă de filosoful grec Kineas. La întoarcere, suveranul Epirului l-a întrebat pe Kineas cine este rege la Roma. Kineas i-a răspuns că la Roma nu domneşte un basileu, ci se află trei sute de regi. Aceşti trei sute de regi erau, desigur, senatorii (Plut., Pyrrh., 19). Iată pentru ce Claude Nicolet defineşte senatul drept consiliul permanent al Cetăţii romane sau „consiliul public" al statului. Senatul sau curia, cum mai era numit, este axa vieţii politice în tot cursul evoluţiei Republicii9. Imensa forţă reală a senatului nu se baza pe un imperium, ci pe „influenţă", „capacitatea de a creşte şi de a face să crească", auctoritas, care nu era instituţionalizată. Senatul este garantul şi gardianul Cetăţii. Ca şi al structurii oligarhice a acesteia. Poporul, populus, cuprinde toţi cetăţenii romani, mai ales pe cei de vârstă adultă, în antiteză cu bătrânii. Această situaţie se oglindeşte în celebra formulă: „senatul şi poporul roman", senatus populusque Romanus, abreviată prin sigla SPQR. Această formulă a constituit şi constituie simbolul Romei. Al Romei antice şi al Romei contemporane nouă. Ea apare pretutindeni la Roma, inclusiv pe capacele din trotoare, care acoperă canalizările! Această formulă îmbracă şi o altă semnificaţie. Ea ilustrează prevalenta absolută a senatului, prioritatea lui faţă de popor, orânduit în comiţii, ca şi faţă de magistraţii acestuia. Senatul asumă prin urmare o mai sensibilă relevanţă decât poporul roman. Oricum, el se detaşează ca organism independent faţă de popor ori faţă de ceea ce rămâne din el, după ce sunt extraşi senatorii. Auctoritas exercitată de senatori primeşte o aură sacră. Apogeul senatului a fost atins tocmai înainte de 133 î.C. Temelia temeliilor, ca să ne exprimăm astfel, a unui senat suveran în felurite domenii de activitate îl constituie controlul, stăpânirea absolută a resurselor financiare ale statului, care îi revine (Pol, 6, 14). Fără aprobarea senatului armata nu primeşte nici hrană, nici uniforme sau îmbrăcăminte, nici soldă. Nici chiar dictatorul republican nu se putea atinge de trezoreria publică decât cu aprobarea senatului. Gestionarii vis-teriei erau subordonaţi senatului, care decidea nu numai bugetul, ci şi perceperea impozitelor. Magistraţii, comandanţii militari depind de hotărârea senatului de a le accepta sau respinge solicitările de fonduri băneşti. La expirarea mandatului anual pe care îl deţineau generalii, numai senatul putea decide prelungirea acestuia ori trimiterea unui înlocuitor. Totodată, senatul hotăra dacă succesele militare ale comandanţilor militari trebuiau fie celebrate, fie minimalizate (Pol., 6, 15). De regulă, magistraţii executau ordinele senatului. De cele mai multe ori, ei supuneau senatului orice propunere care urma să fie prezentată comiţiilor. Preponderenţa absolută a senatului faţă de magistraţi se datora şi faptului că demnitarii nu îşi exercitau mandatul decât preţ de un an, în vreme ce senatorii îşi îndeplineau misiunea toată viaţa, cu extrem de rare excepţii. De altfel, după terminarea însărcinării lor, magistraţii deveneau îndeobşte senatori. Cetăţenii care încheiau contracte publice cu statul depindeau şi ei de senat. Senatorii beneficiau de o notabilă influenţă economică. Dar, printr-o lege Claudia, le-a fost interzis orice „profit" evident şi orice activitate lucrativă (comerţ, industrie, artizanat, operaţii de „inginerie financiară" etc: Cic, Veri:, 5, 45; Liv., 21, 63, 2). Ei nu puteau decât să posede şi să cultive mari proprietăţi de pământ. Cu siguranţă, în cazul promovării acestei legi, interveneau nostalgia romană pentru viaţa rustică şi năzuinţa de a stânjeni corupţia. încât senatorii erau proprietari financiari trăind din veniturile aduse 64
Republica Romană: Viaţa Internă 65
de domeniile lor şi influenţând viaţa economică din spaţiul rural, producţia şi negoţul cu grâne. Ceea ce nu a împiedicat anumiţi senatori să ocolească prevederile legale şi, prin diverse mijloace, inclusiv graţie anumitor intermediari, să împrumute bani cu dobândă, să recurgă la camătă. Termenii „senat" şi „senatori", senatus şi senatores, au apărut relativ recent, incontestabil în legătură cu „bătrân", senex ori senior. Am remarcat mai sus că, la origine, senatul a fost un consiliu regal compus din căpeteniile ginţilor. Puterea reală a acestui consiliu fusese limitată. Tarquiruus I trebuie să fi cooptat în consiliul regal îndeosebi şefii etrusci, trabanţii săi (Liv., 1, 35, 6). Brutus a completat de asemenea rândurile senatorilor, introducând anumiţi plebei. în orice caz, consiliul regal se transforma în senat. Interesant este să explicăm de ce, sub Republică şi Imperiu, senatorii erau numiţi „părinţi înscrişi", patres conscripti. Cu siguranţă, primul lexem desemna patricienii ginţilor tradiţionale, pe când cel de al doilea cuvânt îi indica pe plebeii inseraţi în senat de către Brutus (Liv., 2, 1, 11). De aceea.patres conscripti echivalează cu un cuplu realizat prin asindeton10. Sub Republică, îndeosebi după 367-366 Î.C., numeroşi plebei au pătruns în senat. Numai progresiv senatul a echivalat cu adunarea aproape ereditară a foştilor magistraţi sau promagistraţi. în timpul Republicii, recrutarea senatorilor — sub rege, apanaj al lor -, incumbă consulilor şi, ulterior, censorilor. Reînnoirea senatului se desfăşura, în principiu, o dată la cinci ani. Censorii întocmeau lista, album, a senatorilor, adăugând noi nume sau eliminându-i pe cei consideraţi nedemni de calitatea de senator. De fapt, censorii au operat rar excluderea din senat. Misiunea censorului fusese fixată printr-o lege Ovinia care ar fi fost adoptată în secolul al IV-lea î.C. Teoretic, censorii erau ţinuţi să aleagă pentru senat pe cei mai buni cetăţeni. în realitate, censorii alegeau noii senatori dintre foştii edili curuli, pretori şi consuli. Probabil că recrutau în senat şi anumiţi sacerdoţi, cum ar fi flamenul lui Iupiter (Liv., 38, 8). Edilii plebei şi tribunii plebei au accedat la senat în cursul secolului al II-lea î.C, iar quaestorii abia la începutul secolului I î.C. Senatul s-a transformat aşadar într-un club închis al foştilor magistraţi. Posibilităţile de opţiune ale censorilor au fost practic anihilate. Numai în plin război punic, când 180 de senatori au fost ucişi în bătălia de la Cannae, a fost ales dintre foştii censori un dictator, Marcus Fabius Buteo, în scopul de a organiza o „alegere", lectio, a senatului, având ca ţintă introducerea în senat a foştilor magistraţi şi quaestorilor, ca şi a oamenilor de valoare din toate categoriile de cetăţeni (Liv., 23, 23, 4-6). Senatul nu se reunea din proprie iniţiativă, ci era convocat de un consul, pretor, ulterior şi de un tribun al plebei, care stabilea data şi locul viitoarei reuniuni a senatului şi o prezida. Nu era obligatoriu ca senatul să se întrunească în localul Curiei din for. Se putea reuni şi într-un templu, de pildă al lui Iupiter, eventual chiar într-o zonă extrapomerială. Nu exista o ordine de zi clară şi se putea delibera liber înaintea votului. Orice senator putea lua cuvântul, avansa propuneri, prevedea un text şi reclama intervenţiile colegilor săi în problema dezbătută. Unele reuniuni erau rezervate audierii magistraţilor, a anumitor petiţionari sau a unor ambasadori străini sau a solilor trimişi de provincii. d ' Senatorii îşi exprimau opiniile în ordinea statornicită de album, începând cu sena-, torul cel dintâi înscris pe listă,princeps senatus. Consultarea şi votul aveau loc pe categorii de senatori: foştii censori, censorii, şi foştii dictatori, foştii consuli, foştii pretori, praetorii, foştii edili, aedilicii, foştii tribuni ai plebei, tribunicii etc. Fiecare senator deţinea un loc anume, o poziţie specifică, un locus, în ordinea de apel şi în sala de şedinţe. Senatorii romani votau „cu picioarele", căci se ridicau de la locul lor şi se aşezau în spatele celui care enunţase un punct de vedere pe care îl susţineau. Senatorii nu votau legi, precum comiţiile, ci păreri, senatus consulta, care au căpătat repede o valoare legislativă, mai constrângătoare, mai relevantă decât leges ori plebiscita. Ele purtau asupra tuturor problemelor publice, îndeosebi asupra activităţilor politice şi administrative, asupra bugetului, repartizării provinciilor spre gestionare, misiunilor magistraţilor şi promagistraţilor. Practic, legile şi, înainte de 287-286 î.C, plebiscitele trebuiau fie avizate în prealabil, fie ratificate de către senatori. Am relevat mai sus că, de fapt, capacităţile reale ale senatului erau nelimitate. Ele ţinteau în special funcţii religioase, dat fiind că senatul este protectorul credinţei străbune, încât el se află în contact permanent cu sacerdoţii. Senatul hotărăşte acceptarea sau respingerea cultelor religioase. Dacă în 204 î.C. admite cultul Marii Mame frigiene sau Cybele, în 186 î.C. reacţionează printr-un senatus consultum împotriva bacchanalelor. Senatul consultă Cărţile Sibylline, când se produce o calamitate, decide datele unor sărbători şi consacră templele şi locaşurile sacre. îi revin de asemenea însemnate funcţii financiare, ca gestionar al banilor publici, „nervul lucrurilor", neruus rerum gerendarum. Gestionează trezoreria publică a Republicii, în vederea purtării campaniilor militare şi unor construcţii necesare Cetăţii. Magistraţii inferiori, aflaţi în fruntea visteriei publice, adică a lui Saturn, aerarium Saturni, depind integral de senat. Senatul fixează cota de impozit direct, tributum. Diverse senatus consulta orânduiesc exploatarea minelor şi a pădurilor. Senatul gestionează şi „pământul public", ager publicus, cel confiscat populaţiilor învinse de Roma. El îl distribuie anumitor persoane apreciate ca demne să-l administreze. Senatul decide în cazul contractelor publice şi al veniturilor realizate din perceperea unor impozite indirecte, acordată publicanilor. Senatul controlează riguros politica externă si campaniile militare. El reprezintă Roma în raporturile cu alte popoare cucerite sau aliate. Senatul nu declară război - misiune rezervată adunărilor populare - dar hotărăşte de fapt cum să se încheie un tratat de pace (Sall., ., 39, 3). Fixează generalilor teatrul lor de luptă, primeşte ambasadele străine ori ale supuşilor Romei, îndeobşte în luna februarie. Ratifică înţelegerile efectuate de promagistraţi cu alte popoare. Trimite de la Roma ambasade sau comisii menite reglementării situaţiilor generate de marile campanii militare (Pol., 18, 42; Liv., 33, 24; 45, 17 etc). Totodată, senatul controlează riguros recrutarea soldaţilor, dilectus, efectuată de către magistraţi. Senatul emite anual un senatus consultum referitor la armate. Senatul asumă şi funcţii judiciare. Senatorii sunt judecători în cele mai multe procese importante, fie publice, fie private. Se pronunţă în procesele criminale (conjuraţii, revolte locale etc.) şi statuează normele juridice şi administrative ale Italiei şi provinciilor. La sfârşitul secolului al III-lea î.C, puterea legislativă a senatului se consolidează. El îşi asumă şi putere executivă, întrucât îi controlează în mod constant pe magistraţi, care sunt ţinuţi să i se adreseze şi să i se supună. „Majestatea" sau „măreţia" senatului, maiestas senatus, este cel puţin tot atât de importantă ca măreţia poporului. Senatul pune în mişcare acea „constituţie" mixtă, concomitent monarhică, aristocratică şi democratică, evocată de către Polibiu.
Yüklə 3,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|