Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə14/57
tarix26.10.2017
ölçüsü3,8 Mb.
#14526
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   57

1

l

Criza Republicii Romane

149

Reformele lui Sulla

înainte de abdicare, Sulla efectuase reforme fundamentale, sortite renovării statului, în primul rând, ca să-şi făurească o clientelă fidelă, devotată, a împroprietărit şi colonizat în Etruria, Umbria, Laţiu, Campania, chiar în Corsica, 120.000 de oameni, care serviseră sub flamurile sale. Reformele lui Sulla dezvăluie o personalitate împărţită între deschiderea spre mentalităţile Orientului elenistic şi fidelitatea faţă de anumite valori şi reprezentări tradiţionale. Ele traduc un amestec între preconizarea viitorului şi prezervarea trecutului.

Dictatorul a radiat pe unii adversari ai săi din corpul cetăţenesc, dar a confirmat dreptul de vot şi înscrierea noilor cetăţeni în triburi, care astfel şi-au pierdut definitiv factura teritorială. A fixat în iulie alegerile consulare, cu ţelul de a permite oamenilor înstăriţi din Italia şi clienţilor, invitaţi de patronii lor, să ajungă la Roma în momentul decisiv: nobiles trebuiau să controleze strict maşina electorală. A pus în operă o legislaţie bogată în toate domeniile, prin excelenţă în cel instituţional şi juridic. Poporul, reunit în comiţiile tribute şi în cele centuriate, putea în continuare să voteze legi, fără a cere avizul senatului. Comiţiile centuriate censitare redevin principala adunare a poporului pentru alegeri şi pentru votarea legilor. Atribuţiile tribunatului plebei sunt reduse. Tribunatul este practic scos în afara magistraturilor poporului. Tribunii nu mai pot candida la o magistratură a poporului. Li se retrage iniţiativa legislativă directă. Propunerile lor de plebiscite trebuie să aibă aprobarea prealabilă a senatului. Ei pot totuşi să opună veto măsurii sau iniţiativei unui magistrat şi să ajute un plebeu aflat în pericol (auxilium). într-un fel şi intercesiunea este limitată. Se menţine de altfel dreptul de apel la popor (prouocatio). Fără o autorizaţie specială, magistraţii trebuie să rezide la Roma şi îndeosebi nu mai comandă armate permanente în Italia. Provinciile urmează să fie guvernate doar de promagistraţi, foştii consuli ori foştii pretori, pe o perioadă de un an. Exclusiv senatul poate să le prelungească, să le proroge, mandatul şi comandamentele militare. Urmează să se respecte cu stricteţe cariera demnităţilor, cursus hono-rum. Nimeni nu poate accede la pretură, fără să fi fost în prealabil quaestor. Consulatul este exercitat numai de foştii pretori. De asemenea nimeni nu poate fi reales consul decât după un interval de zece ani de la un consulat anterior (App., Ciu., 1, 100). Un

iKIi rr o tor

rfimă

istratun


candida !a o alta. încât cineva nu ajunge consul decât la vârsta de 42 de ani. Pentru quaestură, vârsta normală de acces era 30 de ani. Edilitatea a devenit facultativă. Urma pretura, la 36-40 de ani. Orice fost magistrat, inclusiv un fost censor, devine membru al senatului. Forţele militare şi bugetele guvernatorilor de provincii sunt fixate de senat. Totuşi acesta nu desemnează direct guvernatorii. Cu prilejul alegerilor consulare, senatul indică provinciile încredinţate proconsulilor. Tragerea la sorţi repartizează ulterior comandamentele militare. Numărul magistraţilor creşte. Există acum în fiecare an douăzeci de quaestori, care devin automat senatori, la expirarea mandatului lor. în acest mod se completează mai uşor locurile rămase libere în senat, din cauza deceselor. Este augumentat şi numărul pretorilor.

Deosebit de importantă este reformarea senatului. Sulla venera consiliul suprem al statului, însă îl dorea fidel faţă de el şi de optimaţi şi prin urmare uşor de manipulat. Pe de altă parte războaiele civile făcuseră ravagii în rândurile senatului. Sulla nu numai că



I

150


Eugen Cizek

Criza Republicii Romane

151

a umplut golurile astfel generate, însă a dublat efectivele senatului, care ajunge astfel să numere şase sute de membri. Cum am arătat, Sulla detesta ordinul ecvestru şi mediile sociale ale oamenilor de afaceri. Totuşi avea partizani fideli şi printre cavaleri. încât, într-o nouă lectio senatus, a introdus în curie îndeosebi cavaleri loiali lui. Se pare totuşi că a recurs şi la alţi militari ai săi, care nici măcar nu erau cavaleri. Mulţi dintre cei 315 noi senatori proveneau din cetăţile italice. îndeosebi noii senatori se vor afla într-o' situaţie mai degrabă subalternă. Zece ani după dictatura lui Sulla, ei mai încercau încă să mai exercite magistraturi inferioare, cum era quaestura, ori să devină ofiţeri superiori, adică tribuni militari, ca să promoveze în cariera senatorială (Cic, I Verr., 30).



Foarte relevantă este reforma tribunalelor, realizată în cursul anului 81 î.C. Legile „corneliene" statuau un embrion de cod penal, o armonizare a legislaţiei. Ele precizează şi penalizează delicte ca asocierea răufăcătorilor, otrăvirile, venalitatea, incendiile criminale, falsul şi utilizarea falsificării etc. O lege pedepsea cu moartea orice particular, ca şi un magistrat ori promagistrat, care declanşa un război ori recruta soldaţi fără aprobarea senatului, îndemna la rebeliune şi în general atenta la maiestatea poporului roman. Este posibil ca unele legi să fi condamnat adulterul, pederastia, jocurile de noroc şi luxul excesiv al banchetelor. Instrumentarea proceselor, cu excepţia celor de apel, nu revine adunărilor populare, ci tribunalelor permanente, în număr de cinci (quaestiones perpetuae). Cavalerii sunt excluşi din aceste tribunale. Ele sunt constituite exclusiv din senatori. Sulla acordă o atenţie specială proceselor îndreptate împotriva gestionării frauduloase a banilor publici. Un personaj dovedit culpabil este condamnat ia o amendă, care depăşea simţitor suma deturnată (de două ori şi jumătate mai mult), şi la interdicţia focului şi apei. Aceasta din urmă va echivala pe viitor cu un exil sancţionat prin interzicerea şederii pe solul Italiei. Senatul reiese întărit din reformele lui Sulla. în afară de responsabilitatea gestionării provinciilor, politicii externe şi bugetului, senatul controlează de acum înainte o parte din iniţiativele legislative înaintate adunărilor populare. In schimb, ordinului ecvestru i se retrag anumite privilegii: unele de prestigiu (rezervarea de locuri speciale la spectacole), altele avantajoase şi aducătoare de profit (arendarea impozitelor din provincia Asia, conferită lui de către Gaius Gracchus). Acestor reforme li se adaugă un demers social: printre altele se încearcă o controlare a preţurilor mărfurilor. Reformele lui Sulîa poartă şi asupra domeniilor religiei şi construcţiilor, organizării politicii edilitare".

Astfel Sulla a extins zona interpomerialâ a Romei. Sulla a fost cel dintâi om politic roman, de la Servius Tullius până în secolul I Î.C, care a extins pomerium. El a amplificat spaţiul urban şi i-a conferit noi dimensiuni religioase. A reorganizat evidenţa Cărţilor Sibylline. Pontifii sunt acum cincisprezece în loc de nouă. Cincisprezece în loc de nouă sunt de acum înainte şi augurii, care iau auspiciile. întors din Asia, Sulla, de altminteri, cum am mai arătat, mai degrabă sceptic în materie de religie, solicită insistent să i se restituie funcţia de augur. Ceea ce ilustrează influenţa politico-religioasă a augurilor. în loc de zece sunt pe viitor cincisprezece şi auxiliarii pontifilor în celebrarea sacrificiilor: adică se trece de la decemuiri sacris faciundis la quindecemuiri sacris faciundis. Sulla a imprimat o factură religioasă triumfurilor conferite generalilor săi. Relativ discret sunt celebrate triumfurile lui Gaius Valerius Flaccus şi lui Lucius Licinius Murena, ca urmare a unor victorii modeste, repurtate de primul în Gallii şi de cel de al doilea asupra Iui Mitridate.



:

Important era însă să se reia tradiţia sărbătoririi Romei cuceritoare. în contrapartidă este celebrat somptuos triumful lui Pompei. El înregistrase asupra unor triburi barbare victorii minore, care mascau adevărata biruinţă a forţelor marianiste din provincia Africa, aflate sub comanda lui Domitius Ahenobarbus. în 12 martie 81 î.C, Gnaeus Pompeius Magnus a străbătut spaţiul sacru al Romei, pe o cvadrigă şi învestit cu atributele lui Iupiter. Au loc sărbători populare în cinstea lui Hercule. La Praeneste, localitatea unde se adăpostise Marius fiul, la sfârşitul lui octombrie 81 îC., se desfăşoară „jocurile Victoriei", ludi Victoriae: sunt dedicate lui Hercule, Venerei şi Fortunei. Atenienii înlocuiesc jocurile în onoarea lui Teseu, Theseia, prin altele, în cinstea lui Sulla: Sylleia.



O clară conotaţie politico-socială, dar şi religioasă, a fost imprimată construcţiilor religioase întreprinse de Sulla. La Roma, este dedicat un templu zeiţei Venus Felix şi este construit un templu în cinstea Bellonei. Cum Capitoliul fusese grav avariat de un incendiu declanşat în vara anului 83 LST", Sulla procedează la reconstrucţia marelui templu al lui Iupiter Capitolinul, punctul terminus al cortegiului triumfurilor şi sanctuarul dominant al Romei. Pe viitor, edificiul va avea 3.300 mp. Pronaosul este alcătuit din trei rânduri de şase coloane (templul este hexa-stil). Cele trei săli sunt hărăzite celor trei divinităţi ale triadei capitoline: Iupiter în centru, Minerva la dreapta, Iunona la stânga. Porţile sunt din bronz. Marea statuie a lui Iupiter aşezat într-o cvadrigă încununa frontonul. Sunt reconstruite templele lui Iupiter. Feretrius, zeiţei Fides, zeiţei Venus Erycina. Este conceput un nou edificiu al arhivelor statului, Tabularium, situat în partea nord-vestică a Forului. De fapt, întreg Capitoliul este restaurat. Forul este reamenajat, iar clădirea curiei este mărită. în afară de marile şantiere deschise la Roma, sunt renovate şi oraşe dintr-o Italie perturbată de atâtea conflicte militare devastatoare. Se construieşte, de pildă, la Capua şi mai ales la Pompei, unde ia fiinţă o colonie Cornelia Veneria Pompeianorum. Cornelia trimite la numele gentilic al lui Sulla, iar Veneria la Venus sau Venera, divinitatea sa privilegiată. în Samnium, este renovat centrul monumental din Alba Fucus, iar în Laţiu sunt reamenajate Ostia, Tibur şi Terracina. La Praeneste se ridică marele templu al zeiţei Fortuna.

Toate aceste construcţii asumă o semnificaţie politică mai mult decât manifestă. Reformele lui Sulla au potenţat astfel primatul oligarhiei senatoriale. Totuşi prevalenta nobilimii, pendinte de trecut, va dispărea curând, în vreme ce componenta monarhică, orientată spre viitor, se va impune în deceniile următoare.



După Sulla

Reformele şi dictatura lui Sulla nu au pus deloc capăt intrigilor politice urzite la Roma, rivalităţilor între facţiuni, clanuri şi persoane, manevrelor viclene, destabilizatoare, ambiţiilor excesive. Instituţiile Republicii erau caduce. Reformele corneliene au fost supuse eroziunii progresive, fragmentării, anihilării. De altfel, înfrângerea popularilor nu fusese totală. Chiar secondanţii lui Sulla au înţeles oportunitatea modificării structurilor oligarhice şi a unei alte renovări a statului. Se înălţa tot mai sus steaua tânărului Pompei. După opinia lui Jerome Carcopino, acţiunea lui Pompei va dezarticula substanţial echilibrul republican al competenţelor organelor statului, va genera destructurarea executivului, funcţiei armatei Cetăţii, organizării sociale. Pompei va fi un strălucit comandant militar, însăujgiilâfejgmcie stat. Cum reliefează Marcel Le Glay, el nu dispunea decât de ambiaurfHtWficdeW, fără a-i avea calităţile indispensabile.



f «urm

152


Eugen Cizek
Fusese stimulat de onorurile decernate de către Sulla. Se raliase acestuia întrucât marianiş suscitaseră ori toleraseră acuzaţii de malversaţii aduse tatălui său Gnaeus Pompeius Strabo. P,e de altă parte, Pompei a avut totdeauna temperamentul unui aristocrat mândru, arogant, om; ordinii şi al disciplinei. Fapt care nu l-a împiedicat să penduleze, toată viaţa, între orient politice cele mai diverse, contrastante.

Frământările au început încă din timpul vieţii lui Sulla. La alegerile din 79 î.C, pentrui anul 78, desfăşurate înainte de moartea lui Sulla, au fost aleşi consuli Quintus Lutatius Catulus şi Marcus Aemilius Lepidus, tatăl viitorului triumvir. Acesta din urmă era lirb adversar al „cornelienilor" lui Sulla. Tânărul Pompei l-a sprijinit, spre deziluzia lui; Sulla, care, într-o convorbire, l-a mustrat. într-adevăr Lepidus şi-a început mandatul'1 printr-o cuvântare virulentă, în care reclama abolirea reformelor oligarhice ale lui Sulla. Era prea devreme pentru aceasta. Lepidus a propus o nouă lege frumentară, rechemarea ' exilaţilor şi restituirea proprietăţilor, confiscate de Sulla, italicilor. Lepidus a intrat într-o violentă dispută cu Lutatius Catulus, încât, din nou, s-a profilat spectrul războiului civii. Ulterior, înainte de încheirea misiunii sale de consul şi sub pretextul deplasării în provincia repartizată lui ca promagistrat, s-a oprit în Etruria şi a răsculat populaţia împotriva veteranilor lui Sulla, instalaţi aici. A recrutat o armată şi a înaintat până la porţile Romei. Pompei a ocupat Gallia cisalpină şi l-a atacat din nord, pe când Catulus; ieşit din Roma, i-a zdrobit forţele militare. Lepidus a fugit în Sardinia, unde a murit la, sfârşitul anului 77 î.C. Patres, „părinţii", adică senatorii, îl declaraseră „vrăjmaş public" hostis publicus, încă de când provocase sediţiunea din Etruria. Perperna, „locotenentul" lui Lepidus, s-a refugiat în Hispania, la Sertorius, împreună cu restul trupelor răsculate.' La Roma, minţile oamenilor politici reintraseră în efervescenţă, în timp ce Pompei îşi continua ascensiunea12.

în orice caz începe să se contureze o coaliţie a nemulţumiţilor: italici, cavaleri, ple-l bei săraci, proscrişi, fii de proscrişi. Senatul însuşi era divizat. O fracţiune aspira la con- j servarea totală sau aproape totală a reformelor „corneliene" (ale lui Sulla). Din ea făceau parte oameni ca Lutatius Catulus, Marcus Philippus, care, după felurite pali- 8 nodii, devenise la bătrâneţe campion al conservatorilor optimaţi etc. Un alt segment încorpora supravieţuitorii ori moştenitorii ideilor lui Livius Drusus. Conduşi de cei trei ,. fraţi Aurelii Cottae (cel mai vârstnic, Gaius, figurase printre prietenii lui Drusus). I Adepţii acestui grup preconizau temporizarea, concilierea, reforme moderate. Desigur, exista şi un grup favorabil popularilor. Oricum anul 77 î.C. a început fără consuli în funcţiune. Patres au adoptat un senatusconsult ultim şi au încredinţat un comandament 4, extraordinar, un „imperium" proconsular „nedefinit şi superior", imperium infinitum ma-ius, lui Pompei, împotriva lui Sertorius. Pompei a putut astfel să preia tutelarea 1 Republicii şi Romei, pe care o ratase Scipio Aemilianus, dar o exercitase cândva Marius..

Quintus Sertorius, născut în 123 î.C, într-o familie de rang ecvestru, după ce se distinsese în războaiele împotriva cimbrilor şi teutonilor şi în Hispania ca tribun militar, participase la războiul I purtat împotriva socii-lor şi se raliase marianiştilor în 87 î.C. Desemnat pretor în 83 î.C, se insta- I lase arunci în Hispania citerior. în 81 î.C, fusese alungat din Hispania de către proconsulul „cor- g nelian" Gaius Annius. Se refugiase în Mauretania. în 80 î.C, dăduse curs chemării adresate lui I de triburile lusitane, răsculate împotriva lui Sulla şi Romei însăşi. Sertorius a înfrânt, în bătălii J sângeroase, propretorii „cornelieni" Gaius Aurelius Cotta, pe mare, şi Lucius Fufidius, pe uscat. 1

Criza Republicii Romane

153


Obţine sprijinul imigranţilor italici şi se străduieşte să pună stăpânire pe întreaga Hispanie. General talentat şi om politic abil, învinge pe guvernatorii Hispaniei ulterior, Quintus Caecilius Metellus şi Marcus Domitius Calvinus. Sertorius iniţiază tratative cu Mitridate. Pompei soseşte în Hispania -j la început, este de asemenea biruit de Sertorius la Lauro (azi Suero). Ulterior, Pompei şi Metellus îl constrâng pe Sertorius la operaţii defensive. Forţele lor operează o joncţiune benefică, încât, în 72 î.C, Sertorius este asasinat de Perperna, fostul „locotenent" al lui Lepidus, devenit acum secondantul său. în 71 î.C, focarul rebeliunii hispanice este definitiv stins de Pompei. Ce urmărise de fapt Sertorius? Pe care Salustiu îl va glorifica, pe când Titus Livius îl va reproba. Opiniile cercetătorilor moderni diverg. Năzuia Sertorius să creeze în Hispania, tărâm bogat în atâtea resurse, o bază în vederea recuceririi puterii la Roma de către reziduurile marianiste? Dorea el să făurească, în Hispania, un stat marianist independent, desigur latinofon? Voia el să aplice aici modelul statelor independente, anterior formate de aliaţii Romei în Italia însăşi? Se înscria acţiunea sa, cum opinează E. Gabba, în continuarea şi concluzia războiului purtat cu socii! în orice caz aventura lui Sertorius configurează o nouă fisurare a edificiului instituţional, creat de reformele „corneliene".

La Roma, mecanismele instituţionale tradiţionale funcţionează, deşi continuă să întâmpine dificultăţi. Senatul trebuie să „închidă ochii" asupra noilor urzeli ale lui Mitridate şi expansiunii pirateriei în Mediterana, să permită cavalerilor oameni de afaceri reluarea arendării generale a redevenţelor Siciliei, mai ales să îngăduie tribunilor plebei să realizeze o carieră publică senatorială, după încheierea mandatului lor, în pofida reglementărilor statuate de către Sulla. în 75 î.C, sub presiunea cuvântărilor înflăcărate rostite de tribunul plebei Opimius, consulul Gaius Aurelius Cotta redă titularilor tribunatului accesul la magistraturile superioare ale poporului roman. în 74, tribunul Quinctius Cethegus ridică din nou problema tribunalelor, iar, în anul subsecvent, tribunul Licinius Macer, orator foarte elocvent, blamează nobilitas şi recomandă plebeilor să nu se mai înroleze în armată. Senatul îşi amenajează un calm relativ, afirmând că va lua hotărâri relevante după întoarcerea lui Pompei din Hispania. Oricum „constituţia" lui Sulla dispărea bucată după bucată. Se profită de acest calm relativ şi de succesele militare din Hispania şi din Tracia, ca să se promoveze măsuri hotărâte în materie de politică externă. Se încredinţează lui Marcus Antonius un comandament extraordinar în lupta începută contra piraţilor; se organizează în sfârşit, ca provincie, Cyrenaica şi este anexată Bithynia, al cărui rege murise. Acest ultim act declanşează cel din urmă război purtat împotriva lui Mitridate Eupator. Trezoreria publică este goală în momentul când izbucneşte o amplă răscoală a sclavilor13.



Revolta sclavilor §i Spartacus

Am constatat mai sus proliferarea masivă a sclavilor, mai cu seamă în sudul Italiei. Am semnalat că nu se înmulţiseră doar turmele de muncitori agricoli de condiţie servilă, ci şi sclavii intelectuali, sclavii gladiatori sau luptători în armate private, eventual gărzi de corp. Prin urmare, sclavi militarizaţi, dibaci în mânuirea armelor. Acest fapt a generat un focar de incendiu, care mocnea de câteva decenii într-o Italie supusă conflictelor militare diverse şi constrângerilor economice pricinuite de ele.

154

Eugen Cizek

Criza Republicii Romane

155

în aceste condiţii se declanşează marea răzvrătire a sclavilor conduşi de Spartacus.1. Acesta era un sclav trac, gladiator în şcoala de luptători servili a lui Gnaeus Lentulus din Capua. Nu trebuie crezut că Spartacus era o brută obtuză. Fie avea o anumit; pregătire intelectuală, fie dispunea de sfetnici sclavi cultivaţi. Era în orice caz inteligent şi curajos. Sub comanda lui, 74 de sclavi gladiatori, celţi şi traci, evadează din şcoala de la Capua. Ei organizează pe muntele Vesuviu şi în anul 73 î.C. o adevărată citadelă fortificată, după toate normele tacticii militare antice. Li se raliază şi alţi sclavi. Coboa de pe munte şi iau cu asalt tabăra pretorului sau propretorului Gaius Claudius Glaber. Ei pradă totul în jurul lor (Oros., Hist., 5, 24). Biruie şi trupele pretorului Publiu Varinius. Curând rebelii adună o armată, destul de bine organizată, care cuprinde 60.000 de sclavi. Alarma a fost puternică la Roma, unde ia naştere o psihoză, o teroare provocată de teama generalizării insurecţiei, care ar fi putut cuprinde şi Cetatea însăşi.



în 72 î.C, sclavii lui Spartacus străbat munţii din Italia meridională şi pornesc spre' nord. înving armata comandată de cei doi consuli în funcţiune, Gnaeus Cornelius Lentulus (proprietarul şcolii de la Capua) şi Publius Gellius Poplicolla. O ramură dizidentă a rebelilor, condusă de celtul Krixus, este totuşi învinsă. Sclavii rebeli ai lui Spartacus ajung în nord, în Gallia cisalpină, şi înfrâng la Mutina alte trupe romane,' comandate de proconsulul Gaius Cassius Longinus. Ţelul lor fusese ieşirea din Italia. Ceea ce demonstrează că această rebeliune nu are doar un caracter social, excesiv sc'os« în relief de cercetătorii marxişti, ci si unul antiroman şi antiitalic, etnic, naţional.. Probabil Spartacus şi trabanţii săi aspirau să făurească un nou stat antiroman în exte- riorul Italiei. Nu se ştie de ce au renunţat la acest plan şi s-au întors în sud, în Lucania, unde au bătut o altă armată consulară. Doreau să-şi întemeieze statul pe solul italic? Sau, năzuiau să prade din nou bogăţiile Italiei şi să strângă în jurul lor noi trupe de sclavi?

în ultimă instanţă, reprimarea insurecţiei servile a fost încredinţată fostului pretor, Marcus Licinius Crassus. Acest vlăstar al unei vechi şi ilustre familii plebeiene era un: senator foarte bogat şi un performant orator. Fusese unul dintre secondanţii lui Sulla,: dar adoptase puncte de vedere reformiste şi aderase la facţiunea popularilor reconstitu-,: ită. Crassus a reunit zece legiuni, a restabilit disciplina militară şi i-a blocat pe rebeli într-o peninsulă, de unde ei au ieşit cu greutate din încercuire. Eşuează tentativa lui: Spartacus de a trece în Sicilia. Sprijinit şi de trupe proaspete, sosite din Macedonia, Crassus a zdrobit armata servilă, în 71 î.C, pe râul Silarius. Şase mii de sclavi revoltaţi au fost crucificaţi pe uia Appia, între Roma şi Capua. Spartacus căzuse în luptă. în acest mod a fost zdrobită cea mai amplă răscoală servilă antiromahă din antichitate. Preţ de multe secole, amintirea ei îi va obseda pe romani. întorcându-se din Hispania, unde îşi procurase o solidă clientelă, Pompei a nimicit în Etruria o bandă de sclavi, care reunea rămăşiţele armatei lui Spartacus ori grupuri de sclavi răzvrătiţi, sub impulsul mişcării servile din sud. încât Pompei a putut să-şi aroge şi victoria finală repurtată asupra scla-,; vilor rebeli. Răscoala durase mai mult de doi ani: 73-71 Î.C.

Pompei şi Crassus beneficiau amândoi de o glorie indiscutabilă şi de resurse abundente. Pompei lichidase mişcarea lui Sertorius, iar Crassus îl înfrânsese pe Spartacus. Li se deschidea astfel perspectiva unei strălucite cariere politice de altă factură decât cea. tradiţională.

* Consulatul lui Pompei şi al lui Crassus

Vectorii mişcării „de reformare a reformei", adică a celei a lui Sulla, au fost tocmai Pompei şi Crassus. în vara anului 71 î.C, cu sprijinul activ al tribunilor plebei, sunt aleşi consuli, pentru anul 70 î.C, Marcus Licinius Crassus şi Gnaeus Pompeius Strabo. Acestuia din urmă soldaţii îi conferiseră, încă din 80 î.C, cognomen-ul de „cel Mare", Magnus. însăşi alegerea lor era o lovitură puternică administrată reformelor lui Sulla. Căci era ilegală. Crassus fusese recent pretor şi nu trecuse intervalul stipulat de reformele „corneliene" între două magistraturi. Iar Pompei nu parcursese cariera demnităţilor, cursus honorum, înainte de a candida la consulat. Dar senatul nici măcar n-a murmurat. Fidelul său general Lucullus lupta în Orient, iar Marcus Antonius suferise o grea înfrângere în Creta. Mulţi senatori înţelegeau că reformele „corneliene" erau desuete.

Intraţi în funcţiune, consulii au eliminat treptat două compozante esenţiale ale reformelor lui Sulla. Mai întâi ei au promovat restabilirea completă a competenţelor şi drepturilor tribunilor plebei. Aceştia îşi regăseau prerogativele tradiţionale şi redeve-neau magistraţi ai poporului roman. în sfârşit, a fost schimbată alcătuirea juriilor tribunalelor permanente. A contribuit la aceasta şi procesul intentat de sicilieni fostului lor guvernator şi propretor, Verres, corupt, abuziv, crud. Pledoaria susţinută cu strălucire de tânărul avocat şi om politic Marius Tullius Cicero, dovezile aduse de el au avut efect devastator. Chiar în timpul procesului, Verres s-a recunoscut învins şi s-a autoexilat. Tribunalul senatorial a trebuit să-l condamne. Dar acest proces a dezvăluit cât de coruptă şi de ineficientă se învedera gestionarea senatorială a provinciilor. Luxul strident şi datoriile contractate grevau „clasa politică" romană. Exista un clivaj manifest între resursele Imperiului şi cheltuielile statului. Resursele Imperiului erau imense, însă nu ajungeau în visteria statului. Ceea ce noi definim acum ca evaziune fiscală, economie subterană, bântuia şi atunci la Roma şi în imperiul Republicii. Compoziţia juriilor a fost modificată, după procesul lui Verres: numai o treime din membrii lor vor fi senatori. O altă treime se va recruta printre cavaleri şi ultima treime printre tribunii trezoreriei, categorie de cetăţeni slab cunoscută, dar alcătuită foarte probabil din cetăţeni bogaţi, legaţi, prin interesele lor, de oamenii de afaceri. Senatorii deveneau minoritari în tribunalele permanente. Pe de altă parte, consulii au preconizat şi realizat restaurarea censurii. Censorii aleşi în 70 î.C, Lucius Gellius şi Gnaeus Cornelius Lentulus, procedează la epurarea senatului, din care exclud 64 de senatori, introduşi de Sulla, şi mai ales încheie procesul înregistrării noilor cetăţeni, proveniţi dintre italici. Ne-âm referit mai sus, în alt subcapitol, la această măsură şi la faptul că s-au recenzat atunci peste 900.000 de cetăţeni. Mulţi dintre aceşti cetăţeni italici erau clienţi sau suporteri ai consulilor, în special ai lui Pompei. Ce mai rămânea din reformele lui Sulla şi din preeminenţa ostentativă a oligarhiei senatoriale?

Senatul rezulta diminuat, în vreme ce ordinul ecvestru (şi" mediile de afaceri) îşi potenţau influenţa politică. Cavalerii fuseseră obligaţi să încheie o alianţă temporară cu populares, în plină revivificare. De aceea s-a afirmat că trăsătura cea mai pregnantă a vieţii politice, preconizate în 70 î.C, o reprezintă situarea în primul plana cavalerilor şi oamenilor de afaceri. Fără îndoială, s-au recunoscut atunci însemnătatea burgheziei italice, contrapusă incapacităţii senatului de a gestiona finanţele publice şi, în general,

156


Eugen Cizek

hibele a ceea ce s-ar defini drept „constituţia" Republicii, incongruentă alcătuirii imperiale a statului roman. în aparenţă prăbuşirea noii „constituţii", promovate de către Cornelius Sulla, restabilea instituţiile tradiţionale. în realitate, rolul armatei câştiga îq( pregnanţă. Sulla nu reuşise să îndepărteze din viaţa politică oamenii de condiţie modestă şi să restaureze mecanismele unei maşinării senatoriale devenite incapabilă să guverneze singură. i

Sub vălul înşelător al restaurării vechilor instituţii ale Republicii oligarhice, se;

B zămisleau premisele puterii personale şi ale ignorării vechilor reguli ale Cetăţii. îndeo-

sebi se deschidea calea a ceea ce Marcel Le Glay a sugerat ca dominaţia lui Pompei. Iată pentru ce sir Ronald Syme afirma că decadenţa Republicii prescria ca ineluctabil impactul unui imperator unic, care era Pompei14. Iluziile unor republicani convinşi, precum Cicero, aspiranţi la restaurarea completă a Republicii, s-au dovedit vane.


Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   57




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin