Istoria Romei

IV.

Rei

SFUBLICA ROMAHA: CUCERIRI ŞI EXPANSIUNE (SECOLUL AL V-LEA - 201 î.C.)

Roma asediată

Cândva, probabil în 496 î.C, romanii, comandaţi de dictator-vX Postumius Albuş, au biruit liga latină (Liv., 2, 19), în bătălia de la lacul Regillus (loc încă neidentificat), în condiţiile presiunii exercitate de triburile muntenilor asupra Laţiului, cum am arătat mai sus, s-a încheiat, după legendă, în 493 î.C, un tratat, aşa-numitul foedus Cassianum. Acest „tratat", foedus, fusese iniţiat de către Spurius Cassius. Reiterăm observaţia că acest foedus asigura autonomia Romei faţă de liga latină, din care făcea totuşi parte. De fapt, atât latinii, cât şi grecii din Cumae militaseră pentru restaurarea Tarquinilor, deoarece se temeau de alte influenţe etrusce, infiltrate în Roma. Pe de altă parte, Roma a profitat de concurenţa pentru supremaţia în interiorul confederaţiei latine, desfăşurată între Ardea, Lavinium, Aricia şi Tusculum. Deşi liga latină îşi avea un sanctuar federal în crângul sacru al Dianei, de la Aricia, pe malurile lacului Nemi. Cum am mai arătat, o facţiune politică naţională a lichidat definitiv înrâurirea etruscă până în 480 sau 470 î.C. Cu toate acestea, Roma, închisă între limitele incintei sale şi ale hinterlandului său (adică „ogorul roman", ager romanus, întins până la câteva mile de Oraş) a fos supusă preţ de multe decenii unui asediu aproape permanent, exercitat de vecinii săi.

Nu au dispărut litigiile cu latinii. Miza era controlul aşezării Ardea, situată la 42 de kilometri de Roma. Dar atât Roma, cât şi restul Laţiului, au fost confruntate cu o puternică presiune din partea diferitelor seminţii sabellice, coborâte din munţii săraci, unde apăruse un manifest excedent demografic. Muntenii voiau să se instaleze în Laţiu, astfel cum vecinii lor, samniţii, se stabiliseră în Campania. Volscii, sabinii, equii, hernicii invadau Laţiul. De altfel, multe din cuceririle şi luptele atribuite de vulgata Romei primordiilor au fost de fapt opera ligii latine. Numeroase colonii puse pe seama Romei erau, în realitate, colonii ale ligii latine, în secolul al V-lea şi în prima parte a veacului următor. Uneori Roma a trebuit să accepte, în interiorul său, invadatori. Este cazul celor 5.000 de sabini, conduşi de Appius Claudius. Alţi sabini au ocupat regiunea etruscizată de pe valea mijlocie a Tibrului, închizând astfel accesul Romei spre Campania. Către ■160 Î.C., sabinii pătrund chiar în Roma, sub comanda lui Herdonius. îi sprijineau sabinii din interiorul Oraşului; însă, în cele din urmă, au fost respinşi (Liv., 3, 17-l8). în această încleştare, Roma a fost susţinută de Tusculum. Războiul cu sabinii s-a sfârşit. S-au supus latinilor hemicii, ■ar, din 448 î.C, sabinii nu au mai prezentat nici o primejdie. în schimb, volscii şi equii au continuat să hărţuiascâ pe latini şi Roma până la sfârşitul secolului al V-lea î.C. Dar romanii au cucerit două poziţii importante, adică Tibur (azi Tivoli) şi Praeneste.

Considerăm că Roma a fost constrânsă la o stare necontenită de asediu, la o penibilă defensivă în tot cursul secolului al V-lea î.C. Nici raporturile cu etruscii nu erau excelente. Veii, la graniţa Etruriei, de fapt la 17 km de Roma, pe malul drept al ' ibrului, bloca comerţul cu sare şi pădurile de pe acest ţărm. Datorită posesiunii aşezării

92

Eugen Cizek

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

93

Fidenae, situată la 8 km. în amonte de Roma, Veii controla întregul Tibru şi una dintre^r căile de acces spre Campania. Totuşi romanii au combătut această cetate etruscă, prin diverse mijloace. Legendele se referă la cei trei sute de membri şi clienţi ai gintei Fabia, care au purtat numai ei un război pe aceste meleaguri. însă în 426 î.C, romanii au pus stăpânire pe Fidenae şi, după un război prelungit preţ de zece ani, până în 396, chiar pe Veii (dacă nu cumva legenda a prelungit artificial durata războiului, prin analogie cu cel troian!). Zadarnic veienii au trimis soli în restul Etruriei; ei se lăudau cu faptul că în trecut învinseseră trei generali romani, într-o singură bătălie (Liv., 4, 31). Camillus a cucerit Veii, a distrus oraşul din temelii şi a vândut locuitorii ca sclavi. Cercetătorii moderni se întreabă de ce oraşele etrusce nu s-au aliat cu Veii. Etruscii din Caere (azi Cerveteri), aflaţi la 40 de km de Roma, s-au aliat cu forţele lui Camillus şi au primit chiar o cetăţenie romană limitată, ciuitas sine suffragio. Oare întrucât alţi etrusci detestau regimul politic al lucumonilor încă în vigoare la Veii? îi îngrijora ofensiva gallicâ, desfăşurată în plină Italie? Opinăm că au contat mai ales rivalităţile organice dintre cetăţile etrusce. Oricum creşterea demografică asigura Romei un prestigiu notabil: în 393 î.C. ea putea să se bizuie pe 152.000 de cetăţeni mobilizabili.

Primejdia gallică

Dar invazia gallilor senoni, aşa-numitul tumultus gallicus, a creat în curând probleme extrem de grave. Accidentul tragic astfel prilejuit Oraşului îi va marca pentru totdeauna memoria colectivă. El îi va deprinde pe romani cu prudenţă şi tenacitate sporită. Gallii senoni începuseră prin a ruina aşezările etrusce din valea Fadului. Astfel lua naştere ceea ce se va numi Gallia cisalpină. îndemnate de emisarii Syracuzei, în război cu cetatea etruscă Caere, numeroase cete de galii s-au răspândit în Italia centrală şi meridională. Una dintre aceste bande celtice, poate cea mai puternică, sub comanda lui Brennus, la 18 iulie 387 sau 386 î.C, pe micul râu Allia, adică la 15 km de Roma, a zdrobit forţele militare romane şi a ocupat Oraşul, cu excepţia Capitoliului, unde s-au retras ultimii apărători ai Cetăţii. Romanii au trebuit sâ-şi răscumpere eliberarea şi să decidă astfel pe galii să se retragă, după ce asediaseră zadarnic Capitoliul timp de şapte luni. Retragerea gallilor senoni a costat 1.000 de libre de aur. La Veii şi la Ardea, Camillus a reconstituit armata romană. Din nou, cetatea etruscă Caere a susţinut cu fervoare cauza Romei: i-a primit temporar zeii, sacerdoţii, obiectele sacre şi i-a furnizat un ajutor militar substanţial, care i-a permis să înfrângă pe galii. Alte raiduri celtice au fost respinse. După 380 î.C, Roma a fost reconstruită. I s-a ridicat o nouă incintă şi a primit un perimetru de 430 de hectare. Republica romană a continuat, o vreme, alianţa cu etruscii din Caere, sprijinind expediţiile maritime ale acestora. S-a încercat încheierea unei coalizări cu cetatea greaca a Massiliei (azi Marseille) şi Roma, ajunsă unul dintre cele mai importante oraşe ale Italiei, a început să fie cunoscută de istoricii greci. Invazia generalizată a Italiei centrale de către galii slăbise Etruria şi Laţiul. S-a pus capăt ultimei ameninţări gallice abia în 332-329 î.C. în 358-354, Roma impune latinilor pacea între aşezările lor şi exercită un fel de protectorat asupra Etruriei. în 348 î.C, se încheie un tratat cu îndepărtata Cartagină, care ilustra capacităţile mediteraneene ale romanilor.

Reluarea expansiunii

într-adevăr, Roma reia şi accelerează expansiunea în toate direcţiile. Armata romană, capabilă să concentreze zece legiuni, intervine în conflictele dintre muntenii samniţi şi agricultorii campanieni. Roma începe prin a se alia cu samniţii, împotriva cărora luptau latinii. Aceştia din urmă sunt înfrânţi de legiunile romane. Liga latină este desfiinţată şi întreg Laţiul este anexat. Se ajunge la un acord cu puternica şi populata Capua. Acest oraş era principalul rival al romanilor la dobândirea supremaţiei în Italia. Totuşi Capua este treptat subordonată Romei, ca şi Neapolis (azi Napoli), trecut sub protectorat roman.

în realitate, cetăţile greceşti din sud solicită frecvent sprijinul romanilor spre a-şi rezolva diver-aenjele interne. De altminteri, diverse familii nobile romane, felurite grupuri de interese acţionează în Campania şi în Italia meridională. Se ţes numeroase legături, inclusiv alianţe familiale, între aceste meleaguri şi Roma. Inevitabilul a trebuit să se producă. Ciocnirea cu federaţia samniţilor a fost cumplită. Romanii stânjenesc transhumanta samniţilor spre păşunile de pe litoral. Samniţii erau săraci, dar numeroşi şi foarte buni războinici. Pe de altă parte, ei au atras de partea lor alte populaţii italice. Anii 348-338 î.C. ilustrează un moment crucial în prevalenta peninsulară a Romei şi în expansiunea ei maritimă. Intrarea Romei într-o politică mediteraneană s-a datorat şi deosebitelor sale raporturi cu oraşul etrusc Caere. Această cetate se întindea pe un spaţiu foarte amplu pentru antichitate, pendulând, în cursul istoriei sale, între 150 şi 420 de hectare. Caere dispunea de o flotă numeroasă, care, unită cu cea a punilor, se opusese în 535 î.C. veleităţilor colonizatoare ale phoceenilor stabiliţi la Massilia. Descoperirile arheologice efectuate în Pyrgi, portul cetăţii Caere, atestă strânsele legături dintre oraşul etrusc şi Cartagină, puse în operă încă din secolul al Vl-lea î.C. Aproape de o inscripţie etruscă în cinstea zeiţei Uni, echivalent al Iunonei, s-au găsit mărturii scrise în limba cartagineză. Magistrat etrusc, Thefarie Velianas, din Caere, introdusese în sanctuarul zeiţei Uni divinitatea punică Astarte.

Patru războaie au fost necesare romanilor ca să-i învingă pe samniţi şi pe aliaţii lor. Ele s-au desfăşurat între 343 şi 272 î.C. Miza era dominarea Italiei. Victoria finală asupra samniţilor a ilustrat preponderenţa absolută a Romei în peninsulă. Romanii au început prin a tăia accesul samniţilor spre cele două ţărmuri maritime. Au încercat să-i atace din spate, adică din Apulia. însă, în 321 î.C, când armata romană s-a străduit să se strecoare în inima zonei samnite, adică între Capua şi Benevent, s-a produs catastrofa. Trupele romane, comandate de consulii Veturius şi Postumius, au fost atrase într-o cursă, întinsă în trecătoarea Caudium de samnitul Gavius Pontius. Romanii au fost obligaţi să capituleze şi să treacă dezarmaţi sub jugul alcătuit de lăncile învingătorilor. Acestea au fost celebrele „furci caudine". Celebre prin faptul că au impus Romei una dintre cele mai umilitoare eşecuri din istoria ei militară. Iar, în 315 î.C, samniţii i-au biruit din nou pe romani la Lautulae, un fel de Termopile al Italiei centrale. Foarte numeroase seminţii şi oraşe italice au fost captate într-o mare coaliţie antiromană, din care făceau parte etrusci, munteni sabellieni, galii etc. Soarta conflictului a început să încline în favoarea Romei abia începând din 314 î.C. între 318 şi 312 î.C, Capua a fost anexată de romani, care au instalat colonii în Campania. în 304 î.C s-a ajuns la o pace

94

favorabilă romanilor; însă intervenţia lor în Lucania a determinat reluarea ostilităţilor şi victoria clară a legiunilor la Sentinum, în 295 î.C, asupra unei mari armate gallo-sam-nito-etrusce. Samniţii au fost practic alungaţi de pe teritoriile lor tradiţionale şi împinşi spre Etruria. Roma câştigase de fapt controlul asupra Italiei, deşi samniţii au mai încercat să reziste. Abia în 272 î.C, ei au fost definitiv învinşi şi supuşi Romei. Unii dintre ei nu au iertat romanilor subjugarea finală nici în secolul I î.C. Totuşi luase naştere un prestigios stat romano-campanian.

între timp legiunile lichidaseră, mai ales după 291 î.C, toate focarele de rezistenţă antiromană din Italia centrală. Romanii erau conştienţi de primejdia constituită de marea coaliţie pusă la cale de samniţi. Se aflase în joc nu numai supremaţia în Italia, ci şi soarta Romei însăşi, cel puţin tot atât de serios ameninţată ca în 387-386 Î.C. Romanii au „curăţat" rapid Italia centrală şi au anexat teritoriile sabelline. O scurtă revoltă a Sabiniei centrale a fost zdrobită în 290 Î.C. Sabinia a fost anexată.

Dacă ginţi precum cele ale Comeliilor, Claudiilor, Deciilor vizau mai ales expansiune în Campania, Fabii erau preocupaţi îndeosebi de o extindere a puterii Republicii spre nord, în Etruria! Ca totdeauna, cetăţile etrusce nu se înţelegeau între ele. Unele au refuzat alianţa cu samniţii şi au rămas fidele Romei. Altele nu se hotărau cum să procedeze. Etruscii din Volsinii au preferat cooperarea cu samniţii şi au angajat ca mercenari cete de galii. Cu rare excepţii, cetăţile etrusce au fost anexate. Romanii au pus stăpânire şi pe teritoriul gallo-senon, plasat între Ancona şi Rimini actuale, unde au implantat o colonie. Arealul roman cuprindea 15.000 de kilometri pătraţi.

Un pericol major s-a conturat însă în sud. Bogata şi influenta cetate grecească din sudul Italiei, care era Tarentul, nu acceptase lesne distrugerea samniţilor. Nici alianţa dintre Roma şi Catargina, care, în 306 î.C, îşi delimitaseră zonele lor de influenţă, respectiv în Italia şi în Sicilia. Sprijinită de aliaţii săi osci şi campanieni, Roma a lansat o nefericită demonstraţie militară în golful Tarentului. în această situaţie, tarentinii au solicitat şi obţinut ajutorul militar substanţial al unui reputat condotier elenistic. Ne referim la Pyrrhus, regele Epirului, stat de munteni săraci. El devenise basileu al Epirului în 296 î.C, la vârsta de douăzeci şi trei de ani. Pyrrhus, alungat din Macedonia, a debarcat în Italia în fruntea unei disciplinate şi bine antrenate armate elenistice. Dispunea chiar de elefanţi de luptă, pe care romanii nici nu-i mai văzuseră vreodată. Pyrrhus se bizuia pe 25.000 de soldaţi şi pe 25 de elefanţi. înfruntarea lui de către legiuni, în 280 î.C, la Herakleia, a însemnat un dezastru pentru ele. Falanga, ca formaţiune de luptă, îi derutase pe romani. Elefanţii de luptă îi speriaseră teribil pe soldaţii romani, care au pierdut până la o treime din efectivele lor angajate în luptă. Pyrrhus lansează un marş triumfal asupra Romei, care se încheie la 60 de km de Oraş. Senatul, îndemnat de bătrânul Appius Claudius, nu acceptă însă condiţiile de pace propuse. în 279 î.C, Pyrrhus repurtează o victorie foarte îndoielnică asupra romanilor în Apulia, la Ausculum, rămasă cunoscută în istorie sub forma sintagmei „victorie a la Pyrrhus". Romanii au pierdut 6.000 de soldaţi dintre cei 40.000 angajaţi în bătălie, dar şi Pyrrhus lăsase 3.000 de morţi pe câmpul de luptă. Pyrrhus trece în Sicilia, unde, timp de doi ani, luptă împotriva cartaginezilor şi chiar a grecilor, răsculaţi împotriva sa. Reîntors în Italia, este înfrânt, în 275 î.C, de romani la localitatea Maleventum, care, după victorie, va fi rebotezatâ Beneventum (Benevent). Dezamăgit, basileul aventurier grec se reîntoarce în Grecia. In orice caz el prilejuise romanilor o nouă primejdie copleşitoare.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

95

i

Dar aventura lui Pyrrhus pusese capăt oricărei tentative de expansiune elenistică în Italia. Romanii învăţaseră ceva din acest război: să lupte mai organizat, să ridice tabere fortificate, adevărate castre. Nu au urmat decât operaţii de „curăţire". în 272 î.C, Tarentul capitulează şi este supus unei jefuiri totale. Aici romanii au cunoscut cu adevărat vesela de lux a grecilor şi sculpturile lor magistrale.

Roma a devenit astfel stăpâna incontestabilă a Italiei. De la Rubicon - dar romanii bătuseră şi forţe militare din Gallia cisalpină —până la strâmtoarea Messina, Italia era stăpânită, controlată de Roma şi de aliaţii ei. în 265 î.C, sub presiunea aristocraţiilor locale, Volsinii şi Vulci, ultimele cetăţi etrusce independente, trec sub dominaţia Romei. Politica Romei faţă de învinşi şi de aliaţii săi, adesea obligaţi la o asemenea condiţie, a fost complexă, nuanţată, dură la nevoie, foarte flexibilă în unele cazuri. în o sută de ani, după anexarea cetăţii Veii şi până la bătălia de la Sentinum, Roma şi-a impus prevalenta în Italia. în douăzeci de ani a fost stopată aventura expansionistă a lumii elenistice în Italia, pare-se visată încă de Alexandru. Reechilibrarea factorilor politici interni din Cetate a susţinut deosebit de substanţial strategia defensiv-ofensivâ a Romei în peninsulă.

în general s-au privilegiat soluţiile pragmatice. Pentru a supune alte populaţii italice, Roma a recurs la celebra soluţie „divizează şi porunceşte", diuide et impera. „Plaja" cuceririlor romane s-a vădit foarte variat alcătuită. S-a pendulat între nimicirea totală, până la temelii, a aşezărilor ostile şi primirea în rândurile fie ale cetăţeniei romane, fie ale aliaţilor, socii, a noilor supuşi, fără a exclude amputarea teritoriilor ce Ie aparţineau, năruirea incintelor fortificate, obligaţii oneroase, în funcţie de soldaţii furnizaţi Romei, de felurite poveri, ca provizii (livrate romanilor), dar şi alianţe cu Cetatea etc. S-au implantat pretutindeni colonii romane, învestite cu o vocaţie militară evidentă. Au fost populate cu soldaţi, lăsaţi la vatră, puţin numeroşi (până la două sute de inşi), aşezaţi în punctele strategice ale Italiei, de pe ţărmurile Laţiului şi ale Campaniei, până în Italia meridională şi pe coasta Mării Adriatice. Spre mijlocul secolului al III-lea î.C, aceste colonii, închipuite ca porţiuni ale Cetăţii, au fost implantate în Italia centrală şi chiar Ia nord de Pad. în diverse zone s-au dezvoltat şi colonii „latine", ale aliaţilor, mult mai numeroşi, până la câteva mii de oameni, în diverse zone. Cuceririle romane sunt aşadar „jalonate" de tot felul de colonii, ochii şi urechile Cetăţii. Multor cetăţi subjugate li se acorda o largă autonomie locală, inclusiv în domeniul instituţiilor. Alianţa cu Roma se baza pe cooperarea între oligarhiile locale şi nobilitas romană, care le determinase în mare parte să accepte preeminenţa Cetăţii. Să nu omitem faptul, mai sus consemnat, că aceste elite indigene erau dependente de nobilitas prin complexe legături de ospitalitate, de clientelă, prin obligaţii reciproce şi, uneori, chiar prin înrudiri. Romanii şi-au reprezentat totdeauna cucerirea Italiei ca fructul unei defensive permanente. în fond, prada de război, ambiţiile expansioniste au cântărit foarte mult. Clienţii nobililor, destul de des negustori activi, aveau nevoie de supunerea altor populaţii, care de multe ori le aducea profituri apreciabile.

Desigur, nici în Italia şi nici în exteriorul ei, Roma nu s-a străduit să latinizeze pe cineva cu forţa. Aculturaţia nu a fost obligată, ci acceptată, câteodată voită de aliaţi, socii. Cuceriţii au adoptat rapid limba, moravurile, chiar instituţiile cuceritorilor. Cu dificultate, inclusiv în sudul Italiei, în „marea Grecie", Magna Graecia, se va impune limba latină. Cele câteva sate din extremul sud-est al Italiei, aşa-zisa Terra d'Otranto, unde teoretic se mai vorbeşte şi acum o greacă aproape antică, constituie o excepţie. Iar etruscii şi-au pierdut complet limba, în prima jumătate a secolului I d.C

Roma a devenit astfel o veritabilă supraputere mediteraneană. De ea depindeau multe oraşe maritime şi comerciale, ale căror interese nu puteau fi ignorate. Confruntarea cu punii Cartaginei devenea inevitabilă. Cum s-a afirmat, între Roma, ajunsă „căpetenia Italiei", caput Italiae, şi o Cartagină în plină expansiune, conflictul devenea ineluctabil, în pofida vechilor înţelegeri încheiate între ele. Sicilia era prea bogată şi prea importantă din punct de vedere strategic, ca să opereze ca un tampon între 1 cele două cetăţi de vocaţie general mediteraneană.

Primul război punic

într-adevăr, în pofida primejdiilor mortale, înfruntate de Roma cu prilejul invaziei gallilor, războaielor samnitice şi aventurii funambuleşti a lui Pyrrhus, principalul episod al politicii externe a Republicii a fost conflictul cu punii. De data aceasta, nu se mai afla în joc destinul Italiei, ci soarta întregului bazin al Mediteranei şi, implicit, a Romei însăşi. Suntem în momentul în care nu numai Roma şi Cartagină, ci şi Seleucizii elenistici aspirau la o supremaţie absolută. întreaga zonă „avea nevoie"' de un factor unificator şi preponderent. Roma ori Cartagină sau altcineva? Rezultatul acestei coliziuni gigantice, măcar pentru antichitate, a rezidat în expansiunea puterii Romei în afara Italiei, mai ales în vestul Mediteranei şi ulterior şi în estul ei. S-a pus în operă o asemenea extindere imperială după cele trei războaie punice, care s-au prelungit mai mult de o sută de ani: 264-l46 î.C.

Am constatat că Roma şi Cartagină fuseseră aliate fidele între ele. Vulgata referitoare la „primordii" consemnează tratate de alianţă încă din 509 î.C. Dar ulterior, mai cu seamă în 348 şi în 278 î.C, ele au fost efectiv parafate. Desigur conflictul a purces de la unul sau mai multe incidente minore. Oare primul război mondial nu a pornit de la un absurd atentat mortal al unui sârb fanatic (nu se ştie de cine şi de ce manipulat) împotriva unui arhiduce dornic să reformeze un imperiu sclerozat şi poate întreaga Europă? La care s-a adăugat panslavismul unor ruşi, pregătiţi pentru orice, în afară de susţinerea unui război modern. în timp ce al doilea război mondial nu a purces de la un fals atac al unor germani, îmbrăcaţi în uniforme poloneze, în contra câtorva poziţii militare, lipsite de importanţă, ale Reich-ului? Roma, în 264 î.C, avea un tratat de alianţă cu grecii din Rhodos, dar nu concepuse încă o strategie orientală. Acordurile statuate cu punii, Poenii cartaginezi, îi interziceau comerţul cu Sardinia şi Africa, dar îi îngăduiau accesul în Sicilia. Tocmai aici a survenit „mărul discordiei", care a pus capăt vechii coluziuni romano-cartagineze.

Regatul grec al Syracuzei fusese salvat de ameninţările cartagineze de către Pyrrhus şi în special de basileul său, abilul Hieron II. Dar mamertinii, mercenari campanieni-osci, iniţial în slujba Syracuzei, au pus stăpânire pe Messana (azi Messina) şi au jefuit Sicilia orientală. Cartagină, deţinătoare a unor baze politico-militare în Sicilia, le-a impus protectoratul său tocmai când Hieron era pe punctul să-i calmeze. Adică în 269 î.C, moment când Roma „avea de furcă" cu alţi mercenari campanieni la Rhegium şi în Calabria actuală. Până la urmă, mamertinii s-au pus sub protecţia unei Rome preocupate tocmai de lichidarea ultimelor rezistenţe etrusce. Comiţiile centuriate, împotriva ezitărilor senatului, acceptă colaborarea cu mamertinii şi apărarea Messanei împotriva agresiunii Cartaginei.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

97

Romanii aveau de altfel o anumită slăbiciune pentru osci. Trupele romane alungă din Messana garnizoana cartagineză, abia instalată, şi, în 263 î.C, încheie pace cu Svracuza, care plăteşte 100 de talanţi ca despăgubiri de război şi se aliază ferm cu Roma împotriva Cartaginei. Forţele militare angajate ;n conflict erau practic egale, dar confruntate, ambele, cu greutăţi financiare, în propriile lor cetăţi. Sprijiniţi de syracuzani, în 262 î.C, romanii cuceresc Akragas sau Agrigentum şi vând locuitorii acestei cetăţi ca sclavi. Dar războiul a durat foarte mult. în 260 î.C, romanii au trebuit să fabrice o flotă militară, sortită ocrotirii bazelor proprii şi blocării celor ale punilor. Cu această flotă, consulul Duilius smulge cartaginezilor o importantă victorie navală la Mylae, în nordul Siciliei. Această biruinţă este fastuos sărbătorită la Roma. De aceea, în 256 î.C, consulul Marcus Attilius Regulus, „dopat" (sit uenia uerbo) de o nouă victorie navală, lansează o ofensivă chiar în Africa punică. Această operaţie eşuează însă lamentabil, încât corpul expediţionar este silit să capituleze. După câteva victorii iniţiale, Regulus fusese învins de Xantippos, general spartan, mercenar aflat în serviciul Cartaginei. Xantippos reorganizase performant forţele militare de care dispunea Cartagină, Xantippos l-a zdrobit pe Regulus în bătălia desfăşurată la Tunes (actualmente Tunis). Consulul, luat prizonier, este trimis la Roma pentru a negocia o pace pe care el, acolo, o disuadează. Reîntors în prizonierat, pe baza cuvântului de onoare, dat în clipa eliberării provizorii, este lichidat. Generalul cartaginez Hamilcar Barcas repurtează victorii în Sicilia. în 249 î.C, flota romană, comandată de consulul Publius Claudius Pulcher, care dispreţuise presagiile defavorabile, este înfrântă la Drepanum (azi Trapani), în nord-vestul Siciliei. Romanii, tenaci, cum le era firea, fac un mare efort financiar şi pun pe picioare o nouă flotă performantă. în 241, flota romană, comandată de Gaius Lutatius Catulus, zdrobeşte într-o bătălie hotărâtoare desfăşurată la insulele Aegates principala forţă navală cartagineză. Pe de altă parte, Hamilcar Barcas, supranumit „Fulgerul", nu este suficient susţinut în Cartagină însăşi. încât în toamna anului 241 î.C. Cartagină cere pace. Romanii pierduseră totuşi 300.000 de oameni, adică o cincime din efectivul militar cetăţenesc.

Punii plătesc o substanţială despăgubire de război (3.200 de talanţi de argint), eşalonată pe zece ani. Ei abandonează Sicilia. Cu excepţia regatului siracuzan al lui Hieron II, Sicilia devine romană. Cum însă promagistraţii provinciilor nu existau, guvernarea insulei revine unui quaestor naval, classicus, dublat de un pretor, în 227 î.C, care îi este superior. Sicilia este astfel convertită într-un grânar al unei Rome erijate în principala putere mediteraneană occidentală, la egalitate cu marile regate elenistice.

înfrânta Cartagină a trebuit să înfrunte noi dificultăţi, profitabile pentru romani. Mercenarii cartaginezilor, care nu fuseseră retribuiţi — datorită greutăţilor financiare ale punilor, ca şi avariţiei lor - se răscoală. Reîntorşi din Sicilia şi ajutaţi de triburile libiene şi chiar de oraşe punice, ca Utica, nemulţumite de supremaţia împovărătoare a Cartaginei, mercenarii se răscoală, sub conducerea lui Matho şi a grecului Spendios. Cu mare dificultate forţele militare nativ cartagineze, dirijate de Hanno şi de Hamilcar Barcas, îi zdrobesc în 238 î.C. Ceea ce va oferi lui Flaubert tema frumosului său roman, intitulat Salambo. Dar romanii ocupă Sardinia, unde mercenarii le oferiseră insula. Sardinia a fost anexată în 236 î.C. Mai mult decât atât, Cartagină, aflată în plină derută, a trebuit să achite Romei o nouă compensaţie de război. Trupele romane

au ocupat şi Corsica. Cartaginezii, frustraţi, chiar traumatizaţi, nu au putut decât să urască Roma şi să se pregătească de revanşă.

Oricum, Roma şi-a continuat avansarea spre nord. Practic, între 238 şi 218 î.C., romanii au cucerit Gallia cisalpină. Marea Tyrrhenianâ devenise un lac roman, căci ligurii erau atent supravegheaţi de flota romană. Pe de altă parte romanii, aflaţi sub contestarea internă, destul de răspândită, a structurilor oligarhice, aveau nevoie de o expansiune septentrională. Animatorul acestor „pusee" spre nord a fost Gaius Flaminius, tribun al plebei în 232, consul în 223 şi 217, censor în 220 î.C. Pe lângă propunerile de legi agrare, prielnice unei plebe care avea nevoie de pământ, inclusiv de solul gallilor cisalpini, el a construit uia Flaminia, care deschidea expansiunea spre nord. în plus, j Flaminius s-a aflat la originea plebiscitului care, în 218 î.C, a interzis senatorilor romani să posede corăbii comerciale. Ceea ce nu a plăcut excesiv oligarhiei romane. Piraţii illyrieni au fost eficient combătuţi. Romanii au iniţiat un război illyr, împotriva aşa-zisei regine Tenta, care ameninţa coasta Italiei în 229 şi 228. Până la urmă s-a statornicit un protectorat roman asupra aşezărilor de pe ţărmul Adriaticei. In 219 î.C, coasta Adriaticei a fost anexată: s-a realizat astfel deschiderea Romei spre Grecia propriu-zisă. Anterior, cum am mai arătat, romanii interveniseră dincolo de Pad. Fără îndoială, reacţia gallilor nu se lăsase aşteptată. Coalizaţi, gallii invadaseră Etruria, până la Vulci; teroarea gallică, deloc uitată, precumpănea la Roma (226-225 Î.C). Totuşi coalizarea a două oştiri consulare a determinat pulverizarea acestei hoarde celtice, la capul Telamon, şi o masivă campanie împotriva Galliei cisalpine, vinovate nu doar că pusese la cale, în trecut, ocuparea Romei, ci şi pentru susţinerea rezistenţelor samnite şi etrusce. Forţele romane au nimicit cetele gallilor senoni şi „boi" sau boieni la Clastidium. Roma a anexat Gallia cisalpinâ, unde a implantat colonii romane (219 î.C).

Din nefericire, al doilea război „mondial" al antichităţii se configura limpede (fiindcă primul asemenea război „mondial"' fusese întreprins de Alexandru în Asia; în orice caz, revanşa cartagineză, ca, în secolul XX, faimoasa revanşă hitleriano-fascistâ, se profila clar). Chiar la Roma, confruntarea finală era dorită: o promovau Gaius Flaminius, împins de mediile de afaceri ale Romei, dar şi de vechi familii, cum era cea a Fabiilor. Nu se putea accepta un „imperiu" cartaginez în Hispania, unde economiştii romani nutreau propriile ambiţii.

Pentru că familia Barcas, combătută şi suspectată, în Cartagina însăşi, de veleităţi monarhico-per-sonalizante de tip elenistic, pusese în mişcare zămislirea unui imperiu cartaginez în Hispania. Hamilcar Barcas avea de luptat cu Hanno, căpetenia marilor latifundiari, decişi să limiteze ambiţiile punice la Africa. Hamilcar şi-a căsătorit fiica cu Hasdrubal, omul revanşei „populare", aspirant la cucerirea Hispaniei, unde mercenarii şi toţi frustraţii primului război punic căutau o bază, prielnică revanşei, de înfăptuit pe o cale terestră, care ar fi trebuit să conducă spre Italia. Hispania oferea consistente facilităţi din multe puncte de vedere. Ea era apreciată, în unele medii politice punice, ca un fel de Eldorado, menit să înlesnească redresarea finanţelor cartagineze şi să întreţină o forţă militară permanentă. în pofida împotrivirii oligarhiei cartagineze, Hamilcar Barcas întreprinde opera de cucerire a Hispaniei. Ocupă întâi actuala Andaluzie şi întreprinde operaţii militare pe ţărmul mediteranean, până când este ucis în 229 î.C. îşi adusese fiul, adică pe Hannibal, în Hispania, unde, după ce îl pusese să jure ură de moarte împotriva romanilor, îl crescuse printre militari, fără însă a-i neglija o anumită formaţie culturală elenică. Operaţiile mi-litar-politice ale cartaginezilor din Hispania sunt continuate de Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

99

El învinge triburile locale, pe care totuşi sfârşeşte prin a le atrage de partea sa, şi întemeiază Carthago Noua (azi Cartagena). In 226 î.C, Hasdrubal încheie cu Roma o înţelegere ce limita expansiunea cartagineză la albia actualului Ebru (dincolo de care începea zona de influenţă romană). Dar, în 221 î.C, Hasdrubal este înlocuit la comanda forţelor cartagineze de către Hannibal, pe care îl obseda posibilitatea revanşei asupra Romei. în 219 î.C, Hannibal cucereşte Saguntul, aliat al Romei. Nu putea urma decât redeschiderea ostilităţilor dintre romani şi cartaginezi. Aşa-zisul senat al Cartaginei, consiliul ei oligarhic, nu a putut decât să aprobe declanşarea conflagraţiei militare la care aspirau Barcizii. Iar renaşterea Cartaginei neliniştea considerabil pe romani.

Cel de al doilea război punic

Acest război s-a desfăşurat între 218 şi 201 î.C. A fost deosebit de sângeros şi a provocat distrugeri masive, în Italia însăşi şi pe alte meleaguri ale Occidentului Mediteranei. Roma putea conta pe un efectiv de 273.000 de cetăţeni mobilizaţi (inclusiv 23.000 de călăreţi), situaţi între 17 şi 60 de ani, dar şi pe 40.000 de iuniores, printre aliaţii săi. încă în 225 î.C, ea izbutise să mobilizeze 210.000 de oameni. Hannibal nu putea să se bizuie decât pe efectul surprizei. Cartagina nu mai avea cum să mobilizeze forţe atât de numeroase. Stăpânirea mărilor aparţinea Romei, a cărei flotă militară domina Mediterana. Dar Hannibal se mai baza şi pe faptul că ocuparea Italiei de către romani era încă un fenomen recent. Multe seminţii se supuseseră Romei, dar ar fi fost bucuroase să scape de sub controlul ei. îndeosebi după Cannae, s-au produs numeroase defecţiuni printre aliaţii Romei. Desigur, mulţi i-au rămas fideli, dar s-au alăturat lui Hannibal bruttienii, lucanienii şi, fireşte, samniţii. Prin excelenţă sudul peninsulei a încercat să înlăture dominaţia romană. în pofida „statului" romano-campanian, Capua, ce nu „digerase" - sit uenia uerbo - niciodată întâietatea Romei, căreia i-ar fi preferat propria prevalentă în Italia, a trecut ostentativ de partea lui Hannibal. A încheiat cu acesta, în 215 î.C, un tratat care prevedea împărţirea Italiei între Capua şi Cartagina, după lichidarea puterii romane. în 214, s-a înfiripat un proiect de făurire a unui stat al Italiei meridionale. Sicilia se revoltase şi răscoale au izbucnit şi în Sardinia. în multe aşezări italice, consiliile municipale, „senatele" indigene, se situau de partea Romei, în vreme ce forţe populare militau pentru cartaginezi. Titus Livius (24, 2, 8-9) ne spune că o cumplită maladie politică bântuia în Italia. în plus, Hannibal a putut să se sprijine pe forţe ale gallilor cisalpini şi ale ligurilor. Prin urmare, planul lui Hannibal nu era de a zdrobi Roma pe propriul teritoriu (şi nu în Sicilia ori Africa, precum în războiul precedent)?

Hannibal a purces aşadar împotriva Italiei. O armată consulară îl aştepta pe Hannibal la nord de Massilia, iar alta se concentra în Sicilia în vederea unei noi şi decisive ofensive întreprinse în Africa. Totuşi excepţionalul strateg militar, care s-a învederat a fi Hannibal, a ştiut să dejoace planurile romanilor. El a străbătut sudul Franţei actuale, după ce trecuse prin Pirinei cu o forţă militară compusă din 50.000 de infanterişti, 9.000 de călăreţi şi 37 de elefanţi de luptă. în cincisprezece zile, extrem de dificile, el a traversat culmile înzăpezite ale Alpilor şi a ajuns în Gallia cisalpină şi în câmpia Padului, numai cu 20.000 de infanterişti şi 6.000 de călăreţi. A dobândit însă

100

Eugen Cizek
rapid suportul oferit de către celţi şi de liguri, care i-au oferit, cum am semnalat în treacăt mai sus, efective militare proaspete. încă de la început, Hannibal s-a erijat în eliberatorul Italiei. Romanii au încercat să-l oprească în câmpia Padului, pe când un alt corp expediţionar roman a fost expediat în Hispania, spre a-l combate pe Hasdrubal, fratele lui Hannibal. Insă, în două mari bătălii, desfăşurate la Ticinus şi la Trebia, cartaginezii şi aliaţii lor au înfrânt armatele consulare romane, comandate de consulii Publius Cornelius Scipio şi Titus Sempronius Longus. Hannibal şi-a pregătit minuţios campania din anul 217 î.C. A trecut Padul şi a invadat Etruria, unde îl aşteptau patru legiuni şi forţe auxiliare, cam 30.000 de militari ai Romei, aflate sub comanda consulului Gaius Flaminius. La 22 iunie 217, Hannibal a surprins trupele acestui consul la lacul Trasimenus, unde a pierit chiar comandantul lor. Prudent, Hannibal a ocolit Roma şi s-a instalat în Italia meridională. Aici se purtaseră tratative cu seminţiile antiromane. Pe de altă parte, Hannibal nu dispunea de forţe suficiente pentru a ataca Roma însăşi. La Roma, comiţiile centuriate au impus desemnarea lui Quintus Fabius Maximus ca dictator. El a refuzat confruntarea decisivă cu forţele militare ale punilor şi a dus un război de uzură, de hărţuire şi slăbire progresivă a trupelor lui Hannibal. De aceea a fost supranumit „Temporizatorul", Cunctator. între timp, în Hispania, romanii obţin, în 217-215 î.C, victorii asupra lui Hasdrubal. Aliaţii Romei din sud sufereau din pricina devastărilor acestui război de temporizare. Poate pentru ultima oară în istoria Romei, se ivesc divergenţe între plebe şi patriciat. Dacă patricienii sunt preocupaţi mai ales de salvgardarea Romei însăşi, plebea militează pentru cauza Italiei, unde spera să obţină noi pământuri. In cele din urmă, după expirarea mandatului exercitat de către Fabius Cunctator, Roma trimite în sud o armată numeroasă. Consulul patrician recomandă prudenţă, îndeosebi pentru că trupele lui Hannibal erau obosite şi înfometate, dar cel plebeu insistă pentru un atac masiv.

în Apulia, la Cannae, pe 2 august 216 î.C, consulii Lucius Aemilius Paulus (patrician) şi Gaius Terentius Varro (plebeu) atacă forţele lui Hannibal. Aripile trupelor lui Hannibal se închid asupra romanilor, care le străpunseseră centrul apărării şi, datorită cavaleriei cartagineze, zdrobesc pe romani. Aceştia înregistrează cel puţin 45.000 de morţi, printre care se află un consul, şi 20.000 de soldaţi, luaţi prizonieri (Pol., 3, 113). Este cel mai răsunător dezastru din istoria militară a Romei. Hannibal şovăie însă să pornească asupra Romei. El refuză propunerea la Maharbal, comandantul cavaleriei sale, de a-l lăsa să întreprindă un marş fulgerător asupra Oraşului şi de a-l ocupa. Când totuşi se decide să amorseze această ofensivă, Maharbal îi declară: „Hannibal ştii să învingi, dar nu ştii să profiţi de victorie", uincere scis, Hannibal; uictoria uti nescis (Liv. 22, 51, 3-4; dar şi Cat, Orig., 4, fr. 13-l4; Fior., Tabel, 1, 22, 19; Amm., 28, 5-6). De fapt, Hannibal ştia că incinta Romei nu putea fi străpunsă de trupele sale, puţin antrenate să realizeze, cu succes, un asediu. De altfel el nu voia să distrugă iute Roma, ci s-o izoleze de bazele ei italice. Ceea ce, în parte, a şi izbutit. Samniţii, Capua şi cei mai mulţi aliaţi meridionali, cu excepţia cetăţilor greceşti de pe litoral, ca Neapolis şi Cumae, au trecut de partea cartaginezilor. Aceştia s-au instalat la Capua. Roma însăşi a fost salvată de zidurile sale de incintă, de fidelitatea aliaţilor din Italia centrală şi de coloniile sale, de superioritatea navală şi de uniunea sacră, operată în Cetate, în jurul senatului.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

101

Pe de altă parte, Cartagina, care nu prea putea să expedieze întăriri în Italia, face eforturi substanţiale în Hispania. Dar soarta războiului s-a schimbat, începând din 215. Romanii au practicat din nou războiul de uzură, care nu putea să le fie decât prielnic, pe termen lung. Efectivele Romei ajung la douăzeci şi cinci de legiuni, utilizate îndeosebi să apere cetăţile de pe litoral şi din interior, să-l supravegheze pe Filip V al Macedoniei, care ar fi putut să aducă trupe de sprijin lui Hannibal, aliatul lui, să împiedice sosirea unor noi forţe cartagineze din Hispania. Cartaginezii au mai repurtat temporar unele succese. Au debarcat în Sardinia şi în special în Sicilia, unde Syracuza a renunţat la alianţa cu o Romă care o subjuga treptat, inevitabil. Punii ocupă Tarentul şi înfrâng trupe romane din Hispania. Conflictul între Roma şi macedoneni durează între 215 şi 205 î.C, dar nu are consecinţe relevante. în 212 î.C, romanii ocupă Capua, căreia i se impun condiţii de pace teribile. Totodată, după un asediu care a durat un an, Marcus Claudius Marcellus cucereşte şi pradă Syracuza. Un soldat roman ucide, aproape întâmplător, pe Arhimede. Syracuza va deveni capitala provinciei romane a Siciliei. In 209 Î.C, romanii ocupă Tarentul şi Cartagina hispanică (preluând controlul asupra arsenalului acestui oraş şi minelor de argint din apropierea lui). Hannibal sperase să izoleze Roma de restul Italiei, pe când, în realitate, el s-a văzut relativ izolat în peninsulă, mai ales în Bruttium. în 211 î.C, el ajunsese, dar fără folos, la porţile Romei, când se strigase în Cetate: „Hannibal este în preajma porţilor (Oraşului)", Hannibal ad portas. în 210, tânărul Publius Cornelius Scipio, în vârstă de numai douăzeci şi cinci de ani, primeşte un imperiurn proconsular şi comandamentul forţelor romane din Hispania, deşi nu fusese niciodată magistrat roman. Hasdrubal a adus din Hispania o armată de ajutor, care însă nu a putut să facă joncţiune cu trupele lui Hannibal. Cu preţul unui substanţial efort, consulul Livius Salinator a nimicit corpul expediţionar al lui Hasdrubal, în 207 î.C, pe fluviul Metaurus. Soarta războiului era de fapt hotărâtă. în 206-205 î.C, Scipio lichidează complet rezistenţa punică din Hispania. în condiţii dificile, în 204 î.C, Scipio debarcă în Africa punică în fruntea a 35.000 de soldaţi. Avea însă sprijinul numizilor, răsculaţi împotriva Cartaginei. Pe de altă parte, după părerea noastră, Scipio trăsese foloase din lecţia eşecului înregistrat cândva de către Regulus. în 203 î.C, Cartagina obligase pe Magon, care opera în Liguria, să se întoarcă în Africa. Hannibal nu fusese niciodată învins, dar era uzat şi dezamăgit. Campania sa italică eşuase.

Zama şi urmările sale

întors în Africa, împreună cu o parte din efectivele pe care le comandase în Italia, Hannibal primeşte ajutoare, recrutează noi soldaţi şi porneşte împotriva trupelor lui Scipio, după ce acesta refuzase încheierea unei păci de compromis, un fel de „paix des braves". La 29 octombrie 202 î.C, el înfruntă pe Scipio şi pe Masinissa, căpetenia numizilor dornici de a-şi câştiga independenţa faţă de Cartagina.

înainte de luptă, fiecare dintre comandanţi rosteşte cuvântări de îmbărbătare a propriilor militari, prezentate de izvoarele antice ca încorporând idei similare. Confruntarea va semnifica o bătălie supremă, supremurn certamen. Ea va decide cine va face legea în Mediterana: fie Roma, fie Cartagina. Răsplata victoriei nu vor fi Africa sau Italia, ci „întreg globul pământesc", neque enim Africani aut Italiarn, sed orbem terrarum uicto-riae praemium fore (Liv., 30, 32). Hannibal organizează o linie de bătaie în care se amestecau mercenarii, soldaţi aduşi din Italia, o elită formată din cartaginezi de baştină

şi 80 de elefanţi. Scipio deviază elefanţii spre flancuri, unde destabilizează o cavalerie punică relativ slabă. După o sângeroasă ciocnire între cele două infanterii, Scipio atacă pe centru şi pe flancuri. In cele din urmă, şarja cavaleriei romano-numide, comandate de Laelius şi de Masinissa, hotărăşte soarta bătăliei: armata lui Hannibal este crunt măcelărită (Liv., 30, 34-35).

In 201 î.C, sfătuiţi chiar de Hannibal, cartaginezii sunt siliţi să accepte o pace umilitoare. Ei pierd Hispania şi toate posesiunile exterioare Africii, predau flota Romei, cu excepţia a zece vase, plătesc o împovărătoare indemnizaţie de război (10.000 de talanţi în zece ani), trebuie să aibă acordul Romei pentru orice iniţiativă diplomatică sau -militară, nu mai au permisiunea de a recruta mercenari, acceptă o supraveghere, chiar în Africa, exercitată de un stat numid clientelar Cetăţii şi independent de Cartagina. Soldaţi şi mai cu seamă căpetenii ale italicilor, care trecuseră de partea cartaginezilor, sunt executaţi. întinse pământuri italice sunt confiscate de romani. Este constituit „ogorul campanian", ager campanus, format din 60.000 de hectare, foarte fertile. Foştii colaboratori ai lui Hannibal au trebuit să achite amenzi substanţiale, să suporte garnizoane romane şi colonii pe teritoriile lor. Viaţa lor internă a fost riguros supravegheată. De pildă, bruttienii şi lucanienii nu au mai fost recrutaţi în legiuni, iar solul lor a fost acaparat de colonii romane. Capua a fost astfel tratată, încât nu s-a mai refăcut niciodată. Şi-a pierdut autonomia şi a devenit „un locaş al plugarilor", sedes aratorum, deci simplu centru agricol, gestionat de prefecţi romani. Pe de altă parte, aliaţii Romei, fideli ei în tot cursul războiului, nu au fost recompensaţi. Ceea ce a creat un sentiment de frustrare în rândurile lor.

Roma însăşi întreprinsese un imens efort de război, foarte costisitor. Totuşi prada de război a fost foarte bogată, generând în Cetate avuţii considerabile. Romanii au început să emită denarul de argint, denarius. In Hispania, au fost constituite provinciile Baetica, ori Hispania ulterior, şi Hispania citerior. încă înainte de declanşarea celui de al doilea război punic, s-a luat hotărârea de a încredinţa guvernarea teritoriilor extraitalice, anexate de romani, anumitor foşti magistraţi ori promagistraţi, cărora li se acorda o misiune,prouincia. Termenul a acoperit repede denumirea zonelor unde se exercita prouincia. Roma pusese practic stăpânire pe viaţa economică şi comercială a Mediteranei vestice.

Senatul a ieşit întărit din cele două războaie punice. Prin auctoritas, senatul a devenit, mai mult ca oricând, tutorele, apărătorul, ocrotitorul statului, iar magistraţii au servit mai ales ca emisari, ca slujitori ai curiei (Cic, Şest., 117). După dezastrul de la Cannae, unde pierduseră 80 de senatori, a survenit, cum am reliefat în capitolul precedent, o ultimă perturbare în mecanismul recrutării şi funcţionării sale. A fost completat printr-o „alegere a senatului", lectio senatus, operată de Marcus Fabius Buteo. El a introdus în senat şi exponenţi ai aristocraţiei campaniene, fidele Romei. începând de acum s-a ivit o ierarhizare a senatorilor. Din 209 î.C, senatul a desemnat promagistraţii-guvernatori de provincii şi prefecţi în oraşele italice unde se efectuase o defecţiune în favoarea lui Hannibal. Concomitent, cel de al doilea război punic a prilejuit detaşarea, din corpul cetăţenesc, a unor personalităţi politico-militare de prestigiu remarcabil. Precum Titus Otacilius Crassus, care se distinsese în Sicilia, şi îndeosebi Publius Comelius Scipio, înzestrat cu supranumele de „Africanul", Africanus. O nouă eră politică astfel se deschidea. Scipio se sprijinea pe mari familii, precum cele ale Aemiliilor şi ale Aciliilor.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

103

Stranii s-au configurat personalităţile învingătorului de la Cannae şi învinsului de Ia Zama. Ne referim desigur la Hannibal. Aventurier iscusit sau strateg militar de geniu? jsîu cumva scriitorii antici i-au exagerat meritele militare (Pol., 18, 28) tocmai spre a ausmenta gloria romanilor, biruitori ai unui mare general? în orice caz el a fost temeinic instruit ca militar încă din copilărie. Ca să nu ne mai referim la faptul că fusese format în ură cumplită, nutrită faţă de Roma (Liv., 21, 4). Pulsiunile sale puternice, chiar violente, erosul său răscolit şi răscolitor s-au orientat tocmai în direcţia combaterii hegemoniei romane. Direcţia pe care n-a abandonat-o nici după ce, în urma păcii din 201 î.C, a părăsit o Cartagina abia cunoscută de el în fragedă copilărie şi s-a exilat în Orient. A strigat el oare, în surghiun: „Zama, o, Zama?".

Armata romană

Sfidarea pricinuită de cele două războaie punice a putut fi înfruntată cu succes pentru că armata romană era astfel alcătuită şi călită în războaie anteriore, încât se dovedise capabilă să suporte, în bune condiţii, orice şoc major. Iniţial, cum am notat mai sus, nu existase decât o singură unitate de infanterie, legiunea, legio, sprijinită de călăreţi, acei celeres, de asemenea mai sus consemnaţi, şi de auxiliari de pedestrime uşoară. Cum am arătat anterior, obligaţiile militare fuseseră strâns corelate drepturilor politice. Până la sfârşitul secolului al II-lea î.C, orice cetăţean roman putea fi recrutat în oştire. Totuşi, de regulă, această recrutare era o „alegere", dilectus, deoarece erau mobilizaţi ca soldaţi cetăţenii până la un număr de oameni care să corespundă necesităţilor războiului purtat de Roma în momentul respectiv. într-o epocă foarte îndepărtată, militarul roman nu primea de la stat decât o raţie de „sare", sal, indispensabilă hrănirii sale şi uneori greu de procurat. De aici provine vocabulul „salariu", salarium. Ulterior s-au înmânat bani soldaţilor, ca să-şi cumpere sare. începând cu anul 406 î.C, a fost instituită solda, stipendium (de la „lingou", stips, căci, un timp, soldaţii nu primeau bani, ci numai lingouri de metal de valoare). Am reliefat că impozitul direct a fost creat tocmai spre a nutri acest stipendium (Liv., 4, 59-60). Soldaţii îşi procurau hrana din soldă sau din prada de război, eventual acordată de comandanţii lor. Echipamentul militar era obţinut în mod similar. Statul s-a însărcinat, ulterior, să-l procure, costul lui fiind reţinut din soldă. Până la urmă, Republica a procurat gratuit armamentul de bază. Numai costul armelor „suplimentare" a fost scăzut din soldă (Pol., 6, 39, 15). Abia în 123 î.C, o lege impusă de către Gaius Gracchus a constrâns statul să furnizeze militarului uniforma, uestis militaris (Plut., C. Gracch., 5, 1). Polibiu (18, 32) reliefează că fiecare soldat roman trebuie să fie în stare să lupte în orice loc şi timp, fie în cadrul unităţilor din care făcea parte, fie singur, corp la corp.

La origine, legiunea era compusă din 3.000 de oameni, adică din cele 30 de curii, ce includeau fiecare, în principiu, câte o sută de combatanţi. în secolul al IV-lea o legiune încorporase 4.200 de luptători. Mai târziu, cum am semnalat mai sus, efectivul legiunii a putut atinge 5.000 de soldaţi. Anul militar, când soldaţii erau mobilizaţi, începe primăvara, în luna martie, ca să se încheie în octombrie, odată cu demobilizarea. Cum de fapt am relevat anterior, atunci când teatrul de luptă s-a îndepărtat de Roma, de Laţiu şi chiar de coloniile peninsulare, demobilizarea nu s-a mai efectuat în toamna aceluiaşi an. La începutul secolului al III-lea î.C, Cetatea menţinuse pe picior de război între două şi patru legiuni. Fiecare legiune îngloba 3.000 de oşteni din infanteria grea,

104

Eugen Cizek

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

105

distribuiţi în o mie două sute de „suliţaşi", haştati, care formau prima linie de luptă, urmaţi, în a doua linie, de „fruntaşi", principes, de asemenea în număr de o mie două sute (la origini combătuseră în prima linie), şi, în a treia linie, tot de o mie două sute de soldaţi, „cei din al treilea rând" triarii, un fel de rezervă a formaţiei militare, de subunitate a veteranilor. Infanteriei grele a legiunii i se adăugau încă o mie două sute de pedestraşi uşor înarmaţi, veliţi, uelites. Legiunea era sprijinită de trei sute de călăreţi. Ea era împărţită în manipule, subunităţi de luptă. Aliaţii Romei furnizau destul de numeroase trupe auxiliare. înainte de 218 î.C, Cetatea menţinea pe picior de război între şase şi opt legiuni, adică între 25.000 şi 33.000 de militari. între 217 şi 203, Roma, cum am remarcat într-un subcapitol precedent, a mobilizat până la 25-28 de legiuni. Se adăugau flota şi forţele auxiliare. După Cannae, ca şi în 208-207 î.C, când a trebuit combătută armata cartagineză de ajutor al lui Hasdrubal, romanii au fost nevoiţi să recruteze chiar sclavi, ce s-au oferit voluntari.

Reiterăm observaţia că mobilizările afectau numai pe proprietarii de pământ. Se considera că aceştia erau motivaţi, deoarece îşi apărau bunurile lor. Chiar aliaţii, caxe furnizau substanţiale contingente militare, îşi apărau pământurile lor, legate de interesele Romei, prin diverse tratate. Romanii nu recrutau mercenari, a căror motivaţie nu putea implica sentimente patriotice. Tocmai în caracterul naţional şi nonprofesionist al armatei lor trebuie căutat unul dintre secretele revelatoare ale victoriei finale repurtate asupra trupelor eterogene ale punilot; unde cartaginezii nu constituiau decât puţine unităţi de elită.

Consulii încorporau în principalele unităţi combatante mobilizabilii iuniores, care aveau între 17 şi 46 de ani. Seniores, adică soldaţii vârstnici, erau îndeobşte meniţi apărării citadelelor şi, în cazuri excepţionale, a Romei însăşi. Un jurământ, sacramentum, lega soldaţii de comandanţii lor şi de Republică. Numeroasele rituri ale militarilor traduceau, desigur, conotaţiile ritualismului roman. Victoria ilustra protecţia zeilor. Am semnalat că generalul învingător, consul, pretor, promagistrat, era salutat imperator de către soldaţii săi şi răsplătit nu numai prin rugăciuni, ci şi prin intrarea solemnă în Roma, cu prilejul ovaţiei sau triumfului. Fastele, calendarul roman, consemnau nu doar zilele de muncă (faste) şi pe cele de sărbătoare (nefaste), ca şi listele magistraţilor, dar şi triumfurile. Generalul care dobândea un triumf îşi onora în mod deosebit familia.

Armele defensive ale infanteristului roman sunt casca de metal, platoşa din piele, dublată de mici plăci de metal, scutul. Armele ofensive sunt suliţa uşoară, de aruncat în adversar, sabia şi uneori lancea. îndeobşte veliţii atacau primii şi azvârleau suliţele. Urma infanteria grea, care, în ordine hoplitică, practica lupta corp la corp, după ce soldaţii săi îşi aruncau de asemenea suliţele. Triarii, înarmaţi cu lănci grele, nu interveneau decât în momentele dificile ale luptei. Formaţia de luptă a legiunii era mult mai suplă decât cea a falangei macedonene, care nu i-a înspământat pe romani decât în vremea lui Pyrrhus. Infanteria era principala forţă a armatei romane. Structurarea soldaţilor în manipule, articulate în careuri de luptă, îngăduia fiecărei linii de combatanţi să-şi refacă dispozitivul, în spatele alteia, dacă era dislocată de inamic. Cavaleria slujea operaţiilor de recunoaştere, de hărţuire a adversarului sau de exploatare a victoriei. Totuşi, în anumite bătălii, precum cea de la Zama, cavaleria a constituit un factor decisiv al victoriei. Desigur, şi flota militară romană s-a vădit ca deosebit de performantă.

Armata a constituit un element de primă importanţă în procesul cuceririi romane, al expansiunii Cetăţii. Ea va oferi unei Rome care nu se mulţumea cu preeminenţa în Occident şi ţintea expansiune în Orient un instrument de însemnătate majoră. în acest mod s-a zămislit imperiul Republicii romane şi ceea ce adesea se defineşte ca imperialismul Cetăţii.¹

Note

'Pentru apărarea Romei, expansiunea în Italia şi în afara ei, armata romană etc, vezi mai ales CI. Nicolet, Le metier de citoyen, pp. 122-l66; M. Le Glay, op. cit., pp. 60-76; M. Christol - D. Nony, op. cit., pp. 39-41; 45-48; 62-69.